CLIN D’OEIL | IRINA NEACŞU: “Mi-a plăcut direcția căreia îi poate servi arta botanică”

Dialogul dintre desenul botanic și artefactul cultural evocat în instalaţia și desenele în grafit din Linea lignea, recenta expoziţie a Irinei Neacşu, deschisă la Ordinul Arhitecților din București până la început de martie, a atras din nou atenţia publicului asupra unei forme de expresie creativă încă inedită în spaţiul cultural autohton, arta botanică.

Formată ca arhitect restaurator, practicantă a designului de interior, dar cu o activitate intensă în cercetări interdisciplinare referitoare la problematicile peisajului cultural și ale esteticii ecologice, autoare a primei expoziţii de ilustraţie botanică din Romania, Life of Bulbs (Cluj, 2018) și a volumului Flori transilvane. Intersecții istorice între natură și cultură pe teritoriul Transilvaniei (2024), IRINA NEACŞU apelează la arta botanică de mai bine de un deceniu pentru a ridica întrebări despre memorie, funcțiune și supraviețuirea obiectului ca martor cultural.

Medaliată de către Royal Horticultural Society din Marea Britanie și bursieră Fulbright în cadrul Departamentului de Istoria Artei de la Universitatea Yale, Irina a fost interlocutoarea ideală pentru afla cum se definește această practică artistică având ca menire deopotrivă exercitarea influenței culturale asupra conștiinței de mediu și reprezentarea obiectivă a frumosului.

Irina, dacă botanica este ştiința plantelor, arta botanică ar însemna ‘arta științei plantelor’. O artă a științei? De fapt, cum sau prin ce se defineşte arta botanică?

Arta botanică este un termen contemporan care lărgește ceea ce, istoric, se numește ilustrație botanică, la un nivel de exprimare un pic mai liber al celor care se ocupă astăzi cu modul acesta de reprezentare grafică. Terminologia nu implică însă o legătură imediată între arta botanică și tehnică, dar, nefiind foarte cunoscută la noi, chiar am fost uneori întrebată dacă asta înseamnă că presez plante sau dacă fac un fel de artă a grădinilor… deci, într-adevăr, lasă mai multe semne de întrebare decât mă așteptam.

De fapt, domeniul de unde s-a plecat este cel de ilustrație științifică, care a servit mereu istoriei naturale pentru reprezentarea vizuală a unor specimene, în cazul celei botanice, evident, de plante. Ca să dau un spectru al subiectului, în categoria de artă botanică, care a evoluat din ilustrație, sunt acceptate plante de orice fel, inclusiv alge sau licheni, dar și polenizatori, care sunt în general insecte și, mai rar, păsări.

Ilustrarea botanică are rădăcini foarte vechi în istorie, dacă ne gândim la schiţele farmacologului Crateuas din secolul I î.Hr., la studiile lui Da Vinci sau la ilustrațiile lui Dürer, însă de valențele sale artistice a început să se vorbească abia în contemporaneitate…

Pentru ilustrarea botanică, secolul XVIII a fost cel care reprezentat cu adevărat epoca de aur, datorită marilor expediții şi explorări de atunci [în special ale lui Joseph Banks şi Pierre-Joseph Redouté – n.r.], iar din desenele respective s-au inspirat apoi foarte mult inclusiv pictorii romantici de sfârșit de secol XVIII, început de XIX.

Totuși, dincolo de studiile pe care le-au făcut anumiți pictori, mai ales cei preocupați de peisaj – Caspar David Friedrich, de exemplu -, ce rămâne specific artei botanice până la urmă este acuratețea științifică a acestor reprezentări grafice, considerate a fi artă, pentru că, în zilele noastre, implică şi o transpunere liberă a unei emoții personale față de plantele respective.

Lucrările de artă botanică sunt compoziții mai creative, mai dinamice și mai libere, dar trebuie să respecte întotdeauna adevărul științific. Artiștii au grijă ca, indiferent cum reprezintă o plantă, din ce unghi sau în ce fază a vieții, să rămână foarte apropiați de realitatea științifică şi de asta colaborează foarte mult cu biologi, silvicultori, ecologiști și așa mai departe, pentru că sunt informații pe care ei nu au cum să le cunoască.

Cu alte cuvinte, legătura între artă și știință continuă să fie relevantă, doar că nu așa cum era ea originară, adică noi, artiştii botanici, nu mai documentăm specimene nou apărute sau lucruri de genul ăsta, ci avem altfel de căutări. Pe mine, de exemplu, mă preocupă modul în care vegetația contribuie la ceea ce numim peisaj cultural.

În expoziția Linea lignea ai propus o perspectivă inedită asupra peisajului cultural sud-transilvan prin asocierile subiective dintre plante și motive decorative…

Da, pentru că mă pasionează modul în care plantele interferează cu elementele culturale din anumite zone, adică dezvoltarea peisajului cultural prin fuziunile unor istorii reale și ale unor istorii folclorice în straturi care se suprapun peste vegetație. Uneori, poate apărea aici şi o componentă științifică, dacă, de exemplu, mă duc în spate și-mi dau seama că plantele alea au fost folosite ca remedii sau terapeutic şi atunci există niște caracteristici științifice care le-au făcut relevante într-un peisaj, dar, de foarte multe ori, există o simbolistică dintr-o zonă total în afara științei, a cărui rol s-a diminuat.

De asta spun că, acum, arta botanică nu se mai definește ca legătură între artă, ca formă creativă de expresie, pe de o parte, și știință, pentru că cea din urmă mai e încă prezentă doar pentru că trebuie să știm să reprezentăm plantele astea, trebuie să înțelegem ce înseamnă ele ca obiecte, ca funcțiune, ca elemente care le compun.

Gândeşte-te că e aproape ca și cum ai reprezenta un obiect din perspectiva designului și reprezinți nu doar o formă, ci o funcționalitate asamblată într-o formă. Este o grijă pentru lucrurile astea, dar cred că cei care fac astăzi artă botanică sunt preocupați mai degrabă de chestiuni care țin de ecologie, de peisaj, de memorie, de restaurare, conservare de peisaj, chestiuni de genul acesta.

Cum abordezi însă conceptual această reprezentare, între reproducerea fidelă a realității şi idealizarea sa? Fiindcă, pe site-ul tău, faci referire la “moștenirea romantică a trasării liniilor ca limbaj metodologic”…

Cred că ce m-a atras foarte mult din toată estetica romantică este mutarea atenției de la specie la specimen, de fapt, de la specia care era studiată în general, în contextul ilustrației botanice asociate dezvoltării științei și nomenclaturii lui [Carl] Linnaeus, chestiuni specifice secolului XVIII, spre acceptarea şi căutarea particularităților, poate chiar a unor defecte ale plantelor, pe care, astăzi, unii le-ar percepe ca nefiind legate de știință, dar care le oferă acel caracter aparte.

Prima generație de romantici a mers mai departe cu idealizarea peisajului, după care interesul artiştilor s-a mutat înspre detalii și au reprezentat arborii cu defecte, cu uscăciuni, cu boli, cu tot felul de lucruri care metaforizau foarte bine condiția umană, națiunea și așa mai departe.

Prin urmare, mie mi s-a părut fascinantă în studiul Romantismului legătura între dezvoltarea acestui tip de estetică și a lucrului în creion ca tehnică principală, ceea ce a reprezentat atunci o noutate. Se vorbește mult în secolul XIX de felul în care inventarea uleiului la tub a declanșat sau a susținut Impresionismul așa cum îl cunoaștem astăzi, cu ieșitul în aer liber, cu flexibilitatea alegerii locației, dar eu am fost atrasă de această acuratețe a liniei dată de creion tipică Romantismului și, de aici, reîntoarcerea la tipul ăsta de estetică.

În condiţiile în care esti familiarizată cu o sumedenie de tehnici, de la acuarelă la linogravură, când și cum a devenit grafitul o opțiune principală în practica ta artistică?

Cred că ataşmentul pentru grafit a început odată cu desenul de arhitectură, care mi-a plăcut, ce să zic? Acolo a fost prima descoperire a liniei, o impunere primită bine și cu bucurie. Desenul botanic este o cale paralelă foarte apropiată de cel de arhitectură din perspectiva acurateții și a ideii de funcțiune a desenului.

Chiar acum, în perioada asta, lucrez la un set de lucrări și mi-am dat seama că foarte multe reprezentări ale mele sunt în stil de arhitectură, pentru că estetica se întoarce tot timpul, cumva, la o reprezentare foarte curată, foarte ordonată, aproape ca un proiect de arhitectură… deci, creionul a fost primul. Am lucrat apoi în arta botanică în mai multe tehnici și continui cu drag să experimentez, dar, dacă am posibilitatea, mă întorc la grafit, iar acest proiect al meu, Linea lignea, reprezintă un omagiu adus acestei practici romantice și o urmărire a ideii de linie ca traseu pe o hartă culturală în care mă raportez la memorie, mai ales că ce simt eu că definește peisajul cultural și, de fapt, ceea ce îmi definește mie munca este repetiția. Mi se pare că, atâta vreme cât un gest e repetitiv, fie ritualic, fie în sens de practică, acesta capătă o anume semnificaţie şi valoare culturală, pentru că repetiția generează ritm, iar ritmul acela, într-un anumit fel, este perceptibil ca fiind parte dintr-un peisaj cultural.

Ei bine, mi-am dat seama că este exact felul în care încep eu să lucrez observând elemente în natură, în locurile prin care trec… în momentul în care observ un fel de repetiție, realizez că, de multe ori, aceasta generează fie o abundență, fie un element care duce la un fel de traseu și asta mă intrigă. De ce se repetă unele activități? Cât durează? Care este conexiunea reală cu funcțiunea sau cât rămâne, pur și simplu, o chestiune de memorie care se tot întâmplă până când, la un moment dat, poate apare o schimbare mult mai mare în peisaj care împiedică acea repetiție?

Lucrările din expoziție sunt într-o oarecare măsură repetitive tocmai pentru că am urmărit obsesiv o idee despre care mi-am dat seama că se autogenerează pe măsură ce o cauți și devine un fir care traversează peisajul cultural.

Ideea a dobândit însă o specificitate, fiind vorba de o perspectivă asupra peisajului cultural transilvan. Pe de altă parte, ești autoarea cărții Flori transilvane. Intersecții istorice între natură și cultură pe teritoriul Transilvaniei, deci e limpede că, pe parcursul anilor, ai investit multă energie și creativitate în această explorare. De fapt, cum s-a conturat acest interes aparte al tău pentru zona asta?

Este vorba, probabil, şi de o nostalgie personală, pentru că fac referire inclusiv în carte la o istorie a familiei mele care, parțial, provine din Transilvania. Știi cum sunt nostalgiile astea după copilărie de nu-ţi mai amintești dacă ai trăit chiar tu sau doar ți s-a povestit un fapt sau altul, dar, cumva, există un ceva emoțional care a rămas acolo, în tine, un sâmbure la care tot vrei să te întorci și să-i găsești o formă.

În realitate, eu sunt născută în București şi m-am mutat în Brașov abia în urmă cu zece ani, deci nu foarte demult, dar pentru că, în copilărie, am făcut multe călătorii în zona Sibiului, de unde vine familia mamei mele, s-au lipit de mine niște chestiuni, adică a intrat în circuit un ADN din ăsta emoțional și, bineînțeles, când s-a mai ivit după aceea ocazia, mai ales în perioada cu excursii de studii de la Arhitectură și trebuia să-mi aleg zona, eu am optat mereu pentru Transilvania. Cumva, de fiecare dată, am ales să mă reîntorc, poate pentru că toți căutăm ce știm deja că există, nu știu, dar s-au tot adunat și, la un moment dat, toate cele acumulate au devenit parte din cine sunt eu acum, cu legături, apropieri, prietenii, mâncăruri, mirosuri… tot felul de lucruri din astea pe care le-am tot adăugat într-un sertar al memoriei până când au devenit chiar scopul cercetării.

Cu alte cuvinte, această pasiune a existat în mine încă din timpul studiilor, deci e acolo de multă vreme, dar a rămas ascunsă într-un buzunar şi mai târziu am început să o scot în lume şi să o întorc pe toate părțile.

Cu exact 10 ani în urmă, ai lansat colecția de design interior Herbarium Transylvania, în care pe mobilier, perne sau abajururi, spuneai patru povești botanice, despre grădina de flori, plantele medicinale, florile sălbatice și, respectiv, arborii de ceai des întâlniți în podișul Transilvaniei. Prin urmare, atunci, în 2016, erai deja familiarizată cu spectrul floral specific regiunii… 

Ei bine, atunci când am făcut studiile postuniversitare de artă la Roma [după cel de la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, Irina Neacşu a absolvit şi masteratul în arte la RUFA, în 2007-2008 – n.r.], mi s-a spus acolo să nu mai pictez niciodată flori, pentru că arta contemporană nu este foarte permisivă la flori şi, în general, se caută alte subiecte.

Sigur, în zilele noastre discutăm de crize climatice, de ecologie și plantele sunt văzute un pic într-un mod mai prietenos în arta contemporană, dar, la momentul respectiv, nu erau atât de importante, aşa că, pentru mine, reprezentarea şi integrarea florilor în practica mea a fost cumva un risc… până când vine clipa aia în care zici: ‘Uite, știi ceva? Chiar nu-mi pasă, o să fac o vreme ce îmi trebuie mie să fac!’. Atunci am început să mă concentrez pe flori.

A fost un moment foarte personal, în care am simțit că am nevoie să iau o pauză de la ce se aştepta de la mine să fac astfel încât practica să fie în ton cu niște trenduri și „am dat drumul la câini”, cum s-ar zice… și de atunci continui pe acest traseu, fiindcă e un univers interminabil și inepuizabil de inspirație, în care este foarte mult de căutat şi este foarte mult de găsit.

Cu cât caut mai mult şi mai în profunzime legături, mai ales în zona asta a Transilvaniei, cu atât descopăr arhive de care nu știam, găsesc lucrări inedite în limbi pe care nu le cunoşteam și, astfel, îmi vine tot mai greu să mă opresc. Cu riscul de a fi un subiect poate nu chiar atât de “la modă” ca altele în arta contemporană, pentru mine este ceva care merită clar explorat. Practic, eu am descoperit arta botanică în perioada dintre expozițiile mele De la botanic la abstract [Renaissance Art Gallery, Bucureşti, 2017 – n.r.] şi Life of Bulbs [Grădina Botanică din Cluj-Napoca, 2018 – n.r.].

Life of Bulbs a fost primul demers de artă botanică contemporană în România. În fond, ce te-a determinat să renunţi la totala libertate de expresie artistică, căutările în abstract, pentru a-ţi asuma canoanele acestui gen nișat? 

Mă întorc din nou la faptul că mi-au plăcut scopul, funcțiunea şi direcția căreia îi poate servi arta botanică, felul în care ea se poate articula mai mult decât o exprimare care, astăzi, este într-un fel, iar mâine poate să fie altfel. Cumva, pentru că eu veneam dintr-o structură academică mai riguroasă decât arta vizuală, cred că această libertate de stil, altfel foarte apetisantă, nu mi-a plăcut în mod special decât ca tatonare.

Am adoptat arta botanică în momentul în care am găsit o rețetă, am înțeles că e o chestiune istorică și am descoperit câți artiști fac lucrurile astea, coagulaţi în diverse comunități, bresle și grupuri. Atunci am fost la niște cursuri, am lucrat cu o artistă care mi-a devenit mentor – cu care sunt în continuare în relații foarte bune – și pot spune că mi-a plăcut lumea cu totul… căci, de fapt, nu e vorba doar o exprimare artistică, ci o întreagă lume, cu o istorie foarte frumoasă, la care ne putem raporta inclusiv în viața personală, pentru că se reflectă mereu în activitatea noastră.

Pentru mine, perioada aceea din 2018 a fost una de așezare, cu mutarea în Brașov şi necesitatea de a lua decizia de a schimba sau a nu ceea ce făcusem până atunci – design interior – cu ceva nou, iar asta a dus la acea retorică a imprevizibilului din viaţa fiecăruia la care făceam referire în Life of Bulbs. Acum, în schimb, sunt în faza în care sunt foarte atașată de locul în care trăiesc şi atunci decizia de a cerceta în continuare ceea ce îmi este familiar pare mai domestic, într-adevăr, iar asta s-a putut vedea în Linea lignea, dar simt că astfel lucrez şi contribui la comunitatea din care fac și eu parte, adică tot ceea ce fac este cumva o roată autosustenabilă, care nu mai reprezintă o întâmplare, ci o așezare pe un traseu care adună oameni, adună locuri, adună niște preocupări foarte clare.

Mergând pe familiaritate, nu există riscul ca artistul să acorde o importanță exagerată unor vegetale comune în defavoarea unora ce ar putea fi mai expresive? În expoziția de la OAR se regăsesc porumbul, floarea-soarelui sau lemnul, care nu sunt neapărat specifice Transilvaniei. Ce valenţe noi le conferi astfel încât să valorizeze conceptul? 

Ascultându-te, mă gândeam din nou la romantici, pentru că, printre ei, au fost artiști care au revăzut aceleași trasee familiare, precum Constable sau Friedrich, de care am zis mai devreme, care nu s-au îndepărtat niciodată de casă și au lucrat toată viața în aceeași zonă familiară, dar şi unii ca Turner, să zicem, care a călătorit, a traversat munții, și poți urmări în lucrările unora sau altora chestiuni foarte diferite, de la foarte domestic și pitoresc la sublim și unic.

Personal, cred că atunci când explorezi peisajul cu ideea că ești acasă, că e un loc pe care îl poți accesa oricând, dar care, totuși, arată altfel de fiecare dată, pentru că e altă lumină – vorbind ca impresioniștii -, nu mai ai o grabă să surprinzi ceva special şi, pur şi simplu, te bucuri să asculți aceleași mierle, te bucuri să vezi același porumb, despre care știi că va fi acolo când te întorci și, mai mult, că te poți întoarce oricând.

Cred că este un fel de tihnă a explorării un peisaj, știind că ești în el și că poți reveni oricând în acel spaţiu, iar asta te ajută să dai atenție unor detalii pe care, de multe ori, nu le observi de prima dată. Cu ani în urmă, când veneam din București pe DN1 și stăteam cu orele în trafic înainte de a ajunge în nu știu în ce sat… cui îi păsa de porumb sau de brazi? Pe bune? Voiam doar să ajung la locația respectivă şi să am experiența memorabilă pentru care m-am dus.

Acum, de o grămadă de ori, mă regăsesc pe aceleași drumuri, dar cu dragul de a observa aceiași munţi sau arbori, deci este, cumva, o repetiție foarte familiară… cred că asta se transmite în expoziție, ideea de banal care vine cu tihnă și cu foarte multă bucurie de a înțelege dincolo de formă. 

De fapt, în Linea lignea am creat un traseu ce a avut punctul de pornire în zona de cusătură de simbol vegetal, de obiect folosit în general în meșteșug și în zona domestică, numai că, pentru a ajunge la aceste meșteșuguri, la aceste colecții, am trecut prin tot felul de peisaje. Este foarte greu să vorbesc despre o cusătură fără să-ți arăt lanul de porumb prin care am trecut, care a făcut ca experiența asociată colecției respective să fie într-un anumit fel şi atunci lucrările sunt ca niște hărți suprapuse de vegetale și obiecte…  de fapt, sunt memorii și amintiri care doar împreună duc la o anumită percepție.

Prin expoziția asta, mi-am propus să lansez o întrebare despre cum putem să conservăm fără să muzeificăm, pentru că una este să merg într-un muzeu, să văd niște obiecte, să le fac niște fotografii, iar apoi să plec, și alta este să traversez un peisaj fiind atentă la zgomote sau mirosuri şi vorbind cu oamenii care să-mi arate cum se folosesc obiectele respective, pentru a ajunge, într-un final, să ajung să înţeleg încărcătura pe care acestea o au, mai ales dacă se mai folosesc.

Cu alte cuvinte, este un fel de discurs despre care cred că e foarte prezent deopotrivă în practicile de peisagism, de arhitectură şi de artă.

Irina, ca artistă și cercetătoare în istoria artei, urmărești teme legate nu doar de intersecțiile dintre natură și cultură, dar te preocupă şi estetica ecologică, un alt concept relativ nou introdus în vocabular, cu toate că există interes de când natura a început să fie mai frecvent tratată în artă ca subiect, nu doar ca fundal. Care este perspectiva ta asupra esteticii ecologice, care poate fi asociată mai puţin unui anume gen artistic, cât este mai degrabă un spațiu de influență culturală asupra conștiinței de mediu? 

Ai dreptate când spui că este un termen nou, cel puțin în practicile de la noi, care încă sunt foarte segregate şi cred că acesta e motivul pentru care mă pasionează ca cercetătoare perioada romantică. Deși, evident, nu se vorbea despre o estetică ecologică la momentul respectiv, preocuparea pentru conștientizare și pentru transferarea unor realități și ale unor griji în forme estetice, care să poată să preia controlul cultural, să spun așa, mi se pare că s-a întâmplat destul de mult în Romantism. Inclusiv trecerea de la idealizarea naturii la reprezentarea ei în toate formulele brute și, de multe ori, extrem de personale, “urâte” chiar, deci neacceptate până atunci ca estetice, a reprezentat unul dintre primii pași în definirea esteticii ecologice.

Acest termen nu este încă foarte des uzitat în spațiul cultural românesc și eu sper să găsesc pe parcurs şi alți amatori de explorare în direcţia asta, să încercăm să vedem care ar fi know-how-ul cu care am putea intra practic în peisaje culturale care au nevoie de protecție, de restaurare, fiind permisibile la schimbare și la adaptare, pentru că întrebările sunt numeroase.

Totuși, care este estetica pe care o căutăm? Cum ar trebui să arate lucrurile, cum ar trebui să le exprimăm? Care este mesajul pe care îl dăm mai departe despre un peisaj pe care îl descoperim, astfel încât să ne asigurăm că el va fi îngrijit mai departe? Eu sunt convinsă că arta vizuală de care mă ocup poate contribui la definirea unor răspunsuri, dar aici nu e vorba numai despre ceea ce lucrez eu. 

De exemplu, cred că, din perspectiva locuirii în Transilvania, cu toții începem să fim exasperați de modul foarte agresiv în care se face turismul ca singură formă de circulație și ne gândim care este maniera culturală în care am putea, dincolo de valurile de vizitatori care vin și pleacă, să ne raportăm din nou la spaţiul ăsta, astfel încât să fie unul trăit, locuit și real… și în ce fel poate arta să contribuie la asta? Pentru că, mai ales în perioadele de criză economică, arta suferă foarte mult și apar constant voci care chestionează rolul acesteia, iar eu cred că tocmai astea sunt momentele în care trebuie să o redefinim cumva, inclusiv la nivelul conștientizării gestului pe care îl face arta în momentul în care lucrează cu peisajul cultural.

Uite, în cazul meu, acum lucrez la o cercetare de arbori remarcabili – în maniera culegerii iconice Sylva Britannica [albumul peisagistului Joseph George Strutt (1784-1867), care prezintă prin grafică şi text 50 dintre arborii cei mai relevanţi din Anglia – n.r.] – în care încerc să leg prezența anumitor arbori, identificați ca fiind remarcabili în peisaj, de istoriile pe care le menționam mai devreme, de acele țesături de știință, legendă, folclor, tradiție și așa mai departe, astfel încât să putem avea un mic manual al arborilor ieşiţi din comun din sudul Transilvaniei, prin care alți artiști care aleg să folosească modelele astea în arta lor să poată avea acces la cât mai multe informații despre importanţa reperelor respective în peisajul cultural.

Privind însă în jur, pe parcursul diverselor tale peregrinări, ce ți-a atras atenția din această lume a artei contemporane, care este atât de divers populată de forme de expresie centrate pe floral sau vegetal?

Cred că tocmai această estetică ecologică de care tocmai am vorbit, un subiect pe care eu l-am regăsit ca fiind foarte pregnant mai ales în cursul anului trecut, petrecut în SUA. Bineînţeles, este o țară foarte mare şi impresiile depind de locul în care te afli, dar eu am fost în zona New England, unde interesul pentru ecologie este enorm, la nişte dimensiuni pe care nu mi le-am putut imagina și există o preocupare foarte, foarte puternică în conservarea și cunoașterea peisajului, iar arta este cea care răspunde provocării.

La greci era ‘filosofia întreabă și arta răspunde’, dar, de data aceasta, știința întreabă și arta răspunde, ca o traducere estetică la care să aibă acces publicul larg. Când vorbești academic despre chestiuni de peisaj mesajul este inteligibil pentru o mână de oameni, dar este cu totul altceva dacă reuşeşti să îl traduci în niște forme care să ajungă la public – carte, film, muzică, arte vizuale și tot felul de alte formule -, ţinând cont însă de faptul că această bază a cunoașterii vieții și a esteticii ecologice de care vorbeam mai devreme este transmisă tot dinspre știință, cea care defineşte niște reguli de joacă… că unul dansează mai pe ritm și altul mai pe lângă, asta e o chestiune firească, dar ritmul e dat de știință. 

M-a impresionat realmente să văd un peisaj cultural contemporan în care interdisciplinaritatea funcționează foarte bine şi cunosc artiști – mă refer la nivel international – care își cercetează foarte bine modelele, care vor să știe ce lucrează, ce desenează, ce reprezintă, iar cărțile de tip Sylva Britannica sunt în continuare publicate pentru că, în arta botanică, pot functiona ca un fel de noi DEX-uri ale practicilor. Dacă vrei, le iei în calcul, dacă nu, nu, dar pot să îmbogățească, pot să ajute ca o colecție sau o expoziție să nu fie o întâmplare, să fie o practică chiar și de o viață, pentru că, de fapt, înțelegi astfel fundamentul. 

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

Foto header – Courtesy of the artist