Interviu cu Valentina Ciobanu despre „Legături chimice” de la FABER, Timișoara: „Expoziția nu este o arhivă statică, ci un laborator viu”
Într-o lume industrială în continuă schimbare, proiectul Design Signals propune o cartografiere sensibilă a sectoarelor care modelează viața cotidiană în România.
După automobile și textile, cel de-al treilea capitol al seriei – „Legături chimice” – își îndreaptă atenția către industria chimică, un domeniu adesea perceput ca opac, dar esențial pentru funcționarea societății moderne.
Am stat de vorbă cu Valentina Ciobanu, manager Design Signals, despre cercetarea care a precedat expoziția de la FABER Timișoara, despre interdependențele ascunse ale industriei și despre felul în care designul poate transforma datele tehnice în povești accesibile publicului larg.
„Legături chimice” este al treilea capitol din seria Design Signal, care își propune să creeze o punte între industria locală și designul contemporan. După explorarea sectoarelor auto și textil, de ce ați ales să vă orientați acum către industria chimică și ce perspectivă ne propune această expoziție asupra ei?
Proiectul Design Signals este gândit ca un parcurs de cinci ani prin industriile care modelează viața cotidiană în România. În 2023, în contextul anului în care Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii, am început seria cu industria automotive, apoi cu cea textilă, iar acum ne concentrăm asupra industriei chimice.
Am pornit de la nivel local, din Timișoara, al doilea cel mai important oraș industrial al țării după București. De exemplu, FABER se află pe o fostă platformă industrială, iar această prezență puternică a fabricilor și a producției influențează direct orașul, ritmul lui, profesiile și chiar modul în care oamenii se raportează la muncă. Cercetarea a avut încă de la început o perspectivă națională și globală, iar anul acesta am început să vizităm fabrici din întreaga țară pentru a aprofunda aceste legături.
Chimia este un sector esențial, dar și unul paradoxal: stă la baza a tot ceea ce ne înconjoară, de la materiale la tehnologii, însă este adesea stigmatizat și greu de înțeles din exterior. Prin „Legături Chimice” nu ne-am propus să oferim soluții, ci să deschidem un spațiu de observație și reflecție – să vedem cum circulă cunoașterea, cum se întreține expertiza și ce tip de interdependențe există între oameni, materiale și procese.
Pentru că ai amintit de faptul că expoziția a pornit de la o etapă amplă de cercetare desfășurată pe parcursul mai multor luni – ce orașe și fabrici din România au făcut parte din această documentare și cum a influențat munca de teren direcția curatorială și imaginea de ansamblu a expoziției?
Cercetarea care a stat la baza expoziției „Legături Chimice” s-a extins pe mai multe luni și a implicat o amplă documentare de teren – peste douăzeci de vizite în fabrici și platforme industriale din toată țara. A fost o experiență complexă, în care am încercat să înțelegem nu doar procesele de producție, ci și cum se leagă între ele sectoarele economice, infrastructurile și comunitățile din jurul lor.
Am început din zonele de extracție – la Cuprumin și Băița Bihor, unde am urmărit exploatarea de cupru, calcar și dolomit, și la Ocnele Mari, unde sarea și saramura intră direct în fluxurile industriei chimice. Aceste locuri ne-au ajutat să înțelegem cum materia brută, scoasă din pământ, devine fundamentul întregului lanț de producție.
De acolo, cercetarea a continuat către nodurile care leagă industria chimică de restul economiei. La Oltchim, în Râmnicu Vâlcea, am documentat transformarea sării în cloruri și polioli, materii care ajung în industrii foarte diverse – de la alimentație și construcții până la automotive. La Brenntag, în Chiajna, am descoperit un alt tip de infrastructură: o rețea logistică și de formulare chimică ce conectează producători, distribuitori și utilizatori.
Colaborarea lor cu Alba Aluminiu, din Zlatna – unde aluminiul este măcinat în pulberi fine și transformat în pigmenți și paste – arată cum funcționează în realitate lanțurile de interdependență industrială. În Timișoara, la Azur, am văzut cum istoria unei fabrici se reconfigurează în prezent: de la producția de lacuri și vopsele, la rășini și arome pentru industria alimentară – o dovadă a adaptabilității și relevanței sale.
Un alt fir important al documentării a fost cel al materialelor de construcții, unde chimia devine vizibilă, palpabilă. La Caminota, un mic atelier din Timișoara, am descoperit cum argila locală este testată și transformată în tencuieli ecologice. În contrast, la Elis Pavaje, producția se desfășoară la scară industrială, în timp ce Cesarom sau IPEC din Alba Iulia explorează diverse fațete ale ceramicii – de la plăci decorative la porțelan tehnic. În Berg Banat, am urmărit procesul de zincare termică, în care structurile metalice sunt protejate împotriva coroziunii prin acoperire cu zinc, iar reziduurile sunt colectate și reintroduse în ciclul industrial.
La Saint-Gobain, în Călărași, am văzut cum nisipul, cuarțul și sticla reciclată sunt transformate în foi de sticlă uriașe, folosite pentru fațade și interioare – un exemplu de integrare completă a lanțului, de la materie primă la produs finit. Pe acest traseu am întâlnit și alte forme de experiment și adaptare. La Promateris, am văzut cum bioplasticele și compozitele sustenabile sunt concepute nu pentru a dura la infinit, ci pentru a avea cicluri de viață controlate.
Toate aceste întâlniri, de la minerit la bioplastice, de la galvanizare la tencuieli din lut, alcătuiesc un peisaj complex, dar coerent. Am descoperit o industrie aparent fragmentată, dar încă vie, plină de expertiză și forme subtile de adaptare.
Prin design – fie că este vorba de design grafic, obiect, de proces sau de informație – am încercat să facem vizibilă această rețea de interdependențe, să arătăm cum circulă materia, munca și cunoașterea. Expoziția nu este o arhivă statică, ci un laborator viu, în care publicul poate urmări felul în care chimia modelează, la propriu, viața de zi cu zi.
Care au fost impresiile voastre în urma vizitelor în fabricile din industria chimică din România? Moștenirea industrială a perioadei comuniste este adesea privită nostalgic, uneori idealizat. Cum ați perceput realitatea actuală a acestor spații – cât de adaptate sunt ele contextului prezent și cât de mult se abat de la imaginea pe care o avem, poate, din exterior?
Vizitele noastre au fost o combinație de surpriză, reflecție critică și, în unele cazuri, de speranță concretă. În multe spații, încă se simte amprenta trecutului socialist – clădiri mari, infrastructuri vechi, aparatură depășită, proceduri birocratice și lipsa unei mentenanțe adecvate. Am văzut uzine de stat unde tehnologia nu a ținut pasul cu cerințele moderne, unde competența tehnică există, dar nu este susținută suficient – lipsă de investiții, procese rigide, standarde care nu mai corespund realității actuale.
Dar nu toate fabricile sunt la fel – și aici intervine contrastul care ne-a marcat cel mai mult. Un exemplu de succes este Promateris. Din ce am aflat: compania a fost înființată în 1957, a pornit în comunism ca producător de mase plastice, și a reușit să se transforme semnificativ. Astăzi, fabrica este dotată cu echipamente moderne, produce ambalaje bio-based și compostabile, a investit în cercetare și inovare, și se poziționează drept lider regional în acest segment. Un alt exemplu este IPEC Alba Iulia, o fabrică din industria ceramică, puternic automatizată și digitalizată, care produce peste 1% din totalul farfuriilor la nivel global.
În ansamblu, imaginea nu este una uniformă. Industria chimică din România este un peisaj fragmentat, în care trecutul și prezentul coexistă. În spatele nostalgiei pentru perioada industrială de altădată, realitatea de azi este una de tranziție – cu multă improvizație, dar și cu eforturi reale de modernizare.
Cred că tocmai acest aspect ne-a interesat cel mai mult: felul în care unele fabrici supraviețuiesc prin ingeniozitate, altele renasc, iar altele rămân blocate într-un context economic și de infrastructură care nu le mai permite să se dezvolte, iar expoziția „Legături Chimice” se străduiește să facă vizibile aceste zone de tranziție și opoziţie.
Industria chimică este frecvent asociată cu un impact negativ asupra mediului înconjurător și asupra vieții oamenilor. Ce aspecte ați ales să evidențiați în cercetarea voastră și de ce?
Industria chimică este una dintre cele mai controversate, dar rolul nostru nu este să dăm verdicte, ci să înțelegem cum funcționează, ce potențial există pentru design și cât de prezentă este în viața noastră de zi cu zi. Ne-am concentrat asupra impactului ecologic și al presiunii uriașe a tranziției verzi, precum și asupra interdependențelor industriei chimice, care alimentează aproape toate celelalte domenii – de la agricultură și construcții, până la textile și farmaceutice. În realitate, nu putem vorbi despre sustenabilitate fără să vorbim despre chimie.
Pentru a înțelege mai bine aceste dinamici, am colaborat cu doi jurnaliști din generația tânără, Marian Ignat și Patricia Cîrtog, care au documentat trei studii de caz – Brenntag, Chimcomplex și CupruMin. Prin aceste studii de caz, se evidențiază cât de complexă este tranziția verde: companiile trebuie să echilibreze presiunile economice, infrastructura învechită și ambiguitățile reglementărilor, iar vizualizarea realizată de Susanna Tomassini, împreună cu nararea audio semnată de Christine Cizmaș, ajută publicul să înțeleagă aceste tensiuni în mod clar și accesibil.
Expoziția nu încearcă să ofere soluții sau să îndulcească realitatea, ci să deschidă o conversație onestă. Prin design și prin intervențiile vizuale ale artiștilor și designerilor, punem în vedere publicului cum toate aceste procese – economice, sociale, ecologice – se leagă între ele, arătând că schimbarea nu este nici simplă, nici liniară, dar este necesară și deja a început, chiar dacă în ritmuri foarte diferite.
Spuneai de colaborarea cu cei doi jurnaliști, însă proiectul reunește un ecosistem mult mai complex de contributori, printre care cercetători, designeri, experți din industrie și mediul academic. Cât de dificil a fost să aduceți aceste perspective diverse într-un concept comun?
Au fost momente în care a fost foarte dificil să aducem toate aceste perspective într-un concept comun – și cred că asta este normal, chiar important. Dacă ar fi fost ușor, probabil proiectul n-ar fi avut aceeași profunzime.
Pe de-o parte, am avut cercetători care au venit cu date, interviuri, istorie, sociologie, o privire instituțională asupra industriei; pe de alta, designeri care lucrează vizual și experimental, care au nevoie de libertate și intuiție. Ei au transformat materialele și datele colectate pe teren în experiențe tangibile și narative, în instalații și obiecte funcționale care creează povești noi. Apoi jurnaliști care au pus întrebări incomode despre ecologie și justiție, și reprezentanți ai industriei, pentru care fiecare decizie se traduce în bugete, reglementări și procese tehnologice care nu pot fi schimbate peste noapte.
Oana Simionescu a avut un rol esențial în tot acest proces. Ea coordonează FABER și a reușit să fie o punte între aceste lumi – mediul academic, comunitatea creativă și industria. A facilitat dialogul, a creat conexiuni și i-a adus la aceeași masă pe studenți, cercetători, profesioniști, muncitori și jurnaliști, asigurându-se că vocile tuturor nu rămân doar surse de informație, ci devin parte din narațiunea expoziției.
Martina Muzi, curatoarea, a avut misiunea dificilă de a transforma această diversitate de idei și ritmuri într-un discurs coerent. Nu a fost despre a uniformiza, ci despre a găsi un echilibru între rigoarea cercetării, libertatea creativă și realitatea din teren.
Au fost multe discuții, contradicții și ajustări, dar tocmai asta face proiectul viu. Dincolo de rezultat, valoarea stă în felul în care am reușit să colaborăm și să învățăm unii de la alții.
După etapa de cercetare, cum au fost transformate informațiile și datele colectate pe teren în lucrări? Cum au interpretat designerii și artiștii materialul documentar? Ce anume poatea vedea publicul, în mod concret, în spațiul expozițional?
Datele și informațiile strânse pe teren au fost transformate cu ajutorul designului în expoziție. Graficele care prezintă rezultatele cercetării lui Norbert Petrovici au fost traduse vizual de Krisenstab în Traiectorii Chimice, rezultate aducând la viață modul în care industriile se deplasează de-a lungul decadelor.
Proiectul „Oglindirea Ecosistemului” cuprinde eseul fotografic și interviurile realizate de Alex Todirică, precum și o serie de mostre și produse colectate din fabrici. Aceste materiale primesc o masă centrală inspirată din industrie cu plăci ceramice realizată de Alexandra Spiridon, devenind un obiect funcțional și simbolic care reflectă interdependențele din industrie.
Eseurile jurnalistice ale Patriciei Cîrtog și Marian Ignat sunt reinterpretate vizual de Susanna Tomassini, designer vizual, care transformă textele și datele în experiențe vizuale captivante pentru public.
În plus, designerii contribuie cu proiecte care traduc procesele chimice în experiențe tangibile:
– Andreea Tron, cu „Material Neobișnuit”, reimaginează bioplastice compostabile necomercializabile în suprafețe funcționale și estetice, explorând circularitatea și bogăția senzorială a materialelor.
– Audrey Large, în „Scufundat la cald – Broasca și pielea sacrificială”, investighează galvanizarea sacrificială prin instalații care combină metal, print 3D și realitate virtuală, evidențiind vulnerabilitatea și gestul sacrificial din procesele industriale.
– Gaia D’Arrigo, cu „Sarea în Mișcare”, transformă sarea în material interactiv, conectând mineralele la corp, ritualuri și peisaje, și arătând cum substanța devine vector de infrastructură și cunoaștere.
– Benedetta Pompili, în „Le Sere”, folosește reziduuri industriale (marmură, calcar, cupru, plăci ceramice) pentru a crea mobilier și glazuri care scot la lumină tensiunile dintre standardizare, contaminare și patrimoniul material al industriei.
Astfel, expoziția transformă procese invizibile în experiențe vizuale și tactile, combinând cercetarea cu creativitatea, pentru a arăta complexitatea și interdependențele industriei chimice din România.
Scenografia joacă un rol esențial în experiența expoziției. Cum a fost influențată amenajarea spațiului de tematica și conceptul „Legături chimice”?
Alexandra Spiridon a semnat scenografia expoziției, lucrând împreună cu Martina pentru a transforma spațiul într-un mediu care face vizibile legăturile dintre cercetare și design. Mobilierul este inspirat din industria chimică, iar până și cele mai mici detalii, precum etichetele expoziției, care sunt gravate cu laser pe plăci ceramice. Publicul găsește o masă cu mostre reale din industrie și infografice ușor de înțeles, arătând evoluția produselor chimice în timp și relația lor cu importurile și exporturile.
Expoziția include și laboratorul „The Kitchen”, un spațiu pentru ateliere, concerte, experiențe culinare și degustări. Cum a apărut ideea acestui laborator și cum completează el discursul expoziției?
Ideea laboratorului „The Kitchen” a apărut aproape spontan, din dorința de a răspunde interesului oamenilor pentru experiențe multisenzoriale și pentru socializare. Înainte de expoziție, am realizat că adăugarea unei zone de bucătărie și bar putea transforma spațiul într-un loc prietenos și relaxat, unde vizitatorii se pot întâlni și pot participa la ateliere. În fiecare sâmbătă, zona devine un spațiu plin de viață, cu muzică live și cocktailuri, realizate împreună cu partenerii noștri de la Muzicon și Spontan, completând experiența prin combinația de artă, gust și conexiune între oameni.
În plus, „The Kitchen” servește și ca laborator pentru copii, prin programul dedicat realizat în colaborare cu Asociația DaDeCe și ghidat de Mimi Ciora și Ioana Bartha. Prin aceste activități, tinerii pot explora practicile contemporane de design și complexitățile industriei într-un mod practic și ludic, încurajând curiozitatea și implicarea directă în procesul creativ.
„Legături chimice” este doar al treilea capitol din seria Design Signal, anunțată ca un demers de lungă durată. Ne poți oferi câteva indicii despre direcțiile viitoare ale acestei serii?
„Legături chimice” este al treilea capitol din seria Design Signals, un proiect de cinci ani care explorează industriile ce modelează viața cotidiană în România. În 2026 ne vom concentra asupra industriei agroalimentare, iar în 2027 vom explora sectorul imobiliar și modul în care acesta modelează viața cotidiană. Invităm publicul să ne urmărească și să descopere alături de noi fiecare etapă a acestei călătorii.
