CLIN D’OEIL | Coregrafa VAVA ŞTEFĂNESCU: “Când spun corp mă gândesc la tot ce trăiește”

Ioan Big De Ioan Big | Publicat: 7 noiembrie 2026
VAVA ŞTEFĂNESCU


Spectacolul coregrafic …în ţara minunilor, care a avut premiera recent la CNDB (Centrul Național al Dansului București), reprezintă, incontestabil, unul dintre cele mai incitante evenimente din spațiul performativ românesc din această toamnă deoarece marchează revenirea pe scenă, după mult timp, a reputatei coregrafe VAVA ŞTEFĂNESCU, a cărei portofoliu conţine zeci de creații originale și spectacole de autor, precum Solo on line, Cvartet pentru lavalieră, Occupy Vava, Julieta sau Swing, dar și coregrafii pentru teatru, realizate alături de regizori ca Mihai Măniuțiu sau Gábor Tompa, multe prezentate în festivaluri prestigioase din Europa, SUA și Japonia.

Deopotrivă confesiune şi explorare corporală, noul solo coregrafic al Vavei Ştefănescu, verbalizat live de 7 martori (Andreea Belu, Carmen Coțofană, Alexandra Mihaela Dancs, Florin Fieroiu, Smaranda Găbudeanu, Mihaela Michailov și Anamaria Pravicencu), pleacă de la metafora poveștii imaginate de Lewis Carroll pe o cale ce relevă preocuparea creatoarei pentru a înțelege corpul ca arhivă a memoriei, iar dansul ca instrument de (auto)cunoaștere. Despre ce a determinat acest comeback la 56 de ani, după decenii în care,  din postura de manager al CNDB, a dat întâietate luptei sale obstinate pentru legitimarea dansului contemporan ca domeniu artistic distinct, ne-am propus să o descoasem chiar pe călăuza noastră …în ţara minunilor.

VAVA ŞTEFĂNESCU  Foto: Tania Maria Muşina

Vava, titlul …în ţara minunilor sugerează o invitație la o călătorie, însă intrigă prin cele trei puncte de suspensie. Vom vedea pe scenă o “Vava în Țara Minunilor” sau, de fapt, tu îți asumi rolul Iepurașului Alb, care invită publicul într-un tărâm de poveste?

Există o posibilitate mare să fie perceput ca Vava în Țara Minunilor, dar spectacolul reprezintă mai degrabă o invitație de explorare în țara minunilor care este corpul nostru… cu tot cu minte, cu tot ce a trăit, cu ce l-a durut, cu ce l-a făcut să sufere, să plângă, dar şi să râdă. Inevitabil, explorând această “țară”, tărâmul ăsta interior, se ajunge la un fel de introspecție, dar e o introspecție cu dublu sens, adică este și din afară și dinăuntru, iar acest dublu sens te face să te repoziționezi tu ca om, întâi și întâi.

Altfel, da, sigur, pornesc de la mine, fiindcă pe mine mă pierdusem și voiam să mă găsesc, să refac procesul ăsta de a fi din nou în tărâmul artei și mai puțin, adică deloc, al managementului și organizării. Mi-era dor să mă întorc, dar, ca să vezi, nu m-am întors în același loc pe care îl știam eu, ci într-unul cu totul neașteptat, pentru că, în clipa de faţă, totul e nou, totul e altfel.

Nici durerile nu mai sunt la fel, nici grijile nu mai sunt la fel și, practic, de când am început să lucrez la spectacol, eu clar nu mai sunt la fel față de momentul acela de început, care a fost demult, când am deschis discuția despre spectacol cu prietenii mei din distribuție.

“…în ţara minunilor” (concept & coregrafie: Vava Ştefănescu), 2026  Foto: Tania Maria Muşina

Gândul apăruse de mai multă vreme, într-adevăr, fiindcă spuneai încă din 2024 că “abia acum a devenit o urgență revenirea pe scenă și am început să mă pregătesc pentru asta. Am vrut foarte multă vreme să ies din această capcană a managementului și a iluziei că poți face ceva”. Nu ştiu dacă era vorba de Țara Minunilor, dar la ce te refereai apropo de acea iluzie?

La ideea spectacolului mă gândesc încă din pandemie, de fapt, deci de prin 2021, iar în privinţa managementului, vorbind de Centrul Național al Dansului, lucrurile sunt clare. Este o iluzie să mai crezi că cineva, inclusiv eu, ar putea să convingă autoritățile să facă ce trebuie și ce ar fi trebuit să facă de multă vreme. Eu, recunosc, am capitulat în această chestiune.

Sigur că, de-a lungul timpului, am făcut multe lucruri [de la ediţia-pilot a Bienalei Regionale de Coregrafie sau programul Amprenta la festivalul Iridescent – n.r.] şi lumea s-a obișnuit cu faptul că nu mai e așa o grozăvie să faci pentru prima dată ceva precum Academia de Dans și Performance sau alte “nebunii” de-ale mele, dar când începi să vorbești singur în diferite moduri – tu crezând că ești în dialog cu cineva din zona autorității care, la rândul său, ar trebui să facă ceva şi, pur şi simplu, nu face -, e un semnal clar că, fie schimbi radical abordarea, fie te întorci acolo unde, într-adevăr, poți să faci ceva.

Această relație cu autoritatea în privinţa a ce ar trebui făcut pentru dansul contemporan în România este deznădăjduitor de absentă, de fapt… parcă vorbim în lumi paralele. Rareori am primit răspunsuri, încât, efectiv, mi-e lehamite.

Vava Ştefănescu  (“…în ţara minunilor”), 2026  Foto: Tania Maria Muşina

Ştii bine câte mi s-au întâmplat și cât de mult m-au fărâmat încercând să avem o Casă a Dansului în cei mai mult de nouă ani în care m-am luptat și cu echipa de arhitectură care a făcut proiectul și cu unitatea de management a proiectului și cu patru sau câți miniștri au fost ca să vadă că merită, pentru ca, după aceea, Securitatea să intervină și să se aleagă praful de toate [repartizată CNDB în 2016 cu angajament guvernamental de finanţare a remodelării spaţiului ca centru naţional coregrafic, Sala Omnia a fost eliminată de la finanţare şi trecută la Ministerul Afacerilor Interne în 2025 – n.r.].

Nici măcar n-au fost capabili să dea vreun răspuns, iar asta te năucește. Da, te năucește, pentru că, normal, tu întrebi ‘de ce?’ și aștepți o explicaţie, numai că răspunsul ăla nu vine nicicum… ba din contră, îți mai și spun că există mașini negre pe stradă care pot, la rigoare, să te calce.

Dar, până la urmă, ce contează toate astea? Contează, pentru că eu, făcând asta mult, mult, mult peste măsura bună sau corectă a ce îmi propusesem, m-am îndepărtat exact de mine însămi și de starea aia de artist nebun, liber, care face ce vrea şi ce simte, care arată publicului lucruri care îl preocupă și, astfel, leagă oamenii între ei.

Mi-ar plăcea o Vavă liberă și nărăvașă, într-un fel, căreia nu-i pasă de atât de mult de convenții, pentru că mereu mi-a plăcut să mă joc cu spargerea de convenții. Alice tocmai asta face în Țara Minunilor a lui Lewis Carroll, pune în chestiune convenția, politețea și ordonarea după ‘cum se face’ şi ‘cum nu se face’, iar asta mă face să mă simt acum foarte mult ca în poveste.

“…în ţara minunilor” (concept & coregrafie: Vava Ştefănescu), PETEC & CNDB, 2026  Foto: Tania Maria Muşina

Care e însă accepțiunea pe care o dai cuvântului minune? Care sunt minunile pe care le putem descoperi în sau cu ajutorul corpului, care, altfel, sunt poate de neînţeles cu mintea?

Eu nu poziționez corpul ca fiind ceva separat de minte, așa cum nici mintea nu este ceva separat de corp. Din punctul meu de vedere, ele sunt un tot, iar când spun corp mă gândesc la tot ce trăiește – cu mintea, cu gândurile, cu introspecțiile, cu strigătele -, care, pentru mine, reprezintă o minune. De multe ori, este ca o altă persoană care e în tine acolo și îți zice, dar fără să-ți dicteze, pe unde să o iei și ce să faci și cum să faci… şi, dacă ești foarte ascultător, cam știi și ce mănânci și cât să te lupți sau să salvezi lumea, deci îţi devin mai clare alegerile pe care le faci.

Cred că în, sensul acesta, călătoria noastră “în ţara minunilor” reprezintă și un exercițiu de acceptare a acestor lucruri care fac parte din noi, pentru că, în fond, coșmarurile suntem tot noi… coșmarurile mele sunt eu, dar și visele frumoase sunt tot eu.

“…în ţara minunilor”, 2026  Foto: Larisa Baltă

Prin corp, lucrezi exact cu asta, să te duci pe calea ta fără să-ți fie frică, chiar dacă nu știi exact unde, pentru că, de îndată ce renunți la calea ta, scârțâie totul. Faptul că te învață asta este ceea ce mi se pare minunat la corp şi cred că asta se întâmplă cu toată lumea. Uitându-te la lucruri și la cum își aduc aminte sau le privesc alții, ajungi să te întrebi la rândul tău: ce contează că am făcut eu până acum toate lucrurile astea pentru ce fac de acum înainte?… şi ce pot face eu cu ce am în momentul de faţă?

De asta ziceam că nu m-am întors la o Vavă pe care o bănuiam eu pe undeva şi de care îmi fusese dor, pentru că, în urma acestei călătorii, nu am mai regăsit acolo ce credeam eu. Un asemenea moment e unul de pauză, de reset, care mi se pare cel mai greu dintre toate, fiindcă pui toți parametrii la zero şi… de-abia de acolo începe minunea, de-abia atunci începi să vezi ce potențiometru ridici și pe care îl dai mai jos pentru a te reconstrui.

“Swing” (concept & coregrafie: Vava Ştefănescu), 2013  Foto: Nicu Cherciu

Referitor la învăţămintele pe care ni le oferă corpul, între mişcarea naturală şi dansul contemporan, îmi aduc aminte de o frază pe care ai spus-o în vremea pandemiei… “mă fascinează coregrafia involuntară a oamenilor care nici nu știu că dansează”.

O spuneam nu numai în pandemie, fiindcă asta m-a interesat dintotdeauna şi mă trimiţi în timp direct la instalația mea de la MAD [Centrul Multi Art Dans, fondat de Vava Ştefănescu, precursor al CNDB – n.r.] din 2000, pe care nu știu dacă ai văzut-o, care se numea Strada 11 iunie numărul 41 și era o coregrafie pentru obiecte, adică nu apărea niciun om pe scenă şi în spate eram doar eu, băgând și scoțând din priză diverse device-uri.

Acolo am început cu coregrafia străzii, pentru că aveam o cameră video care filma în exterior, în timp real, oamenii care treceau, tramvaiul, hârtiile care zburau, de-astea, iar imaginile erau proiectate înăuntru pe un ecran și cu asta începea spectacolul. Da, coregrafiile involuntare mă fascinează şi mă preocupă de mult şi, iarăși, asta rămâne o chestie de care nu mă dezic, deşi, în momentul de față, dansul contemporan are rigori mari.

“…în ţara minunilor” (concept & coregrafie: Vava Ştefănescu), PETEC & CNDB, 2026  Foto: Larisa Baltă

Ceea ce se cere acum unui performer din dansul contemporan este o mare disponibilitate de voce, de interpretare, de text, de techne în adevăratul sens grecesc, de practică, de a deține corpul, de a te juca cu controlul. În paralel cu dansul contemporan există însă foarte multe alte forme de dans pe care eu nu le-aș exclude, așa cum, în afară de omul ca animal, mai există enorm de multe alte animale pe care trebuie să le ținem lângă noi, adică să ne considerăm parte din acest univers… cred că asta mă interesează pe mine.

În natură nimic nu este simetric și, cu toate că organizarea este extrem bună la nivel microscopic, atomic, ce face o celulă în corpul unui animal, că e om sau nu, este fantastic. Sigur că simetria, repetabilitatea și structurarea dau o anume siguranță publicului care vine la un  spectacol, îi oferă un confort, dar, de cele mai multe ori, îi propun să înghită ceva gata mestecat, pe când dansul contemporan pune întrebări, pune în chestiune, aşa că publicul este unul activ și nu pasiv, iar pe mine mă interesează mai mult asimetria din forma asta artistică.

Asta nu exclude un techne corporal, fiindcă, dacă nu ai rigorile inculcate în corp, nu poți să ajungi la o expresie coregrafică, pur şi simplu n-ai cum.

“…în ţara minunilor”, 2026  Foto: Tania Maria Muşina

Toată lumea dansează, dar nu toţi suntem dansatori, iar pe mine mă interesează ca omul, indiferent că-i dansator sau contabil, să știe ce potențial are cu corpul lui, cu mintea lui și cum se armonizează în lume cu ceilalți. Mă interesează foarte mult spontaneitatea asta, lucrurile care se întâmplă așa cum crește vița de vie în prun sau smochinul meu în nuc, de exemplu, adică sunt atrasă de conjuncții mai mult decât ordinea universală.

Proiectul “Anticorp” | “Julieta” (regia: Mihai Măniuțiu, coregrafie: Vava Ştefănescu), 2008  Foto – Arhiva personală VŞ

Explorându-ţi corpul ca arhivă a memoriei, implicit, …în ţara minunilor constituie o incursiune retrospectivă în existenţa ta. Ai mai avut una, Anticorp, la fel de personală, în urmă cu vreo 20 de ani, în cadrul programului Amprenta. Prin ce au atras-o atunci “anticorpii” pe coregrafa Vava Ştefănescu încât să-i transforme în concept de performance?

Eu cred foarte tare în “carnea” lucrurilor și cred că acestea nu trebuie să rămână doar la nivel hiper-conceptual, adică trebuie să le găsești calea, să fie comunicate și intrate în conjuncție cu ceilalți, cu privirea, cu senzația, cu simțirea și așa mai departe. Prin urmare, până să ajungă o preocupare pentru coregrafă, înainte de a se cristaliza într-o formă artistică sau măcar într-un concept ce nu are încă corp sau manifestare, acesta se coagulează mai întâi în corpul meu, în minte, corp, sânge, organe, somatizări și tot așa, iar dacă mă uit în urmă la cam la tot ce am făcut, am pornit mereu de la ceva care m-a atins cumva în mod direct.

Unii ar putea spune că e destul de autoreferențial ce fac, dar eu sper că nu e. Pornesc puternic și încep să cercetez, apoi lărgesc aria de cercetare din ce în ce mai mult, pornind de la ce m-a deranjat iniţial şi, de exemplu, cred că, la vremea aceea, “anticorpii” mei erau încă pregătiți să lupte împotriva lucrurilor cu care eu nu reușeam să intru în armonie… nici acum nu reușesc să intru în armonie cu violența, cu gregaritatea, cu, mă rog, lucrurile astea din constructele sociale bucureștene în mod special.

“O vară fierbinte pe Iza” (regia: Mihai Măniuțiu, coregrafie: Vava Ştefănescu), 2007  Foto: Nicu Cherciu

Îmi aduc aminte că, atunci, mă întorsesem de la Cluj şi, mai înainte, din Franța și Germania, unde am stat o perioadă mai lungă, și am avut aici senzația că toți vor să mă omoare, fiindcă se zbiera, să ieșea cu ranga la șoferi, se claxona, se îmbrânceau oamenii. Mie îmi era greu să rezist acestui tip de agresivitate și, pentru asta, trebuia să-mi dezvolt nişte anticorpi, mai ales psihologici.

Pe de altă parte, cam în aceeași perioadă, umblam destul de mult cu autobuzul și tot mergând eu înghesuită de ceilalți, cărora le miroseam parfumul sau transpirația, am început să mă gândesc la ce înseamnă tolerarea celuilalt într-un spațiu îngust… așa am făcut performance-ul Cvartet pentru o lavalieră, care a avut o viață foarte lungă față de alte lucrări şi ne-am plimbat în toată lumea cu acea cabină în care erau înghesuiți trei performeri timp de o oră.

De asta spun că lucrările mele pornesc mai întâi și mai întâi de la ceva ce pe mine mă doare. Când ajungi să nu te mai deranjeze și să nu mai fii indignat de nedreptăți, de tot ce se întâmplă şi nu îți convine, ajungi să nu-ți mai pese și să trăiești într-un spațiu safe, care te face, încet-încet, să te micești foarte mult și, în cele din urmă, “mori”, fiindcă aia nu mai e viaţă… şi eu nu vreau să mor.

VAVA ŞTEFĂNESCU, 2026  Foto: Tania Maria Muşina

Am amintit de Amprenta, fiindcă raportarea se făcea la stări, senzații sau reacții de moment, asociate acelui timp prezent, pe când cu acest …în ţara minunilor te poziţionezi mai degrabă în relaţie cu trecutul. Cum s-a nuanțat odată cu înaintarea în vârstă relația ta personală cu timpul?

Mai întâi aş vrea să-ţi amintesc faptul că Amprenta a fost un program al Centrului [CNDB] pe care l-am propus mai multor artiști şi care nu avea o legătură directă cu timpul sau cu memoria, ci cu amprenta pe care o lasă celălalt în noi, iar fiecare artist invitat avea câteva săptămâni în care își putea invita complicii artistici sau oameni din zona culturală cu care intra în rezonanță pentru a expune diverse lucruri sub orice formă… expoziție, spectacole sau toate la un loc.

Deci era un format de dialog, dacă vrei, adică pe mine mă bântuie asta, fiindcă încă nu renunț la ideea de dialog. Revenind la întrebare, relația mea cu timpul este una foarte afectivă, evident, dar până nu treci prin moarte, nu cred că poți să înțelegi asta. Eu am crezut că oamenii chiar sunt nemuritori și, dincolo de ce mi se povestise, toate înmormântările la care fusesem mi se păreau doar niște alte posibile povești… pur şi simplu, nu credeam că moartea există! Şi, la un moment dat, a murit tata şi atunci a fost prima dată când am înțeles că se moare de-adevăratelea… bineînțeles, perspectiva asupra timpului se schimbă, de fapt totul se schimbă.

“Deliruri” (regia: Mihai Măniuțiu, coregrafie: Vava Ştefănescu), 2012  Foto – Vava Ştefănescu FB
“Solo On-Line”, poem coregrafic de Vava Ştefănescu (2004)  Foto – Teatrul Naţional Cluj-Napoca

Mai trebuie să-ţi spun că eu sunt o ‘hoarderiţă’, o colecționară, adică strâng bilete de avion, de tren, mici hârtiuțe, însemnări, fotografii, cărți, petale uscate, am chiar o colecție de câte două ceșcuțe, în fine, am tot felul de colecții, iar fiică-mea, ca să moștenească ceva și de la mine, face la fel şi prima ei colecție a fost din șuruburi, cuie şi piulițe găsite pe stradă.

Închipuie-ţi că îmi era greu să arunc cutii – asta se poate interpreta psihanalitic până la urmă -, pentru că voi pune eu la un moment dat ceva acolo în ordine, cu etichetă, eu nefiind foarte organizată ca arhivistă. Toată arhiva mea, de fapt, trece prin corp… şi îndrăgostelile şi pierderile tot prin corp trec. Cam asta e relația mea cu timpul. Mi se pare că toate se întâmplă în același timp, adică e un fel de paralelism linear, nesfârșit, iar asta mă face să nu cred nici în vârstă, asta apropo de ce mai fac eu pe scenă la 56 de ani. Nu vârsta e problema, ci cam ce poate să mai facă corpul tău, ce faci tu cu acel corp.

“Cântarea Cântărilor” (regia: Mihai Măniuțiu, coregrafie: Vava Ştefănescu), 2007  Foto – Maniutiu.com

Lucram cu Mihai Măniuțiu la Cântarea Cântărilor când, povestindu-ne despre cum vede el spectacolul, a zis că lucrurile alea se întâmplă încă, adică nu este o cronologie, sunt acum, în același timp, le trăim. Am ales niște pilde sau poveşti față de care putem să ne raportăm nu fiindcă s-au întâmplat demult sau se vor întâmpla, ci pentru că toate sunt acolo… la fel, eu pot să mă trezesc, să mă transpun sau să mă duc în timpuri diferite.

De exemplu, pot să mă duc în timpul în care aveam 3 sau 4 ani, iar eu cu soră-mea stăteam cu mama în bucătărie. Ea dădea drumul la cuptor, gătea deasupra și ne spunea povești pe care… noi le vedeam la “televizor”, pentru că n-aveam unul adevărat pe vremea aia, adică privind flacăra ce pâlpâia în “ecranul” ăla a cuptorului și ascultând-o ore-n şir pe mama povestind. Despre animale, pitici, spiriduși… a fost fantastică vocația asta a lui mama de a stârni imaginația și de a crea o întreagă lume dintr-un simplu act de gătit. Pot să fiu acolo oricând, adică eu pot să mă duc cu ușurință în timpuri.

“Val şi Cetatea Sufletelor” (coregrafie & coordonare: Vava Ştefănescu), 2019  Foto – Vava Ştefănescu FB

Să ne ducem atunci la începutul poveştii tale. De fapt, cum a pornit …în ţara minunilor şi cum ai ajuns la formula cu mai mulţi naratori?

Prima imagine pe care am avut-o a fost cu mine dansând și cu un scaun în dreapta scenei, pe care stă o persoană care vorbește și spune de ce își aduce aminte văzând ce se întâmplă pe scenă, dar spune și ce e nou, în fine, istorisește idei, gânduri şi poveşti legate de acea singură persoană pe care o vede mişcându-se. Acela a fost punctul de plecare, cu care am rămas, în mod uimitor, timp de doi ani, norocul meu fiind acela că persoana la care mă gândeam atunci ca narator m-a refuzat.

După aceea, oamenii pe care-i voiam, pentru că nu mai stătusem demult de vorbă, la propriu, fugeau toţi, fiind înecaţi în propriile proiecte, aşa că, până la urmă, mi-am propus să dau timp acestor întâlniri și… ce iese, iese. Adică n-am controlat neapărat ce iese, lăsandu-i și pe ei să spună mai mult ce cred ei că va ieși sau pe unde vor să se ducă și cât de mult vor să fixeze ceea ce vor să facă.

Eu am doar câteva jaloane mici, nici măcar de structurare, dar esenţial de luat în considerare pe parcursul ăsta, singura miză pentru mine, atunci când am început, fiind aceea să țin eu măcar la o oră de dans. Sigur că m-am aruncat să zic: ‘Gata, facem durațional!’, dar mi-a trecut repede, fiindcă în primele repetiții, când am lucrat unu la unu, nu rezistam mai mult de 15-20 de minute… oboseam nu fizic, deci nu că-mi bătea inima prea tare că eram neantrenată, ci pentru că nu rezistam să stau cu mine însămi atâta timp. Între timp, pot mai mult.

“Cvartet pentru o lavalieră” (concept & coregrafie: Vava Ştefănescu), 2008  Foto – Arhiva personală VŞ

Apropo de colaboratori, într-un interviu mai vechi, spuneai: “Oamenii vin la spectacole pentru acel lucru extraordinar, necunoscut, care iese la suprafață și se transmite doar în anumite condiții. Iar prima condiție este ca artistul să fie aruncat într-o prăpastie. Să-i arunc şi pe alţii în prăpastie e cea mai mare plăcere.” La fel s-a întâmplat şi în cazul …în ţara minunilor?

Nu numai că i-am aruncat şi pe alţii în prăpastie de-a lungul timpului, dar la Cvartet pentru o lavalieră, de exemplu, am vrut să-i și omor, adică să-i sufoc, fiindcă se aburea cabina, nu mai aveau aer şi atunci, ca să poată respira, se lăsau în jos sau ridicau clapa de sus, deci asta le determina mișcarea… spiritul de glumă era că ‘Acum, vrea să ne și asfixieze!’, adică nu era de ajuns că mi se spunea “coregrafa ‘Mă doare, deci exist’”.

Revenind în zilele noastre, la …în ţara minunilor nu i-am oprimat deloc pe ceilalţi, doar le-am spus că asta e cușca și că, mai departe, pot să facă ce vor. Mie mi se pare foarte frumos când ținem aproape unul de altul cu oamenii cu care vibrăm, cu care vedem că se întâmplă acolo o chimie bună.

În ceea ce mă privește, spectacolul este de fiecare dată altfel, pentru că improvizația este compoziție în timp real, dar surpriza mea a fost aceea că, deși toţi colegii mei au exercițiu, atât de libertate, cât și de spontaneitate, deci de a vedea și a reacționa pe loc, majoritatea au avut nevoie de structură, de chestii fixe pe care eu nu le-am pus iniţial.

Atunci am zis: ‘Bine, ok, facem o împărțire aproximativă.’, deci când unul are ceva de spus nu îi omorâm discursul, nu ne băgăm peste el sau, dacă o facem, trebuie să ducem într-un fel mai departe ce a spus prin ideea noastră ori să facem un crossfade.

“…în ţara minunilor”, PETEC & CNDB, 2026  Foto: Cătălin Munteanu

Prin urmare, eu merg mai degrabă pe niște principii pe care, evident, le pot controla într-o oarecare măsură, adică pot să mă joc cu ele, principii care sunt chiar tehnice, deci nu la nivel de conținut, la nivel de flux ideatic, la nivel de empatie, la nivel de trăire, iar asta, cel puțin în repetițiile de început, a creat o aparență de haotic.

Oamenii au nevoie de structură, au nevoie de niște cadre în care să se joace și pe care, la un moment dat, le pot transgresa, dar libertatea din partea mea este, în general, destul de mare… poate prea mare, fiindcă așa cum ni se întâmplă fiecăruia, atunci când ești liber, nu știi imediat ce vrei şi ce poți să faci, iar atâta libertate poate să te sperie.

Mă întorc la ce spuneam apropo de acel reset. De-abia când ai toți parametrii la zero știi ce faci, fiindcă, din momentul ăla, se poate orice, poți să o iei cum vrei, dar numai ce ești tu se poate exprima. Abia atunci știi și ce mănânci și cât lupți și cât insiști pe o idee, fiindcă ăla ești tu… așa s-a întâmplat și aici.

Anamaria Pravicencu, Florin Fieroiu, Andreea Belu, Vava Ştefănescu, Alexandra Mihaela Dancs, Mihaela Michailov, Smaranda Găbudeanu, Carmen Coțofană (“…în ţara minunilor”, 2026)  Foto: Cătălin Munteanu

Chiar m-am gândit la un moment dat să fac şi pentru spectatori niște console mici, cu intrări pe fiecare microfon şi, dacă nu le place ce zice cineva, să tragă în jos sau să dea mai tare, deci să dau posibilitatea și publicului să aibă un rol în poveste. Gândește-te că la Despre Tine [solo-ul coregrafic al Vavei Ştefănescu ce a avut premiera în 1997, prezentat inclusiv în cadrul Aerowaves la Londra, revizitat apoi de autoare în 2023 – n.r.], înainte de începerea spectacolului, se vota ordinea scenelor, deci eu merg foarte mult pe mâna publicului.

La fel, amintește-ţi de Occupy Vava [instalaţia performativă din 2012 – n.r.] pe care l-am făcut la Cluj, în care spectatorilor le dădeam elementele și ei îmi ziceau: ‘Uite, ăsta e decorul, astea sunt accesoriile, asta e muzica și tema e asta.’, iar eu trebuia să fac o creație pe loc, din ce mă inspira atunci, ca un fel de delivery. Îmi place foarte mult să lucrez astfel, fiindcă e o șansă de a cunoaște și alți oameni în afara ta, iar asta se poate numai prin dialog și în libertate.

“Despre tine (o versiune)” (concept & coregrafie: Vava Ştefănescu), 2023  Foto – CNDB.ro

Dacă tot e să vorbim de parametri duşi la zero, să ne întoarcem cu 30 de ani în urmă, când voi, cei din Generația ‘88, ne dădeaţi speranţe că dansul contemporan îşi va găsi un loc aparte în peisajul artistic de la noi. Care sunt diferențele majore între acea Vava Ştefănescu, coregrafă emergentă, şi călăza noastră din “ţara minunilor”, o veterană a CNDB?

Ce faci tu acum? Iei șurubelnița și o învârți bine-bine fix în bubă! Oftica mea mare este că, de 30 de ani, din perspectiva dansului contemporan, contextul în țara asta este absolut la fel, singura diferență fiind aceea că, în clipa de faţă, cu suișuri și coborâșuri în tot parcursul, sunt mult, mult, mult mai mulți exponenți ai acestei bresle, mai talentați şi care au ceva de zis, adică, în momentul ăsta, chiar ai oameni cu atitudine.

Inerția aia era greu de oprit în anii ’90, de cum priveşti, de ce e teatru-dans şi care-i dansul-teatru, de discuțiile interminabile, false ca falsa broască țestoasă din Alice în Țara Minunilor. Prin urmare, oftica mea e că pot înţelege faptul că noi am fost atunci mai mult sau mai puțin legitimați de teatru, nu de dans, fiindcă nu am avut contextul şi nu am avut o istorie, adică n-am avut sute de ani de dans contemporan înainte, dar nu şi realitatea că nu s-a creat nici o infrastructură timp de 30 de ani. De asta vorbeam de o luptă iluzorie… după atâta timp, dacă lumea continuă să-ţi spună că ești beat, te duci și te culci.

Am citit o chestie care mi-a plăcut, dar nu mai știu de unde vine citatul, că, “indiferent dacă lumea îl recunoaște sau nu îl recunoaște, adevărul este același.”. Noi știm care este adevărul şi nu e doar un adevăr, adică sunt multe voci care ar spune perspective nuanțate, fațete diferite ale acestui fenomen.

Este o mare, mare, mare nedreptate pentru toți artiștii din zona dansului contemporan și sunt încredințată că toți acești “gatekeeperi” care au ținut lucrurile așa și n-au luptat să facă ceva pentru asta, n-au îmbrâncit deloc sistemul, nici măcar din pix, printr-o asumare, oamenii ăștia vor plăti la un moment dat în felul lor… dacă măcar se va uita vreunul în oglindă și va spune ‘Ce dobitoc sunt!’, deja este o plată.

VAVA ŞTEFĂNESCU  Foto: Tania Maria Muşina

Să înţeleg că, în afară de “țara minunilor” pe care o putem descoperi prin intermediul corpului, după cum ne inviţi să o facem prin intermediul perfomance-ului, de fapt, în jurul nostru, nu prea putem vorbi de o ţară a minunilor?

Ba da, ba da! Tu crezi că în Țara Minunilor sunt doar eu? Din poveste face parte inclusiv regina aia care taie capul la toată lumea, precum și foarte multe alte lucruri neplăcute și neliniștitoare, care apar şi dispar, dar, totuşi nu ajungem să intrăm în altă carte, în Ferma animalelor.

În fond, eu nu-mi propun nici să scriu o teză de doctorat despre asta și nici să fiu supra-academică în analiza despre ce se întâmplă între omul social și omul înăuntrul lui, dar cred că multă lume are nevoie de puterea asta de a-și da reset, așa cum eu am simţit-o, fiindcă îți poate da încredere sau curaj şi te consolidează pe dinăuntru… să fii exact cât ești, să fii ok cu ce ești.

Fiindcă frustrările se nasc atunci când crezi că ești flamingo și, de fapt, tu nu ești flamingo, ești un pescăruș sau o falsă broască țestoasă. De asemenea, cred cu tărie în continuare că e nevoie să danseze oamenii și să știe că au în corpul lor cel mai bun aliat. Vorba lui fii-mea, când avea 3 ani jumate şi a văzut pe stradă un nene cărând multe sacoșe: ‘Nu-i nimica, nu mi-i nica!’, că nu vorbea bine, ‘Cheezi ceva și nu mai ești singur.’.

Am bănuit atunci că l-o fi întrebat până am ajuns lângă ea dacă nu e nimeni să-l ajute la căratul sacoșelor şi, evident, omul a fost complet contrariat să primească de la o fetiță de 3 ani un asemenea sfat… creezi ceva și nu mai ești singur!

» Interviu de IOAN BIG

Foto header: Tania Maria Muşina

 

Zile și Nopți

Descoperă colecția de interviuri Clin D’Oeil pe Zile și Nopți

Clin D’Oeil →

Zile și Nopți

Descoperă colecția de articole dedicate artei și culturii pe Zile și Nopți

Artă & Cultură →

Galerie imagini

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Caută