Am văzut „Supernova” (2020, regia Harry Macqueen, cu Colin Firth și Stanley Tucci) înainte să intre, la sfârșitul lui iulie, pe marile ecrane de la noi.
A fost o proiecție privată, la Cinema City, într-o seară ploioasă de miercuri în care m-am bucurat de revederea cu Ileana Cecanu de la Freealize, care a prezentat, scurt și emoționant, filmul. Apoi m-am cufundat în fotoliul „lazy boy”, s-a lăsat întunericul în sala VIP Park Lake și am văzut un Road Movie britanic tulburător despre dragoste, uitare și mai ales neuitare.
Vă îndemn să vedeți această poveste desfășurată într-un cadru autumnal splendid, n-o să vă compromit eu plăcerea făcând spoilere pe seama dramei care apare într-o relație sentimentală transatlantică a două persoane întâmplător de același sex.
Din ce-mi aminteam, din documentare văzute la televizor sau naiba știe de unde mi-o fi rămas asta în minte, supernova e o explozie stelară deosebit de puternică și de luminoasă. Parcă mai era ceva cu centrul unei stele bătrâne care nu mai generează energie și ceva cu o stea companion, sunt convins că Macqueen a citit mai multe decât mine pe tema asta, că de-aia și-o fi intitulat așa filmul.
Sunt recunoscător că, înainte să devin praf de stele, am apucat să ascult muzică. Puțină, multă, nu contează. Dar admit că pasiunea mea mistuitoare pentru un anumit gen de muzică, cea de film, dacă există acest gen, mă rog, eu cred că da, mă ajută să și povestesc nepovestibilul, adică despre ce conține coloana sonoră a unui film a cărui acțiune nu vreau s-o dezvălui.
Bunăoară, „Supernova” conține piesa „Salut d’Amour”, a domnului nostru Edward Elgar, care, îndrăgostit fiind de domnișoara Caroline Alice Roberts, i-a dăruit în septembrie 1888, drept cadou de logodnă, această bucată obsedantă pe care o terminase de compus în iulie. I-a dedicat-o pe franțuzește, „à Carice”, așa cum avea să se numească fiica lor doi ani mai târziu, printr-o alipire ce combină litere din ambele prenume ale iubitei. Elgar a compus-o pentru vioară și pian, dar în „Supernova” auzim un aranjament exclusiv pentru pian. Interpretat sensibil și cu un nod de gât de personajul lui Colin Firth. Ba chiar de însuși Colin Firth, dacă permiteți dezvăluirea, îi aparține temutului și reputatului critic de film Peter Bradshaw de la „The Guardian”, deși, interpretarea piesei pe coloana sonoră a filmului îi e atribuită pianistului Jeremy Young.
E un film frumos pe care sper să nu-l stric cu observația, destul de banală, că mintea trece, dragostea rămâne. Dar am să militez viguros pentru dreptul inalienabil al observațiilor banale de a-și scrie memoriile de supernovă.
