Pentru un neofit puţin familiarizat cu cinematografia contemporană niponă, “Yakuza Apocalypse”, cea mai recentă nebunie a acestui mare maestru ludic al contra-esteticii Camp, Takashi Miike, nu reprezintă în niciun caz o introducere mainstream în filmografia sa (cineastul rămâne asociat în memoria publicului occidental mai degrabă cu Horror-ul extrem prin “Audition”, “Ichi the Killer” şi “Three… Extremes”), fiind realizată în vâna lui “Full Metal Yakuza” (1997) şi “Deadly Hunter: Rekka” din 2002, ambele devenite repere importante în V-Cinema (DTV-ul japonez). Pentru un pasionat însă, cele peste două ore de bizarerii, absurdităţi şi nonsensuri se constituie într-un cocktail cinematic efervescent, generator de dependenţă, tocmai prin coerenţa absolut incredibilă pe care reuşeşte să o dea Miike.
La temelie, povestea e simplă şi ar putea trimite la unul din ‘clasicele’ din anii ’70 ale lui Kinji Fukasaku: o comunitate urbană în care civilii inocenţi coabitează în spiritul tradiţiilor ce le asigură supravieţuirea şi minima bunăstare cu protectorii legii, regulilor şi ordinii locale (Yakuza), se vede bulversată în mod violent când boss-ul local, Kamiura, considerat invincibil, este ucis de reprezentanţii unui grup criminal internaţional căruia refuză să i se re-afilieze, iar discipolii acestuia au dificultăţi în a lupta contra tendinţelor anarhice şi destabilizatoare social. Mesajele uzuale asociate cu parazitarea societăţii de către crima organizată sunt prezente dar transmise aici într-o formă satiric-sardonică: yakuza japonezi sunt nemuritori, iar tradiţia naţională nu cedează în faţa invaziei straine. Aţi putea zice… ei şi? De aici începe ţăcăneala.
Cel mai fidel şi competent adjutant a lui Kamiura, Kagayama, este dispreţuit de către colegi pentru faptul că are alergie la cerneala utilizată la tatuaje, iar spatele său a rămas imaculat, dar perspectiva acestora se schimbă radical după ce acesta e muşcat de gât de şeful său muribund şi devine un… vampir yakuza! Secretul comunităţii rezidă în faptul că mare parte a seniorilor yakuza sunt vampiri (savuroasă scena din subsolul în care Kamiura îşi ţine prizonieri competitorii ca rezerve de sânge şi îi re-educă prin lecţii practice de tricotaj), iar civilii muşcaţi de aceştia se transformă la rândul lor în yakuza, evident, unii de rang inferior. Rezervele de hrană se împuţinează cu timpul, mai ales datorită proaspetei crize apărute şi a înmulţirii numărului de vampiri în cartier, iar singura soluţie pentru conservarea unui minim echilibru rămâne… cultivarea de civili în grădini şi sere speciale (Capităneasa recunoaşte: “We cultivate decent civilians. Without civilians, Yakuza cannot survive.”… cred că substratul nu are nevoie de comentarii suplimentare).
Miike nu se opreşte însă aici şi începe să toarne în mix elemente supranaturale şi referinţe care de care mai eterogene, de la un expert în arte marţiale cu figură de tocilar, nedespărţit de un rucsăcel plin de postere de Manga şi Anime (actorul indonezian Yayan Ruhian, Mad Dog din “The Raid”-urile lui Gareth Evans, pe care s-ar putea să avem surpriza să îl vedem în “Star Wars VII”) sau strania întrupare a unui Yokai (spirit din folclorul nipon ce are trăsături de animal), un Kappa-Goblin ce aduce mai mult cu “Howard the Duck” a lui George Lucas, la referinţa incomprehensibilă la “Django” a lui Corbucci (pistolarul puritan care poartă un sicriu în spate) şi, nu în ultimul rând, la “the modern monster, the world’s toughest terrorist”, Kaeru-kun, liderul sindicatului internaţional, un asasin nemilos ce luptă aprig într-un costum de broscoi (practic, o mascotă Yuru-chara inspirată de personajul folcloric Jiraiya, popular în cinematografia niponă mai ales la începutul secolului 20… ce apare şi în scurtmetrajul ‘părintelui filmului japonez’, Shozo Makino, “Goketsu Jiraiya” din 1921) şi are puteri telekinetice şi capacitatea de a se transforma într-un monstru uriaş (gândiţi-vă la Godzilla… cu aspectul aparent prietenos a lui Marshmallow Man din “Ghostbusters”).
Dacă mai punem la socoteală trimiterea implicită la dezastrul nuclear de la Fukushima provocat de cutremurul şi tsunami-ul Tohoku în 2011, o poveste romantică (vampirul Kageyama şi tânăra pură la suflet Kyoko), inserturile amuzante ce rup inspirat escalada de scene de luptă cu accente Gore (precum lecţia predată de vampirul vârstnic despre diferenţele dintre proprietăţile sângelui civililor şi a celor transformaţi în yakuza sau replici ilare declamate cu mândrie precum “Extract stupid from yakuza and you’ll have nothing!”), reinterpretarea pe modelul “Daybreakers” a vampirismului tradiţional şi ducerea sa spre ‘îngerii căzuţi’, vă puteţi face o idee despre acest haos, simultan sublim şi ridicol, ţinut impecabil sub control şi coregrafiat magistral de Takashi Miike, aflat aici la antipozi faţă de minimalismul tonalităţii sale din ”Audition” (1999) sau “Visitor Q” (2001).
De ce “Yakuza Apocalypse” este o plăcere vinovată obligatorie pentru cinefilii antrenaţi? O defineşte cel mai bine analistul Max Weinstein: “The film exists almost as an orphanage for the children of Miike’s imagination who lack parental guidance”. În ceea ce mă priveşte, chiar dacă este un film de o factură complet diferită de “Thirst” (2009) a lui Park Chan-wook, “Yakuza Apocalypse” reprezintă cea mai originală abordare contemporană asiatică anti-“Twilight” (ca trend consumist occidental) al universului mitologic Pop(ular) legat de vampiri, de la capodopera coreeanului încoace.
- Text de Ioan Big.
