Întrucât este posibil ca unii dintre voi să fi descoperit deja universul Gantz prin intermediul Anime-ului CGI din 2016 “Gantz:O” de pe Netflix, produs de Digital Frontier, o (re)vizitare a celor două filme live action regizate de Shinsuke Sato şi considerate acum ‘clasice’ nu este lipsită de interes. “Gantz” (37 de volume, publicate între 2000 şi 2013, aproape 20 de milioane de copii vândute) este numele unei serii de benzi desenate Manga creată de Hiroya Oku (“Hen”, “Zero One”) care, până la apariţia filmelor, beneficia deja de o adaptare Anime produsă de către studioul specializat Gonzo (seriile: “Afro Samurai” creată de Okazaki, “Saki” după Ritz Kobayashi plus recenta adaptare după RPG-ul coreean “Blade & Soul”), difuzată în 2004 într-o versiune cenzurată pe televiziune în Japonia, şi de un joc pe PS2 creat de Konami (“Silent Hill”, “Metal Gear”), una dintre cele mai importante cinci companii producătoare de jocuri de pe planetă.
Deşi sunt fascinat de estetica comics-urilor de sorginte asiatică, în ceea ce priveşte consumul curent, la mine intervine criteriul selectivităţii stricte mai ales datorită lungimii mari a acestora ce aminteşte de… nesfârşita soap-opera “Tânăr şi neliniştit”, iar filmele realizate după acestea sunt, în cea mai mare parte a cazurilor, nişte spin-off-uri de o calitate îndoielnică. Nu este cazul lui “Gantz”, al cărui premisă este atractivă tocmai prin stranietatea combinaţiei de simboluri vizuale cu conotaţii spirituale ce transcend cultura de consum şi componentele Pop specific extrem-orientale (inclusiv auto-ironia şi setul de grimase uzual, derivat din viziunea adultă asupra universului adolescentin). Să mă explic…
În încercarea de a salva un beţiv, doi liceeni (Kurono şi Kato) mor loviţi de metrou şi se trezesc resuscitaţi într-un apartament dintr-un bloc (încă în construcţie) din Tokio, în care rezidentul este… o uriaşă sferă neagră numită Gantz care îi anunţă prin intermediul unui sistem de afişaj că viaţa lor s-a terminat şi că, din acel moment, ei au intrat în proprietatea sa. Ca atare, trebuie să execute în echipă misiunile pe care ‘stăpânul’ le indică (în esenţă, trebuie să ucidă) şi pentru care vor primi, în funcţie de implicare, un număr diferit de puncte… miza este să adune 100 de puncte şi atunci fiecare are trei opţiuni: 1. Obţine o armă hiper-performantă (din start, Gantz le dă un costum care îi face mai puternici în lupta cu… alienii care parazitează Terra); 2. Revine la viaţa normală (cu memoria ştearsă de episodul after-life); 3. Are dreptul să readucă la viaţă un alt participant, decedat în timpul unei misiuni date de sferă (care reprezintă un efort de echipă mai mare nu doar unul individual sau de tandem).
Ca şi seria Anime, cele două lung-metraje sunt hiper-violente însă între ele există diferenţe majore în tonalitate şi ritm tocmai pentru faptul că cel dintâi, un soi de introducere în poveste, este mai existenţialist (oamenii din echipa Gantz, provenind din medii şi cu vârste extrem de diferite, morţi/resuscitaţi în condiţii diverse, încearcă să înţeleagă regulile acestui joc straniu şi să se adapteze pentru a supravieţui) şi, în consecinţă, mai lent şi intrigant (aspect generat mai ales de ambiguitatea interpretării obiectului/fiinţei/creaturii “Gantz”… o sferă cu aspect tehnologic alimentată interior de un om a cărui creier şi aparat respirator sunt conectate inamovibil cu carcasa exterioară), în timp ce al doilea, “Perfect Answer”, deşi nu mai are o legătură directă cu Anime-ul şi, mai mult, se petrece la doar câteva luni după acţiunea din primul film, îşi propune (şi reuşeşte) să închidă cercul oferind răspunsurile (cine şi de ce trebuie ucis) pe care publicul le aşteaptă… într-o matcă supra-gonflată furnizoare de adrenalină excesivă.
“Gantz” se relevă fundamental ca o viziune originală a Purgatoriului în care totul se reduce la conştientizarea (deseori obligată/forţată de context) a faptului că supravieţuim ca indivizi prin deciziile asumate într-un moment sau altul în funcţie de condiţiile date şi că ideea de ‘reparaţie’ în ceea ce priveşte propriul destin şi cursul retrospectiv al acestuia reprezintă o pură iluzie pentru protecţia căreia suntem gata oricând să ne ridicăm baricade mentale, oricât de ridicole ar putea părea acestea celor din jur.
Desigur că ceea ce am scris mai sus poate părea pretenţios sau preţios pentru o adaptare a unei benzi desenate de citit de către niponi în metrou şi, în mare parte… este o interpretare corectă. Voiam însă să subliniez că dincolo de exotismul şi (pentru noi, europenii) ciudăţenia premisei narative, cultura Pop(ulară) asiatică este departe de a fi goală de conţinut şi destinată exclusiv a produce bani de pe urma consumatorului spălat pe creier, iar tandemul “Gantz” (inclusiv prin calitatea producţiei şi a efectelor speciale, ce fac semnificativ diferenţa între ‘buget mic’ şi ‘ieftin’), alături de “Casshern” sau “Death Note”, este un argument cinematografic de luat în seamă vis-à-vis atât de modul în care japonezii au înţeles să distileze influenţele occidentale (în acest caz de la “THX”-ul lui Lucas sau “Videodrome”-ul lui Cronenberg, la John Carpenter şi Ray Harryhausen) cât şi de cel în care, în mod aproape subversiv, îşi propun să modernizeze transmiterea de idei fundamentale aparţinând propriei civilizatii şi spiritualităţi către tineret. În concluzie, pentru amatorii de cinema asiatic… “Gantz” şi “Gantz: Perfect Answer” sunt două filme must-see.
Pentru pasionaţi, fiindcă merită mai multe vizionări, sfatul meu este de a le achiziţiona pe BRD sau DVD pentru propria colecţie în combo căci preţul este foarte bun… şi un extra-indiciu pentru cunoscători: în ambele filme apare şi Takayuki Yamada, unul din favoriţii lui Takashi Miike (Shinrokuro Shimada în “13 Assassins” şi Serizawa în ‘dubla’ “Crows Zero”).
