MADI DIAZ | Între „ciudata credinţă” şi „optimismul fatal”
Cu două decenii în urmă, Madi Diaz, o cantautoare americană în vârstă de doar 19 ani, al cărei tată cânta într-o trupă-tribut Frank Zappa şi îi dăduse primele lecţii de pian când fata era încă la grădiniţă, atrăgea atenţia publicului prin apariţia în filmul documentar Rock School, dedicat celebrei School of Rock al lui Paul Green, iar primii fani şi i-a câştigat în 2007, odată cu albumul de debut produs de ea însăşi, Skin and Bone, rezultat al colaborării cu mentorul său de la Berklee College of Music, chitaristul Kyle Ryan.
De atunci, discografia ei s-a îmbogăţit în mod constant şi consistent, iar Madi Diaz s-a impus drept una dintre cele mai rezonante voci din punct de vedere emoţional de pe scena Indie, ceea ce a transformat-o progresiv într-un subiect de mare interes pentru mainstream, astfel încât nu e de mirare că anul acesta a fost dublu nominalizată la premiile Grammy pentru discul său Weird Faith (2024), la categoria ‘Best Folk Album’ şi pentru piesa Don’t Do Me Good, înregistrată cu Kacey Musgraves, la ‘Best Americana Peformance’.
Această recunoaştere a validat practic formidabilul succes de critică pe care Madi îl dobândise deja cu LP-ul ei din 2021, History of a Feeling (Pitchfork, de exemplu, lăuda “stilul de indie rock minimalist și deseori volatil, în pas cu noul lirism” al artistei), care era primul după o pauză de studio ce a urmat albumului Phantom din 2014 şi care, dacă facem abstracţie de OST-urile unor jocuri video sau ale unor seriale TV, precum Grey’s Anatomy şi iZombie, nu a fost întreruptă decât de un EP menit să ne transmită că.. It’s Okay to be Alone.
Iată că la doar câteva luni după acel proces de vindecare personală pe care îl reflectă Weird Faith, Madi Diaz vine cu un nou disc, la fel de sincer în modul în care îi expune vulnerabilităţile sufleteşti, Fatal Optimism, lansat în această toamnă, dar diferit ca factură prin faptul că anxietatea este înlocuită cu speranţa.
Remarcabila capacitate a lui Madi Diaz de a jongla cu frazele melodice face ca muzica ei să-şi conserve mereu autenticitatea, indiferent că alege incursiunile dinspre Indie Rock în zone Pop, Country sau Folk, iar în Fatal Optimism îşi asumă fricile şi incertitudinile, în loc să fugă de acestea, fără însă a avea pretenţia că surprinde sensul a tot ce i se întâmplă într-o lume întoarsă pe dos.
Mostră de căutare a identităţii la apusul unei relaţii îndelungate, despuiată de brizbrizuri instrumentale sau metaforizări eliptice, albumul se relevă ca o viziune personală asupra condiţiei umane, spusă cu o căldură care îl face unul dintre cele mai reuşite produse discografice ale acestui final de an.
Text de IOAN BIG | MUZICĂ
Cover foto © Allister Ann
