Cum se îmbracă o poveste – interviu între cuvinte și desene cu ilustratoarea și autoarea Georgiana Chitac

Cum se îmbracă o poveste – interviu între cuvinte și desene cu ilustratoarea și autoarea Georgiana Chitac

Uneori, o poveste începe înainte de a fi scrisă, într-un desen, într-un personaj sau într-o lume care își caută forma. Pentru Georgiana Chitac (n. 1980, Constanța), desenul a intrat în viață încă de la zece ani și, după o paranteză în care a studiat economia, a revenit definitiv la artă în 2009. De atunci, ilustrația a devenit spațiul în care construiește povești, personaje și lumi care trec cu ușurință din pagină în expoziție.

Ilustratoare de carte și autoare de literatură pentru copii, Georgiana Chitac a publicat trei volume și a ilustrat numeroase titluri la edituri precum Nemira, Arthur, Cartea Copiilor, Univers și Galaxia Copiilor. Pentru „Cui i-e frică de Scufița Roșie?” a primit Trofeul Arthur în 2019, iar volumul a fost selectat, în 2023, printre cele mai frumoase 150 de cărți ale anului la Târgul de Carte pentru Copii de la Bologna.

Parcursul său include selecții și nominalizări internaționale la Key Colours Competition, Bologna Children’s Book Fair, Bienala de Ilustrație de la Bratislava și Nami Concours, precum și o nouă finală la ILUSTOFEST/Bratislava, în 2025, cu proiectul Mame adolescente.

În afara cărților, Georgiana își construiește propriile universuri

ANIMINI, proiectul lansat în 2019, aduce în prim-plan animale antropomorfe, în timp ce Les dames de Bucarest transformă personajele sale într-o galerie de figuri recognoscibile, prezentată în expoziții la Muzeul Brăilei „Carol I” și Muzeul de Artă Constanța. Între 2022 și 2024 a fost curator al White Flat Gallery din București, iar în 2026 a prezentat la Muzeul de Artă Vizuală Galați expoziția personală „Cum se-mbracă o poveste?”.

Cu un parcurs care leagă desenul de literatură, obiect, expoziție și curatoriat, Georgiana Chitac pare să lucreze mereu la granița dintre ceea ce se spune și ceea ce se vede. Am vorbit cu ea despre cum se naște un personaj, despre libertatea ilustrației, despre copilărie și despre felul în care o poveste își găsește, uneori, vocea în imagini.

De la dorința de a face cărți pentru copii la ilustrație

Cum ai ajuns să ilustrezi cărți pentru copii? A fost o alegere pe care ai făcut-o conștient sau ai descoperit, treptat, că acesta este locul în care te simți cel mai bine?

Prima dată a fost o dorință semiconștientă. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am găsit un carnețel pe care îl folosisem cu foarte mulți ani în urmă, un carnețel în care notasem, într-una din călătoriile mele cu trenul: „vreau să fac cărți pentru copii”. Nu era precizat dacă să le scriu sau să le ilustrez. Îmi aduceam aminte de călătoria aceea cu trenul, dar acea dorință o uitasem complet. Doar că, fără să-mi dau seama, toate acțiunile mele care au urmat au urmărit subtil acest scop, deși el nu era formulat deloc clar în capul meu.

Cam la 8-9 ani de la acea călătorie, când îi citeam o carte frumos ilustrată fetiței mele, dorința a reapărut, de data aceasta cu mult mai multă claritate. Nu doar că îmi doream să fac cărți pentru copii, în acel moment știam că pot.

Când primești un text nou, care este primul lucru pe care îl faci înainte să începi să desenezi? Cum se transformă o poveste în imagini în mintea ta?

Primul lucru pe care îl fac este să citesc textul. După care îl las puțin la macerat, o zi, o săptămână, cât e nevoie. Sau cât îmi permite deadline-ul. Sunt texte din care imaginile sar la prima citire, sunt altele care au nevoie de câteva zile ca să se înfiripeze. Trebuie să las lucrurile să se întâmple natural. Odată ce imaginile se adună, încep cu schițele de personaj, cu storyboard-ul, iar de acolo totul decurge destul de lin.

Libertatea ilustrației și propriile povești

Cât de mult spațiu îți lași pentru imaginație atunci când ilustrezi povestea altcuiva? Există lucruri pe care ilustrația le poate spune fără ca textul să le spună?

Las suficient spațiu cât e nevoie pentru ca ilustrația să fie o completare a textului, fără a intra în contradicție cu el. Sigur că poate spune și alte lucruri, poți crea o întreagă poveste paralelă. Singura limitare este să nu distorsioneze textul, să nu intre în conflict cu el.

Te-ai aventurat și în lumea poveștilor, devenind autoare de cărți pentru copii. Cum a apărut această dorință de a scrie propriile povești și cum s-a schimbat, pentru tine, relația dintre cuvinte și imagini?

Se pare că dorința era de mult, pentru că, în același carnețel, la câteva pagini de înscrisul „vreau să fac cărți pentru copii”, am descoperit o poezie – Balada ceainicului mofturos.

Totul s-a concretizat însă mult mai târziu, la ani distanță de momentul în care am început să ilustrez. Am vrut să particip la un concurs și am citit prost condițiile de participare. Credeam că ilustrațiile trebuie musai însoțite de un text original. Cum nu aveam timp la dispoziție să întreb în stânga și-n dreapta, am zis să-l scriu eu. Am trimis totul pachet, am câștigat concursul de ilustrație, dar de text nu era, de fapt, nevoie.

Era o altă secțiune a concursului dedicată autorilor. La final aveam în plus un text care nu suna deloc rău, așa că m-am gândit să îl trimit la concursul organizat de ed. Arthur. Și am câștigat la secțiunea 3-7 ani. Ulterior, acel text avea să se transforme în cartea „Cui i-e frică de Scufița Roșie?”, finalistă la prima ediție a concursului Cărturino și selectată printre cele mai frumoase 150 de cărți ale anului la cel mai mare târg de carte pentru copii, cel de la Bologna.

Vă spun și un secret – chiar dacă așteptarea a fost lungă, va apărea totuși o continuare a aventurii celor doi lupișori. Nu se știe încă o dată exactă de apariție, dar sper să fie într-un viitor cât mai apropiat.

Cât privește a doua parte a întrebării, relația dintre cuvinte și imagini nu s-a schimbat aproape deloc, tratez textul meu la fel cum tratez textul oricărui alt autor. Nici nu am neapărat o preferință pentru a ilustra textele mele. Îl pot da cu încredere altui ilustrator. Îmi place să văd cum e interpretat de altcineva.

Cum prinde viață un personaj

Cum construiești un personaj de care un copil să se poată atașa? De unde pornesc expresiile, gesturile și toate acele mici detalii care îi dau personalitate?

Construirea personajului e etapa imediat următoare citirii textului. Transpui în primele schițe ceea ce ai simțit și ai vizualizat când ai citit povestea. În general, îl construiești împreună cu autorul, pentru că personajul trebuie să reflecte și viziunea lui. Iar după ce ai stabilit cum arată, începi să îi adaugi straturi. Pe hârtie îl treci prin tot felul de expresii și tot felul de situații, până când capătă o personalitate doar a sa.

Ce crezi că face diferența dintre o ilustrație frumoasă și una care rămâne în memoria unui copil?

Nu știu. Aș vrea să știu, dar nu am descoperit încă rețeta. Nu cred că există una. Sunt atât de multe variabile! Iar procesul de creație nu poate fi orientat 100% către privitor. El trebuie să fie sincer, să reflecte în mod autentic ceea ce ilustratorul simte. Dacă se întâmplă să se potrivească cu ceea ce copilul dorește să vadă sau dacă copilul rezonează ori se identifică cu ceea ce ilustrația transmite, asta este, într-o mare măsură, un joc al hazardului care nu poate fi controlat. Există câteva trucuri, desigur, dar absolut nicio garanție.

De la schiță la ilustrația finală

Cum arată procesul tău de lucru, de la prima schiță până la ilustrația finală? Și cât de des se întâmplă ca desenul final să fie foarte diferit de ceea ce îți imaginasei la început?

La procesul de lucru pe care îl am acum am ajuns după mulți ani, multe încercări și multe greșeli. Cu câțiva ani în urmă am găsit însă formatul în care îmi transpun cel mai bine ideile și acela este formatul în care lucrez schițele și storyboard-ul – între A5 și A4. Pe acestea le transpun pe foaia mare, care e cel puțin 100% față de dimensiunea cărții, fără a face modificări compoziționale. Deci desenul final este foarte apropiat de schiță. Din acest motiv, accept modificări din partea autorului sau a editurii doar în stadiul de schiță, care e suficient de elaborată încât să redea absolut tot ce se întâmplă în scena respectivă.

Copilăria, imaginația și instinctul

Mai există în desenele tale ceva din copilul care ai fost? O amintire, un personaj, o lume sau poate chiar un anumit fel de a privi lucrurile?

Dacă există, atunci această informație face parte din resursele inconștiente pe care le folosești în orice act creativ. Privitorul găsește de multe ori explicații la ceea ce a vrut să transmită artistul într-o lucrare și caută o logică într-un proces care, de cele mai multe ori, e bazat pe instinct.

Dacă ai putea intra pentru o zi într-una dintre cărțile pe care le-ai ilustrat, în ce lume ai vrea să ajungi și ce ai face acolo?

Asta e o întrebare care m-a pus pe gânduri. Nu reușesc să mă vizualizez în interiorul unei cărți ilustrate de mine. Reușesc să mă văd doar în textele scrise, care deja conțin fragmente din mine. Se pare că imaginația mea nu lucrează chiar în toate direcțiile.

Pentru copiii care visează să devină ilustratori

Ce le-ai spune copiilor care iubesc să deseneze și visează să devină, într-o zi, ilustratori? Au nevoie de talent, de mult exercițiu sau, mai ales, de curajul de a-și folosi imaginația?

Folosirea imaginației cred că e componenta cea mai facilă, nu mi se pare că ai nevoie de curaj aici. Ai nevoie de curaj ca să îți folosești talentul, însă ai nevoie de determinare ca să lucrezi atât de mult cât e nevoie ca să ajungi să poți transpune pe hârtie imaginile care sunt deja în mintea ta. Arta e unul din acele domenii în care e nevoie de mult exercițiu. Nu ai cum să trișezi, nu ai cum să sari etape.

Dar am și un avertisment pentru cei care aleg să-și ignore talentul sau să îl bage undeva într-un sertar în încercarea de a uita de el – dacă chemarea există cu adevărat, nu încerca să scapi, te va bântui toată viața.

După ce un copil închide o carte ilustrată de tine, ce ți-ai dori să rămână cu el? O emoție, o întrebare, o imagine sau poate dorința de a inventa propria poveste?

Mi-aș dori să rămână cu întrebări. Și cu dorința de a o lua de la capăt. Asta e frumusețea unei cărți ilustrate – descoperi câte ceva nou de fiecare dată când o parcurgi.

Interviu de Gruia Dragomir