OLIVER ACKERMANN (A Place to Bury Strangers): “Există ceva care mă intrigă în sunete, un fel de lume pe care încerc să o descriu”
Ca lider a trupei americane A Place to Bury Strangers (APTBS), notorie pentru abordarea sa de tip ‘Wall of Sound’ a muzicii Rock, dar şi ca fondator al inovativei companiei de echipamente customizate Death By Audio, ce-i numără printre clienţi pe The Edge (U2) şi Trent Reznor (NIN), OLIVER ACKERMANN este una dintre cele mai proeminente figuri din spaţiul artei contemporane newyorkeze, nelimitat doar la muzică, întrucât Death By Audio a devenit cu trecerea timpului un veritabil hub creativ şi performativ, vizitat de personalităţi transdisciplinare precum cineastul experimental Tony Conrad sau veteranul curentului lo-fi R. Stevie Moore.
Am profitat de concertul pe care APTBS îl va susţine în România, la Control Club din Bucureşti, pe 15 aprilie, dar şi de lansarea zilele acestea a noului disc a trupei, colecţia de rarităţi Rare And Deadly, pentru a sta de vorbă cu acest pionier al trendului DIY, care, dincolo de faptul că aniversează anul acesta 20 de ani de când a devenit celebru cu APTBS, datorită concertului memorabil de la Webster Hall şi a seriei de EP-uri din 2006, împlineşte în toamnă rotunda vârstă de 50 de ani şi, drept urmare, momentul este potrivit pentru a răsfoi câteva file din povestea sa de viaţă dedicată… sunetelor.
Oliver, este interesant faptul că, deşi îți place enorm să experimentezi, ai păstrat întotdeauna A Place to Bury Strangers ca trio: chitară, bas și tobe. De ce rămâi convins că e formula ideală pentru muzica ta? N-ai fost niciodată tentat să adaugi alte voci sau instrumente?
Cred că întotdeauna există tentaţia asta, pentru că priveşti la lucruri bune care se întâmplă în jurul tău sau ai prieteni apropiaţi care sunt muzicieni grozavi și îți imaginezi că o schimbare ar putea fi distractivă sau, eventual, benefică, doar că, în cazul nostru, mai ales atunci când performăm live, sound-ul este atât de consistent și de intens încât formula aceasta de interpretare s-a dovedit a fi absolut suficientă.
În fond, mă interesează ca pe scenă să transpunem cu o claritate cât mai mare ceea ce încerc să exprim eu ca artist şi cred că, dacă am fi mai mulţi, ar exista riscul să dam naştere la confuzie în privinţa asta. În felul în care cântăm acum se creează soiul ăla de breaking point perfect, în care fiecare dintre noi poate să se retragă, să vină în faţă, să tragă și să răsucească, deci să intervină instant în dinamica pieselor, păstrându-le în același timp fluiditatea și expresivitatea.
Ca trupă eminamente live, trebuie să fim capabili să reacționăm la orice modificare care apare pe parcursul unui concert, adică ne poziţionăm complet diferit față de un big band, de exemplu, unde sunt prea mulți oameni care ar trebui să se schimbe pentru a produce vreun efect nou la nivel de ansamblu, iar asta are drept consecinţă pierderea unei bune părţi din acea energie pură și brută pe care noi ne dorim să o transmitem publicului de fiecare dată.
Din cauza intensităţii modului în care concertaţi, APTBS a fost supranumită “cea mai zgomotoasă trupă din New York”. Cum te face să te simți această etichetare şi cât de corect definește esența muzicii voastre?
Adevărul este că asta sună cam ridicol… groaznic, de fapt, adică nu pare a fi un lucru bun să fim consideraţi drept cea mai gălăgioasă trupă din lume şi este ca și cum ţi s-ar propune să mergi la un concert absolut oribil. Norocul nostru e acela că există și alte trupe zgomotoase foarte cool, pe care eu, personal, le apreciez foarte mult şi ale căror concerte, unele văzute când eram mult mai tânăr, se numără şi acum printre cele mai impresionante, inclusiv sonor, la care am fost vreodată.
Mă refer, de exemplu, la Lightning Bolt, Swans, Dinosaur Jr. sau My Bloody Valentine… asta este lumea în care ne place să creăm muzică, știi, acel spaţiu aparte în care nu propunem doar un simplu fundal pentru divertismentul tău, o muzică menită să socializezi sau să-ți cunoști partenerul sau partenera prin dans. Noi urcăm pe scenă cu intenţia de a oferi o experiență copleșitoare pentru întreg corpul și, chiar și atunci când compunem sau înregistrăm muzică, ascultătorul are controlul asupra butonului de volum.
Știi, chiar și eu fac asta atunci când ascult muzică, așa că pot spune fără teama de a greşi că experienţa este, cumva, diferită de a altor trupe.
Așadar, înregistrăm muzică ca și cum am face-o pentru noi înșine, adică reprezintă un soi de soundtrack al modului în care ne-am petrecut acea zi explorând și experimentând în studio, iar eu abordez procesul în felul acesta fiind conştient că există cu siguranță o deconectare de la ceea ce reprezintă experiența live, adică nu știu dacă am auzit vreodată un album care să mă facă să mă simt la fel cum m-am simțit la un concert.
Formula APTBS din aceşti ultimi ani este completată de soţii John și Sandra Fedowitz la bas şi, respectiv, baterie. Îl cunoști pe John de foarte mult timp, însă în anii ’90, când l-ai cooptat în Skywave, prima ta trupă, bătea la tobe…
Într-adevăr, John este unul dintre oamenii cu care am crescut şi, cam în același timp, am descoperit alături de el toate aceste genuri diferite… Punk, Metal, Post-Punk, Shoegaze și aşa mai departe. Împărtășeam unul cu celălalt toate acestea, așa că, atunci când am început să cântăm împreună, cu mult timp în urmă, nu trebuia să mai vorbim prea mult, deoarece ambii compuneam pe cont propriu părțile pe care le consideram cele mai potrivite pentru o piesă sau alta, fiind pe aceeași lungime de undă.
Acesta a fost motivul pentru care, atunci când A Place to Bury Strangers s-a destrămat în forma pe care o avea înainte de pandemie, m-am gândit că ar trebui să o reformez cu oameni care au aceeași viziune. Foștii membri proveneau din spaţii total diferite şi combinam ideile lor pentru a ne reinventa, într-un fel, ca trupă, dar mi-am zis că poate ar fi bine să mă întorc la ceea ce se află în străfundul sufletului meu și să mă regăsesc având alături oameni care gândesc la fel ca mine… iar acești doi muzicieni s-au dovedit a fi minunaţi.
Aveai 19 ani când ai fondat Skywave cu Paul Baker, un proiect despre care ştim foarte puține lucruri. Muzical vorbind, ce îţi trecea prin minte la vremea aceea?
În acei ani, exploram în tot felul de direcţii fără vreun gând sau plan anume şi ascultam de-a valma orice disc pe care puteam pune mâna, adică, deseori, cumpăram albume doar pe baza a ceva ce citeam într-o revistă și ne gândeam că sună interesant. Toate lucrurile despre cum se face muzică erau încă un mister pentru noi, deci habar n-aveam ce produce anumite sunete, cum se compune o melodie sau orice altceva, de fapt.
Eram la vârsta la care abia aveam primele noastre job-uri, când nu ne păsa deloc de locul de muncă sau de ceea ce trebuia să facem acolo, aşa că plăcerea noastră, după ce terminam cu lucrul, era să ne adunăm prin subsoluri cu niște echipamente de înregistrare și să experimentăm diverse lucruri care ni se păreau cool.
Plus că, trăind în acel mic orășel din Virginia [Fredericksburg], aveam oricum senzația că ceea ce compunem sau încercam noi să facem prin joaca asta cu sunetele nu are nicio șansă să producă efecte reale, să aibă vreo aplicabilitate sau să fie apreciat în lumea largă, așa că, de fapt, ne-am creat atunci un soi de univers propriu despre care numai noi înșine credeam că este interesant.
În ceea ce mă priveşte, încercasem deja să cânt la pian și trombon, dar mi-a devenit repede limpede că acestea nu mă atrag și că, de fapt, erau împotriva a tot ce voiam eu să fac, astfel încât, atunci când am descoperit chitara electrică, mi s-a părut, în sfârşit, că am găsit o lume cu care mă identificam și care rezona cu mine.
Dincolo de asta, experiența aceea de a conecta chitara electrică la un amplificator foarte puternic și de a auzi sunetele care ieșeau din el, eu neștiind să cânt la chitară, m-a impresionat profund… m-a atins exact în zona spre care tânjeam de atâta timp, definită într-o anume măsură de haos, distrugere și pericol, iar asta mi s-a părut super-interesant.
Știi, cred că am fost întotdeauna genul de persoană convinsă că poate face față la orice, indiferent de durerea sau de orice altă stare mi-ar fi indus-o cineva, așa că mi s-a părut atunci că felul acesta de a face muzică este o cale potrivită pentru mine.
Cum sau când ai început să crezi însă cu adevărat în tine… că ai putea avea un viitor în muzică, că aceasta ar putea deveni baza existenţei tale?
Îmi amintesc foarte, foarte bine asta, pentru că a fost perioada în care a apărut primul album al trupei A Place to Bury Strangers. Trăisem deja experienţa cu Skywave, când muncisem foarte mult încercând să organizăm turnee din dorinţa de a călători, de a cânta și a întâlni muzicieni care gândeau la fel ca noi, aşa că, atunci când m-am mutat la New York și am format APTBS, chiar dacă am făcut singuri toate aceste lucruri încă o bună bucată de vreme, mi-am propus să verific dacă există vreo modalitate de a obține vreun sprijin din exterior, adică să semnăm cu o casă de discuri sau să găsim oameni interesați să ne promoveze muzica.
Mereu am crezut că vom ajunge la un moment dat să înregistram într-un studio adecvat și vom reuşi astfel să surprindem esența live a acestei trupe, doar că, atunci… asta nu prea s-a întâmplat. Într-adevăr, a apărut tipul ăsta din Boston, de la Killer Pimp Records, interesat să lanseze un prim album al nostru, doar că acesta, după el, ar fi trebuit să conţină o serie de demo-uri pe care noi deja le înregistrasem [între 2004 şi 2006 – n.r.], fiindcă, la fel cum făcusem şi cu Skywave, obişnuiam să ardem CD-uri și să le vindem la concerte.
Prin urmare, firesc, eu am fost foarte reticent, fiind hotărât să fac lucrurile cum trebuie și să găsesc o soluție pentru ca trupa să iasă la lumină, adică, dacă tot era vorba de primul album, mi se părea foarte important să mergem într-un studio, să ne dumirim cum stă treaba cu întreg procesul și să facem asta ca la carte.
Până la urmă, m-a convins totuşi să lansez [în 2007] albumul format din demo-urile alea şi, spre surpinderea mea, discul a primit titlul de „Best New Music” în Pitchfork, multor oameni le-a plăcut, ni s-au oferit turnee și toate chestiile astea. Ei bine, atunci a fost momentul în care mi-am spus mie însumi:
‘Ştii ce, nu o să mă mai chinui să lupt cu propriile îndoieli și voi încerca să mă bazez mai mult pe colaborarea cu alți oameni pentru a realiza aceste lucruri, iar dacă unele dintre acestea vor funcționa, atunci, muzical, putem face ceea ce ne dorim.’.
Iată că publicul pare să considere că funcţionează și, din acest punct de vedere, am fost foarte norocoși, inclusiv după acel disc, fiindcă am continuat să facem cam ce-am vrut şi, mai mult, dacă cineva ne-a dat un sfat care nu ne-a plăcut, am putut spune ‘nu’.
Cu alte cuvinte, am reușit să ne menţinem pe drumul ăsta de a face muzică într-un fel pe care eu îl simt ca pe o bulă proprie, adică în mod cert nu sunăm ca alte trupe şi nici măcar nu știu dacă alte trupe sau oameni ar vrea neapărat să sune ca noi. Există ceva cam haotic și cam brut în sound-ul A Place to Bury Strangers, dar mi se pare că e un aspect care îl face să fie destul de cool.
Ajuns la New York la începutul anilor 2000, înainte de APTBS, ai fondat Death By Audio şi ai continuat să cânți cu Skywave până ce Baker și Fedowitz au format Ceremony. Vorbeşte-mi un pic despre scena din Big Apple, fiindcă pentru un june de 20 de ani a fost, totuşi, o mare realizare să-și înființeze propria companie de design şi, în paralel, să-şi găsească un grup în care să atragă foarte repede atenția.
Pentru mine, venirea la New York a fost foarte incitantă, fiindcă într-un oraș atât de mare se întâmplă o sumedenie de lucruri diferite, astfel încât am putut merge constant la concertele care îmi plăceau şi am avut astfel posibilitatea să întâlnesc oameni cu interese similare în muzică, alături de care, eventual, mi-aş fi dorit să ajung să cânt la un moment dat.
Știi, locuim într-un depozit, care, pe atunci, era mult prea mic pentru ca trei persoane să locuiască acolo, dar am construit pe parcurs un soi de mansardă, cam pe jumătate din dimensiunea unui etaj normal, unde se aflau dormitoarele noastre, iar în acel imobil făceam totul, adică, de exemplu, eu obișnuiam să construiesc diverse chestii pentru Death By Audio şi într-un alt colț îmi plăcea să pictez cu spray, în timp ce, în altă parte, încercam să fim DJ și să creăm tot felul de alte lucruri.
Vreau să spun, de fapt, că firma de pedale [Death By Audio a pornit ca shop de pedale de chitară customizate – n.r.] era doar ceva marginal pentru mine, fiindcă venisem la New York cu adevărat pentru a face muzică și, în momentul în care trupa s-a pus pe picioare, am dat întâietate fiecărui concert pe care îl aveam de susţinut… şi erau destule, pentru că se întamplâu lucruri mișto în tot felul de locuri, de la rooftop parties organizate de diverşi oameni la cântări programate în cluburi reputate.
Era atunci în New York un soi de anarhie urbană care îmi plăcea foarte mult, deoarece puteai să bântui prin oraş în voie și să faci ce vrei, să țipi pe stradă sau să spargi ceva, și nimeni nu te deranja, chiar și atunci când organizai întregi spectacole în spaţiul public. În general, trăiai cu senzaţia că nu trebuie să-ți faci griji că vei avea probleme, ceea ce mi se părea că te face să te simți liber în multe feluri, ca un copil care încearcă să facă lucruri şi nu i se pun tot timpul beţe-n roate de către cei în vârstă, iar eu cred că asta e un lucru foarte important.
Clubul Death By Audio [inaugurat în 2007 ca parte a spaţiului ce funcţiona deja ca hub cultural în incinta fostului depozit industrial din Brooklyn, în tandem cu label-ul Death By Audio Records – n.r.] s-a înfiinţat cu menirea de a susține arta, muzica în principal, și pe oamenii care îşi doreau să creeze bucurându-se de această libertate, iar noi eram acolo ca să ajutăm aceste trupe să facă ce voiau ele realmente să facă și nu să le impunem ideile noastre ciudate despre muzică, chestie pe care noi am trăit-o cu APTBS atunci când am început să cântăm în cluburi.
Eu cred că un asemenea loc trebuie să existe doar pentru a-i susține pe artiști și pentru a face lucrurile să se întâmple, nu din alte motive şi cred că asta rezonează cu publicul, iar New York-ul a reprezentat cadrul potrivit… mă refer la spectacole pentru toate vârstele și toate gusturile posibile, care să acopere tot ceea ce ne poate distra sau bucura ca public.
După cum ai punctat şi tu, în evoluţia colectivului Death By Audio nu a fost vorba doar de muzică, ci despre artă în general. Personal, ce alte forme de expresie creative în afară celor sonore te impresionează sau te influențează? Pentru că, de exemplu, ai folosit aplicaţia Hipstamatic pentru a realiza un videoclip…
E adevărat ce zici, da, iar asta mă duce cu gândul la acele seri incredibile de luni din New York, de obicei primele din fiecare lună, când mereu încerc să ajung acolo unde se ascultă muzică experimentală sau în galeriile de artă care sunt deschise… de fapt, încerc să merg la expozitii pe cât de des pot, pentru că am prieteni care sunt artiști, pictori, sculptori sau animatori, pe care mi i-am făcut în vremea când eram la şcoala de artă [Oliver a studiat designul industrial la Rhode Island School of Design – n.r.] şi încă mai țin legătura cu unii dintre ei.
Dincolo de asta, evident, citesc cărți, merg la cinema şi la teatru, în fine, consum toate aceste forme de artă care fac, în ansamblul lor, ca viața să merite trăită.
Cred că magia poate apare pe orice potecă din artă și ar fi frumos ca oamenii să realizeze că prin artă îşi pot duce un proiect sau vis personal mult mai departe decât şi-ar putea imagina, indiferent că este o imagine pe care o creează și apoi lucrează pe ea, mergând oricât de profund îşi doresc, sau că dezvoltă o piesă muzicală într-o trupă până la gradul de complexitate sau experiment care îi satisface pe deplin, pe care ajung să o cânte apoi în fața oamenilor.
Cu alte cuvinte, în artă ai libertatea să exprimi cum vrei ceea ce consideri tu că este interesant și cool de arătat oamenilor, care au astfel ocazia de a explora zone noi, ce nu au o legătura directă cu realitatea cotidiană, cu problemele din New York, de exemplu, de felul creșterii chiriilor… oamenii se îngrijorează în legătură cu clădirile în care locuiesc, spațiile devin din ce în ce mai mici, înclinaţia pentru explorarea fizică se limitează tot mai mult, iar generațiile tinere sunt tentate de a-și transforma spațiile personale în unele digitale… cu ce rezultate, cine știe?
Ai menționat școala, însă o mare parte din cunoștințele care au contribuit la afirmarea ta ca designer inovator în domeniul echipamentelor muzicale au venit din faptul că ești autodidact. Până la urmă, cât de importante au fost studiile pentru această cale DIY pe care ai ales-o?
Ştii, există extraordinar de multe tipuri diferite de inspirație pe care le poți avea experimentând cu ceea ce cunoşti, adică încercând să faci altfel de lucruri într-un mod diferit. Eu am urmat multe cursuri, printre care și despre metal sau lemn, în care am lucrat doar cu aceste materii prime, iar asta mi-a dat mult mai multă încredere să construiesc apoi acele ciudate pedale de pentru chitară. Nu e vorba însă doar de materiale, pentru că au fost şi alte cursuri, precum cel de făcut colaje, de fotografie și animație, care te expun la toate aceste lumi cu adevărat interesante și se relevă până la urmă a fi, într-un fel, incitante și cu adevărat inspiratoare.
Dincolo de asta, mai erau și alte lucruri, cum ar fi seriozitatea cu care oamenii se apropiau de aceste materii și felul în care erai inspirat inclusiv de etica de lucru a unora dintre ei.
Îmi amintesc, de exemplu, că aveam un proiect comun cu un puşti, iar el era mereu acolo cu mult timp înaintea tuturor celorlalți şi, cu siguranță, era ultima persoană care ar pleca, indiferent de situație, adică muncea dincolo de limitele oricui altcuiva.
Aşa ceva te inspiră şi pe tine, ca om, să te duci înspre propriile limite, să vezi, să cauţi, să cunoşti şi să te cunoşti… când vezi astfel de lucruri, nu ai cum să nu le apreciezi şi, inevitabil, atunci când eşti expus la toată această multitudine de forme de artă, îți dai seama că există diferite căi pe care le poți urma în viață, în general, și că toate pot fi interesante.
Interesant este cum, în general, combinația de formare academică și auto-învățare duce aproape mereu la rezultate ieşite din comun. În procesul creativ, ești mai atras de perfecțiune sau de imperfecțiune?
Ştii, eu simt cumva că imperfecțiunea este perfecțiune. Admir “accidentele”, în sensul că eu cred că există în natură atât de mult frumos și atâtea chestii uimitoare, încât, atunci când ai parte de asemenea lucruri care sunt în afara controlului tău, trebuie să te bucuri necondiţionat de ele sau să îţi urmezi instinctul de a face ceva tu însuţi în direcţia asta, ceva ce poate nu trebuie să faci.
Una dintre întrebările cu care m-am luptat adesea o bucată de vreme a fost… care e rostul sau motivul din spatele acestor lucruri? Care este mesajul pe care încerci să-l transmiți?
Ei bine, uneori, cred că ideea în sine, în forma ei brută, deci nu prea rafinată sau modificată, rămâne mai degrabă pură și frumoasă decât produsul care iese din acea idee, mult prea “polizat” de mâinile sau mintea omului în anumite privințe.
În ceea ce mă priveşte, există ceva care mă intrigă în sunete, iar acestea încep să dea naştere în mintea mea la imagini, care, eventual, ajung la un moment dat să jaloneze chiar și o întreagă poveste. Este ca și cum ai descoperi un fel de lume nouă, dar care, de fapt, se leagă de diferite experiențe sau lucruri pe care, cumva, tu încerci să le descrii, şi atunci nu-ţi pui problema perfecţiunii, ca, de alt fel, în orice altă situaţie în care te joci cu diverse lucruri și încerci să faci ceva nou… iar pe mine asta e ceea ce mă atrage cel mai mult.
Constant, inclusiv atunci când sunt stradă, mă gândesc la diferite lucruri, multe banale, dar care ar putea constitui idei potențiale pentru cântece, pentru lucrări de artă, pentru eseuri sau pentru vreun efect de sunet și mi le notez într-un fel ca să văd dacă ar putea deveni altceva.
Experiența pandemiei ți-a nuanțat însă în vreun fel abordarea creativă? Fiindcă, de exemplu, albumul ATPBS de acum 10 ani, Transfixiation, era dominat de teme dark, pe când cel mai recent LP al vostru, Synthesizer, este mai ludic și dă impresia unui caleidoscop emoţional.
Probabil că da, pentru că atunci, în New York, chiar părea că există posibilitatea ca lumea să se sfârșească, știi? Adică situația era destul de tensionată pe aici, nu știam ce se întâmplă, erau camioane în fața spitalului în care se puneau cadavre, oameni în costume de protecție intrau în case, se instituise starea de urgență, iar pe stradă oamenii aruncau petarde și se întâmplau tot felul de alte lucruri nebunești, mai ales noaptea.
Sigur, nu neapărat că lumea urma să se sfârșească, dar mare întrebare era… ce naiba se va întâmpla cu viitorul? Mă plimbam prin Manhattan și era pustiu… a fost o experiență de-a dreptul suprarealistă, ca și cum ai fi într-unul din filmele alea, gen The Land That Time Forgot sau 28 Days Later.
Pe de altă parte, a fost cumva și distractiv, mai ales datorită acelor spectacolele muzicale care se organizau în aer liber, când oamenii aveau în sfârșit ocazia să iasă și să facă ceva. Atunci a fost o ocazie să apreciezi ceea ce ai avut norocul să realizezi şi să îţi dai seama că, poate, ceva din ce-ai făcut este realmente special și merită conservat.
Repet însă, în același timp, atunci a fost ca şi cum s-ar fi apăsat un buton uriaș de pauză asupra vieții şi chiar şi în prezent, când, finalmente, reîntâlnesc cunoştinţe mai vechi, acestea mi se par cu foarte, foarte multi ani mai în vârstă, de parcă, într-un fel, aș fi intrat într-o realitate diferită a vieții.
Prin urmare, îmi pot imagina cât de îngrozitor a fost pentru oamenii care se aflau într-o etapă de dezvoltare la acel moment sau pentru cei care au pierdut mulți dintre cei dragi, așa că perspectiva mea cu siguranță s-a schimbat, iar perioada aceea a influențat multe dintre lucrurile pe care le-am făcut ulterior şi cred că, în general, trebuie să fim recunoscători pentru multe lucruri care continuă să se întâmple şi să le arătăm oamenilor ce momente pline de iubire pot trăi atunci când oamenii se adună împreună.
Pe de altă parte, spre deosebire de albumul de debut APTBS în care era vorba despre iubire, pe Synthesizer ne cânţi despre frică… cea de transformare. Mai sunt şi alte frici în tine în clipa de faţă?
Pur și simplu, cred că întotdeauna, ca om, ai genul ăsta de temeri. Știi, era un film care se numea Happiness [dramedia neagră a lui Todd Solondz din 1998 – n.r.], în care se arăta că oameni din diferite zone, inclusiv din unele mai sărace, pot fi deseori chiar mai fericiți decât alții, care, teoretic, n-ar trebui să aibă vreo grijă sau problemă majoră existenţială, iar asta m-a făcut să realizez că experimentăm cu toții o gamă extrem de largă de emoții, în funcţie de lucrurile care ni se întâmplă în viață, printre care şi o sumedenie de frici de tot felul de lucruri, mai ales in contextul actual, in care se întâmplă atatea chestii teribile în lume.
Oliver, din fericire, o frică pe care cu siguranţă tu nu o simţi este cea de a interacționa cu publicul. Cât de importantă consideri a fi această relație în evoluția ta, deopotrivă ca om și artist?
Pe cât posibil, facem asta fără a absorbi influențe exterioare, adică o facem în primul rând pentru noi înșine…. doar că, într-un fel, este ca și cum am face-o pentru noi înșine din perspectiva publicului.
Punându-mă în postura de spectator, într-un fel, asta este ceea ce aș mi-as dori eu, pur și simplu, de la artiştii de pe scenă şi atunci noi facem asta tocmai pentru a fi sinceri cu noi înșine, deoarece, aşa cum spuneam, cred cu adevărat că asta e cea mai pură și plăcută formă de a te exprima prin artă.
De asemenea, cred că este important să se vadă că avem această încredere în a face lucrurile în felul nostru, iar oamenii pot experimenta pe viu ceea ce ne propunem, plus că, dacă aş fi în public, aș aprecia întotdeauna să asist la ceva ce nu am mai văzut sau auzit înainte.
Ştiu asta din vremea în care aveam clubul, dar şi de la alte spectacole la care am mers, unde mi-a plăcut mereu să fiu uimit de ideile ciudate, distractive și excentrice ale muzicienilor, așa că încercăm la rândul nostru să păstrăm intact acest tip de vibe.
Atunci când ajungem la public, simțim vibrațiile a ceea ce se întâmplă, iar cântatul împreună cu oamenii care au venit să ne asculte ne transpune dintr-odată într-un spaţiu straniu și transformă acea seară în ceva cu adevărat special, dincolo de atmosfera unui concert obișnuit la care ar merge oamenii doar ca să nu stea acasă şi asta mi se pare deosebit de important.
Foto header: Heather Bickford
Interviu realizat de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Citește mai multe articole din MUZICĂ.
