Bucureștiul împotriva mea – City wandering în doi și parcul care dispare

Bucureștiul împotriva mea. Episodul 2: City wandering în doi și parcul care dispare

Într-un fel arată un oraș atunci când îl descoperi împreună cu persoana de care te îndrăgostești, ținând-o de mână, rătăcind prin el fără vreun scop, și în alt fel arată după ce începi să-ți construiești o viață în el, să te așezi. Sunt două orașe diferite, deși, bineînțeles, e același oraș. Aceleași străzi, aceleași clădiri, aceleași intersecții. Doar că, între timp, ceva s-a schimbat în felul în care le privești.

City wandering în doi

Erau zile în care eu și Capri coboram din metrou la o stație la care nu mai fuseserăm niciodată. Uneori ne dădeam jos din autobuz pentru că văzusem o casă, un copac sau o stradă care ne atrăgea atenția. Nu aveam niciun plan. Mergeam pur și simplu. Căutam o cafenea, intram într-un bar, descopeream un restaurant. Nu era important unde ajungeam, ci faptul că puteam să mergem mai departe, să ne oprim, să ne răzgândim. Pluteam fără o direcție anume.

Așa am descoperit, de exemplu, Atelier Mecanic, chiar în ziua deschiderii. S-a nimerit să fim primii clienți. Îmi amintesc cum, fix din acea zi, am avut locul nostru, ne-am împrietenit pe loc cu proprietarul, cu barmanii, am ajuns să stăm la povești până la închidere, nopți la rând. Într-un fel, fără să ne dăm seama, deveniserăm parte dintr-un loc. Barul s-a închis între timp, așa cum s-au închis multe altele. Nu mai există nici serile acelea, nici oamenii care erau acolo. Dar când mă gândesc la Bucureștiul de atunci, Atelier Mecanic îmi apare în minte și am sentimentul că a fost un capitol important din viața noastră, chiar dacă atunci nu știam asta.

Altădată am rămas peste noapte, total spontan, la hostelul Doors, care avea Ceainăria 5 la parter. Dimineața ne-am băut cafeaua în curte, printre pisici și turiști. Era o senzație ciudată să stăm acolo, să ne uităm la oameni care veniseră să viziteze Bucureștiul, în timp ce noi locuiam în el, ne plăteam taxele și facturile aici, aveam lucruri de făcut și joburi la care trebuia să ajungem cu aceleași haine ca în ziua precedentă. Și totuși, pentru câteva ore, eram și noi turiști. Aveam impresia că ne aflam departe de casă, deși casa noastră era undeva în același oraș.

Îmi plăcea să rătăcesc fără să am unde să ajung. Să descopăr o stradă pe care nu mai fusesem niciodată, deși locuiam de atâta timp în București. Să mă întorc seara și să am senzația că plecasem undeva departe. Uneori mă întreb dacă atunci ne-am îndrăgostit de oraș sau dacă ne-am îndrăgostit, de fapt, de noi doi, de felul în care eram împreună în el.

Un loc în care să putem spune acasă

Pe atunci nu aveam o casă a noastră. Ne doream una foarte mult. Un loc în care să ne întoarcem seara, să ne lăsăm lucrurile, să gătim ceva, să ne certăm și să ne împăcăm. Un loc în care să se adune tot felul de lucruri și un munte de vase în chiuvetă. Un loc în care să putem spune acasă fără să ne gândim că, la un moment dat, va trebui să plecăm.

Am muncit, am făcut calcule, am renunțat la lucruri. În cele din urmă am reușit să ne cumpărăm un apartament lângă parcul IOR.

Nu cunoșteam prea bine parcul atunci când ne-am mutat. L-am descoperit încet, aproape în același fel în care descoperisem Bucureștiul cu câțiva ani înainte. Ne plimbam pe alei, ne abăteam pe drumuri pe care nu mai fuseserăm, găseam colțuri de parc care ne erau încă necunoscute. Era plăcut să descoperi că, după ce îți găsiseși casa, mai aveai atâtea lucruri de descoperit în jurul ei.

IOR-ul a devenit treptat parte din viața noastră. Nu a fost o îndrăgostire bruscă. S-a întâmplat fără să observăm. La început era un loc în care ieșeam la plimbare, în care alergam seara. Apoi un loc pe lângă care treceam. În cele din urmă, a devenit ceva firesc, aproape invizibil, în felul în care devin lucrurile de care ne folosim în fiecare zi. Un lucru bun care era acolo și despre care presupuneam că va fi acolo și mâine și întotdeauna.

Când îți cumperi o casă lângă un parc, nu cumperi doar apartamentul. Cumperi și după-amiezile pe care ți le imaginezi aici. Plimbările de după muncă, lumina de la sfârșitul zilei, sentimentul că, oricât de aglomerat ar deveni orașul, ai undeva aproape un loc în care poți să respiri. Nu te gândești că parcul ar putea să dispară. Nu îți trece prin minte că, într-o zi, ai putea să te uiți pe fereastră și să nu mai vezi ceea ce ai văzut atunci când ai ales să locuiești acolo.

Parcul care dispare

În 2022, aproximativ douăsprezece hectare din partea estică a parcului IOR au ajuns în proprietate privată, în urma unei decizii a instanței dintr-o retrocedare controversată. În anii care au urmat, copacii au fost tăiați, au izbucnit incendii, oamenii au protestat. O parte din pădurea urbană a început să dispară sub ochii noștri, în timp ce autoritățile păreau complice sau incapabile să oprească distrugerea. Copacii sub care am plimbat-o pe fetița mea în cărucior în primele ei zile de viață au fost tăiați cu puțin înainte de Crăciunul din 2024. Erau ultimii rămași în picioare după ce aproape 2.000 fuseseră defrișați ilegal în decursul a aproape 2 ani.

E greu să explici ce simți când se întâmplă asta lângă casa ta. Nu e numai furie. Nici numai tristețe. E ceva mai greu de numit, un sentiment de nesiguranță care apare atunci când înțelegi că lucrurile pe care te-ai bazat nu sunt atât de stabile pe cât credeai. Că poți să-ți faci planuri, să muncești, să economisești, să iubești, să-ți cumperi o casă și să descoperi, după aceea, că ceva ce considerai parte din viața ta poate fi luat de lângă tine.

Poate că atunci a început dezamăgirea mea în legătură cu Bucureștiul. Nu doar pentru că pierdeam copaci, ci pentru că începeam să înțeleg cât de puțin control avem asupra locurilor în care ne construim viața. Noi ne cumpăraserăm un apartament lângă un parc. Nu era o dorință complicată. Voiam să locuim lângă un parc și ne imaginam că vom face asta mult timp. Orașul avea alte planuri.

De la turiști la locuitori

Uneori mă gândesc la noi doi, în perioada aceea, când coboram din autobuz într-o stație oarecare și porneam la drum fără să știm unde vom ajunge. Bucureștiul ni se părea mare. Erau străzi pe care nu le văzuserăm, cafenele în care nu intraserăm, locuri despre care nu știam nimic. Aveam timp și chef să le descoperim. Mai târziu, ne-am făcut o casă și am început să ne atașăm de lucrurile din jurul ei. De străzi, de cafenele, de parc. Fără să ne dăm seama, am trecut de la a fi turiști la a fi locuitori.

Ca turist, poți să pleci dintr-un loc care te dezamăgește. Poți să spui că nu ți-a plăcut și să nu te mai întorci niciodată. Ca locuitor, lucrurile sunt diferite. Te trezești în același loc a doua zi. Ieși să cumperi pâine, treci pe lângă locul în care au fost copacii, te întorci acasă. Orașul nu mai este ceva ce privești din afară. Este locul în care se desfășoară viața ta, indiferent dacă îți mai place sau nu.

Eu și Capri ne-am îndrăgostit rătăcind prin București. Am rămas pentru că ne-am dorit o viață aici. Am vrut o casă, o rutină, un loc în care să ne întoarcem seara. Iar acum, uneori, mă întreb cât din orașul de care ne-am îndrăgostit mai există și cât din el a fost înlocuit, tăiat, betonat sau pierdut pe drum.

Poate că, dacă am fi știut atunci ce avea să se întâmple cu parcul, am fi ales alt loc. Sau poate că nu. Poate că am fi ales tot Bucureștiul, tot apartamentul, tot viața asta. Nu știu. Când mă gândesc la perioada aceea, nu îmi vine să schimb nimic. Îmi amintesc de noi doi, de plimbările fără țintă, de serile în care nu trebuia să ajungem nicăieri și de senzația că orașul era atât de mare încât puteam să ne pierdem în el.

Până la urmă, nu te îndrăgostești de un oraș pentru că ai garanția că va fi bun cu tine. Te îndrăgostești pentru că, într-o zi, mergi pe o stradă cu omul pe care îl iubești și ai senzația că nu-ți mai trebuie nimic.

Abia mai târziu afli că poți să te simți acasă într-un loc și, în același timp, să începi să-ți dorești să pleci. Am crezut că ne-am așezat, dar cred că rătăcim în continuare… mână-n mână.

Text de Gruia Dragomir