Artista Alina Manole: i s-a spus că nu are vârsta potrivită pentru a intra în muzică, dar a reușit să inventeze un nou stil muzical

Interviu cu artista Alina Manole

A câștigat premiu după premiu în folk-jazz, un stil muzical inventat de ea, a lansat 6 albume muzicale vândute de fiecare dată ca pâinea caldă, și în fiecare album a avut piese devenite virale. Toate astea, după ce i s-a spus la 30 de ani că este prea „bătrână” pentru a reveni în muzică.

Alina Manole nu a ascultat pe nimeni, iar acum are publicul ei elevat și frumos care o urmează în concerte și stă la coadă pentru o îmbrățișare.

Pentru prima dată Alina va concerta și la Festivalul Național de Muzică Folk de la Vama Buzăului (jud. Brașov), pe 1 august. Festivalul se desfășoară în creierii munților, printre brazi și poteci.

Vă invităm să citiți un interviu despre cum sună muzica în mâinile unui artist încăpățânat să creadă în visul său.

Un nou stil muzical: Folk-jazz

Alina Manole, cât de simplu sau cât de complicat ți-a fost să reușești să impui pe piața muzicală din România acest stil nou, folk-jazz?

Alina Manole: În 2009 pe nișa mea de folk-jazz nu era nimeni, tocmai inventasem stilul. Publicul venit spre mine era și din zona de folk, dar și din cea de jazz ori de alte muzici complementare. Au vrut să vadă ce struțo-cămilă este asta, știi? (râde, n.n.)

Maturitatea unui artist se simte bine în muzica lui

De ce te-a refuzat industria când ai lansat conceptul de folk-jazz?

Alina Manole: Nu a fost chiar refuz, ci o reținere pe care o aveau și cei din zona de folk, și cei din zona de jazz, pentru că nu mă încadram niciunde. Nu eram nici folk clasic, nici jazz standard. Nici nu aveam prieteni în zona muzicală pentru că fusesem până atunci sociolog, nu artist. În ciuda acestor rețineri din industrie, eu am continuat să-mi fac treaba. Adică să programez concerte, să sun la cluburi în țară și să investesc în acest nou stil muzical. Cred că am avut și noroc că a mers totul atât de bine.

Am revenit în lumea muzicii pe la 30 de ani, când mi se tot spunea că sunt cam mare să mă mai reapuc de muzică. N-am ascultat. Știam că o vârstă ca asta vine și cu beneficiul că aduce în creația ta o experiență a vieții pe care nu o ai la 22 de ani, oricât ai fi de talentat. Și maturitatea unui artist se simte bine în muzica lui.

Pentru că tot vei cânta în vara aceasta și la Festivalul de Muzică Folk Vama de la Munte, spune-ne ce crezi că i-ar trebui nișei de folk acum, ca să crească?

În folk trebuie să gândești în limba română

Alina Manole: Tinerilor spectatori cred că le-ar fi buni poate niște profesori de limba română care să le pună, prin comparație, un cântec de acum, din mainstream, și un cântec pe versurile lui Nichita. Astăzi, în principal în lumea muzicii, se caută succesul. Foarte mulți tineri care cântă se îndreaptă azi către limba engleză. Ori aici, în folk, trebuie să gândești în limba română. Oricum, dacă n-ai voce bună, n-ai unde să te ascunzi în niciun gen muzical. Iar voci feminine proaspete în folk este adevărat că sunt foarte puține.

Spui că scrii mult despre realitate. Descrie-ne cum arată realitatea pe care o pui în versuri și apoi în muzică.

Realitatea are frumusețea ei

Alina Manole: Sunt un om cu picioarele pe pământ, chiar dacă sufletul meu e all over. Nu caut să înfrumusețez realitatea din jurul nostru, nu o fardez, ci vreau să extrag frumosul din ea, indiferent ce înseamnă acest frumos. Nu vreau să-i pun, așa, o pelerină și să zic: Uite că e totul roz. Nu! Realitatea are frumusețea ei. Doar că noi ne izolăm uneori pentru că avem facturi de plătit, pentru că ne-a înșelat partenerul, pentru că ni s-a îmbolnăvit pisica. Și nu îi mai percepem frumusețea.

Versurile mele conțin multă metaforă urbană. Pentru că așa sunt eu pe dinăuntru, până la urmă.

Povestea piesei „Facem ce trebuie”

Toate piesele tale au câte o poveste interesantă. Care este povestea piesei „Facem ce trebuie”, care a fost virală pe internet?

Alina Manole: Am avut norocul ca un prieten care locuiește la mare, la Corbu, să mă audă într-o zi spunând că eu n-am fost niciodată la mare iarna, și apoi să-mi facă invitația de a sta singură într-o casă pe malul Mării Negre în luna ianuarie.

Am stat acolo o săptămână, fără nimeni în jur pe o distanță de 4 kilometri. În fiecare zi a fost un alt anotimp: a fost și vreme de tricou, a fost și furtună, și cod galben de viscol de m-au scos de acolo cu greu, a fost și îngheț, și ploaie, și curcubeu. Și singurul meu rost pe lume în acea săptămână a fost să stau cu chitara și cu hârtiile mele, să scriu și să cânt. Am cântat 8-10 ore pe zi și am compus patru dintre cântecele care sunt pe cel mai nou album, „Umbra Inimii”. Și una dintre ele a fost piesa „Facem ce trebuie”.

Sufletul meu avea nevoie de eliberare și a obținut-o prin piesa aceasta. Ajunsesem și eu, ca mulți alții, într-o perioadă în care făceam ce trebuia pentru a putea să respir și să-mi plătesc facturile. Și da, piesa aceasta a fost un strigăt. Mi-am dat seama apoi ce impact a avut când a devenit virală pe internet. Mi-e foarte greu uneori să o cânt, pentru că e atât de intensă încât mereu îmi vine să strig și mă apucă plânsul pe scenă. Îl cânt pentru că mi se cere, pentru că știu că au și alții nevoie.

Cel mai valoros premiu

Dintre numeroasele premii pe care le-ai obținut, care este cel mai valoros pentru tine?

Alina Manole: Nominalizarea de anul trecut (2025, n.n.) la Premiile Radio România Cultural mi-a adus o bucurie uriașă! Am fost nominalizată pentru promovarea conceptului original de folk-jazz, acest stil muzical nou în România în care am investit atât de mulți ani și pe care continui să-l promovez.

Festival în inima munților

Cum sunt concertele tale, Alina Manole? Și unde cânți în București?

Alina Manole: Când vreau concerte intime, aleg locuri mici, de pildă pentru proiectele de single performance, adică de fată cu chitara. Pentru alte proiecte sau alte motive (aniversări muzicale sau lansări) aleg spații elegante, în general de teatru. Zona de festivaluri e distinctă, dar fiecare întâlnire cu publicul este specială, indiferent de locul în care se desfășoară.

De exemplu, pe 1 august voi cânta pentru prima dată la Festivalul Național de Muzică Folk „Vama de la Munte”, fondat de Ducu Bertzi, un mare artist care m-a sprijinit pe mine și pe alți colegi mai tineri decât mine.

Abia aștept să fiu acolo pentru că acest festival se ține în inima munților, printre brazi și poteci, lângă un râu, va fi și foc de tabără. Întotdeauna am emoții uriașe, indiferent că este vorba de un public de club sau de festival, că sunt 10.000 de oameni sau 100, nu scap. Îmi transpiră mâinile, îmi tremură genunchii, am un tremur interior de fiecare dată. De obicei, până la prima greșeală. Din momentul ăla încep să mă relaxez.

Cum sunt concertele mele? Uite o poveste inedită: am avut la începutul carierei un concert la Sibiu care s-a desfășurat doar cu 12 spectatori, pentru că era Festivalul Internațional de Teatru și se juca piesa Faust în seara aceea. Le-am dat oamenilor banii de bilete înapoi și am susținut concertul, așa cum fac întotdeauna, fie în fața a 100 de oameni, fie a 1000. Pentru cei 12 spectatori am cântat cu băieții ca și când ar fi fost clubul plin. Din anul următor, a fost sold out întotdeauna la Sibiu.

Așa cum la Târgu Mureș, tot în anii aceia, am cântat la Teatrul 74 și nu știu ce mi-a venit la final de concert să zic: „Dacă vreți, am și câte o îmbrățișare.” Și marea majoritate au venit și ne-am luat în brațe. În anul următor au fost mai mulți spectatori, vreo 200. Și la final cineva a zis: „Și îmbrățișarea?” Și am dăruit îmbrățișări cui a vrut, a fost coadă.

Cânt despre amanți

Cum ești pe scenă?

Alina Manole: Fără prea multe măști. Cânt despre mine și despre cei din fața mea. Vorbesc despre lucrurile prin care trecem toți. Și nu mă refer la îndrăgostire și despărțire. Nu. Cânt despre momentul în care avem de plată facturi și suntem nevoiți să „facem ce trebuie” pentru a supraviețui. Sau despre momentele în care apar în viața noastră oameni care nu ne fac bine. Cânt despre amanți, despre relații eșuate, despre plictiseala în cuplu, chiar și într-un cuplu fericit.

Le cânt oamenilor despre lucruri pe care ei le-au îngropat un pic.

Cred că fac un fel de terapie prin muzică. Întotdeauna începutul este dramatic. E cam așa: hai să stăm un pic serioși și să ne ducem în profunzimile noastre, să vedem ce-am greșit și ce am ascuns chiar și de noi înșine, haide să răscolim un pic. Pe moment ne face rău, dar pe urmă vindecăm. Și vindecăm prin ironie, prin a nu ne mai lua atât de tare în serios. Vindecăm prin râs, prin blândețe, prin duioșie și prin iubire.

Pentru asta urc pe scenă, nu pentru „uite ce octavă pot să ating”. Vreau să fiu pe scenă cu poveștile mele, care sunt, de fapt, poveștile tuturor celor de acolo. Sunt acolo cu ceea ce simt și cu ceea ce știu sigur că cel din fața mea a simțit și el la fel, măcar o dată în viață.

Un interviu realizat de Alina Bădălan

Festivalul de Folk Vama de la Munte!