TUDOR GIURGIU: „Cinema-ul românesc este dator să găsească modalități prin care poate vorbi despre atrocitățile trecutului”
„Pădurea de molizi” 2025 | Interviu cu regizorul TUDOR GIURGIU
După un turneu de prezentare în cinematografe și licee din țară, în cadrul Caravanei TIFF Unlimited, filmul „Pădurea de molizi”, regizat de Tudor Giurgiu, intră în cinematografele din România, începând din 7 octombrie 2025.
Pelicula are la bază tragedia din 1 aprilie 1941, când o comunitate românească din Basarabia a fost ucisă în masă de trupele sovietice atunci când încercau să treacă granița spre România – „patria istorică”, în încercarea de a se reuni cu familiile lor și de a găsi refugiu din calea sovieticilor. Asta după ce România fusese forțată să cedeze Uniunii Sovietice, în iunie 1940, Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței.
Filmul „Pădurea de molizi” ficționalizează mărturiile supraviețuitorilor, îmbinate cu fragmente de arhivă și îi aduce în prim-plan pe doi dintre cei mai apreciați actori români, Coca Bloos și Mircea Andreescu, într-o poveste ce dă viață unei file de istorie dureroasă, peste care s-a așternut tăcerea ani la rând, după ce sovieticii au interzis accesul în zona ce a fost arată și peste care a fost plantată mai apoi pădurea de molizi…
Un interviu cu TUDOR GIURGIU, regizorul filmului „Pădurea de molizi”.
Ce v-a atras, personal, la această pagină aproape uitată de istorie, masacrul de la Fântâna Albă, și de ce ați simțit nevoia să o aduceți în fața publicului?
Tragedia de la Fântână Albă, în primul rând, m-a intrigat prin amploarea ei, prin numărul de vieți pierdute, prin cruzimea represalilor care i-au urmat.
Mulți basarabeni au fost deportați în Siberia, în Kazahstan și recunosc că necunoașterea mea, lipsa mea de informare – pe care o putem generaliza la multe milioane de români – toate astea m-au făcut să caut, să fiu curios și această curiozitate m-a împins spre a-mi pune, de fapt, întrebarea dacă nu cumva merită să vorbim despre acei ani care au urmat anexării Basarabiei și Bucovinei de Nord.
În felul ăsta a apărut ideea facerii filmului.
Filmul este un hibrid între ficțiune și documentar. Ce oferă în plus față de un documentar clasic sau o ficțiune istorică?
Filmul este un produs hibrid, pornește de la niște destine reale, dar, evident, ulterior, am scris un scenariu de ficțiune, am folosit și materiale de arhivă și cred că tipul ăsta de formulă îți dă o oarecare libertate în a putea provoca spectatorul cu elemente diferite, sigur, cu dramatismul ficțiunii și cu plăcerea scenaristului de a oferi tot felul de întorsături dramatice în poveste, dar și folosirea unor imagini și fotografii autentice, care, cred, poziționează spectatorul într-un mod foarte clar, adică știi că nu e o plăsmuire.
Scenaristul, regizorul nu inventează de dragul de a inventa. Sunt povești dure, crude, care s-au întâmplat pe bune în trecut.
Ce provocări implică reconstituirea cinematografică a unei tragedii? A fost dificil să găsiți un echilibru între rigoarea istorică și emoția artistică?
Cea mai mare provocare când îți propui să te întorci mult în trecut e felul în care te uiți la trecut, cum te raportezi, azi, un cineast care vrea să spună o poveste se raportează inevitabil la un fapt istoric.
Aici recunosc că am avut multe probleme legate și de faptul că e un teritoriu pe care nu-l cunosc. Nu am trăit în Moldova, sunt din Cluj și, inevitabil, mi-a fost foarte frică să fac o reconstituire de amploare, în care personajele să vorbească, să fie îmbrăcate ca atunci.
Mi s-a părut că există riscul de a ieși un produs kitsch sau de a face multiple compromisuri – acestea m-au îndepărtat de la gândul inițial și cred că e o provocare majoră azi să găsești un raport potrivit în ceea ce privește relația dintre individul de azi, cel care se uită la film, și istorie, cum faci să nu devină didactic demersul tău, cum faci totuși să aibă relevanță într-o societate care privește foarte mult spre viitor, nu spre trecut.
Cum s-a conturat distribuția filmului și cum a fost colaborarea cu actorii? A existat un proces special de lucru pentru a-i ancora emoțional în această realitate istorică?
Legat de distribuție, a fost destul de simplu, pentru că atât Mircea Andreescu, cât și Coca Bloos sunt actori cu mare experiență, actori care aveau și vârsta potrivită pentru personaje și, în fine, le-am dat să citească și i-am avertizat de la bun început că e o propunere artistică foarte neobișnuită și foarte diferită de ce au făcut.
Amândoi, o mare parte din film, stau în fața camerei și au un monolog lung în diferite secvențe, or, tipul ăsta de interacțiune, care nu presupune joc scenic ca la teatru sau cadre complicate, relație cu nu știu câte personaje, asta i-a obligat și m-a obligat și pe mine să găsim o formulă de joc foarte reținut, un regim foarte intim, de fapt, între cameră, personaj și, cumva, am lucrat practic la filigran cu ei, încercând să găsim nuanțele potrivite, intonațiile potrivite și a fost o plăcere efectiv să lucrez cu actori atât de stăpâni pe mijloacele lor și oameni, de fapt, care au trecut prin viață, care au trăit, copii fiind, sau au auzit despre ororile războiului.
Povestea din film e plasată în 1941. Ați simțit, pe parcursul documentării că există ceva cu ecouri în realitatea de astăzi? Intenționați ca filmul să funcționeze și ca o formă de conștientizare asupra fragilității democrației și a pericolelor repetării trecutului?
Faptul că astăzi, la peste 80 de ani de evenimentele de la Fântâna Albă, avem în continuare un război la graniță, propaganda și dezinformarea sunt la cote maxime, toate astea, cumva, inevitabil, te duc cu gândul la faptul că oricând istoria se poate repeta și mi se pare că dacă nu ne întoarcem înapoi și nu încercăm să înțelegem niște mesaje pe care istoria ți le dă – vorbim aici strict de marele Imperiu Rus, de aspirațiile acestuia spre extindere, spre dominare, tipul ăsta de atitudine cu popoarele de primprejur și, până la urmă, felul brutal în care au anexat Basarabia, Bucovina de Nord – toate astea cred că sunt lecții pentru cei care vor să înțeleagă situația de azi.
Într-o societate în care adevărul e tot mai fragmentat de dezinformare, ce reacții anticipați în legătură cu receptarea filmului? Există temeri că va fi interpretat politic, de exemplu?
Acum, cu orice film pe care îl faci, mai ales când vorbești despre istorie, despre evenimente destul de disputate și controversate, inevitabil, demersul tău se supune nu doar unei judecăți estetice, ci și unor varii interpretări din multe chei politice sau sociale, sociologice. Dar asta cred că nu are de ce să strice.
Mi se pare că cel mai bun lucru care se poate întâmpla este ca filmul să nu lase indiferenți spectatorii care se uită la el și să provoace dezbateri.
Cred că e momentul acum decât să fie prea târziu ca un astfel de film să nască o dezbatere, să genereze niște puncte de vedere legate de istoria noastră, după cum, sigur, în continuare se știe prea puțin nu doar despre masacrul sovieticilor în rândul românilor, ci și ce au făcut apoi trupele române în Al Doilea Război Mondial, când au ajuns la Odessa și în teritorii, și cunoaștem bine, nu?, sunt documentate orori și probleme care nu ne fac să ne simțim foarte confortabil, dar e momentul, cred că acum, după zeci de ani, să ne uităm în oglindă și să ne asumăm deopotrivă greșelile, dar să-i și plângem pe cei care au avut de suferit, pentru că au fost foarte mulți.
Cât a durat procesul de documentare și ce v-a surprins cel mai mult pe parcurs (o mărturie, o imagine, un detaliu istoric)?
Alături de Gabriel Gheorghe, scenaristul filmului, am citit destul de mult, vreo 2-3 ani de zile. Din păcate, nu au apărut în România foarte multe cărți despre subiectul Fântână Albă, așa că ne-am dus în Basarabia, la Chișinău, în Ucraina și am mai găsit cărți și alte resurse de informare.
Or, din toate astea, până la urmă, cea mai impresionantă poveste a fost tot a acestui cuplu, a lui Gheorghe Crăsnean și Minodora Grijincu, cei care au inspirat, de fapt, și personajele principale din filmul nostru.
Mi se pare cumplit să vezi cum o familie e, până la urmă, despărțită de război, de ororile sale, de tot ceea ce aduce la pachet – familii destrămate, un cuplu care nu s-a mai văzut mai bine de 50 de ani, cam astea sunt unele dintre consecințelele războiului, copii care mor înghețați de frig în Siberia și tot așa.
Filmul aduce și câteva momente de umor subtil, în ciuda subiectului grav. Ar fi aceasta formă de rezistență în fața tragediei?
Legat de umor, sigur, e foarte complicat să ții un spectator în sală la un film cu tensiunea asta, cu gradul ăsta de dramatism atunci când auzi atrocitățile comise de sovietici.
De asta, din când în când, mi s-a părut important să las personajele principale să aibă, în fine, mici confesiuni, dialoguri între ele, care au unele o sămânță de umor, pentru că în felul ăsta cred că poți respira, te poți încărca cumva cu aer înaintea unor secvențe complicate și greu de dus emoțional.
Cum vedeți rolul cinema-ului românesc astăzi în raport cu istoria recentă? Poate filmul să repare uitarea sau să aducă în spațiul public teme marginalizate din trecutul nostru colectiv?
Cinema-ul românesc cred că e în continuare dator să se întoarcă în urmă și să vadă, să găsească modalități prin care poate „vorbi” despre atrocitățile trecutului sau să scoată la lumină povești despre care știm prea puțin și cred că forța imaginilor – atenție! Nu vorbesc de propagandă ieftină, dar cred că forța cinema-ului și, iată, a filmelor românești, impactul lor la public devine tot mai mare.
Or, cred că asta se întâmplă nu doar cu comedii și filme ușurele, ci ușor, ușor, acest tip de filme cred că ar merita făcute, pentru că vin cumva să întregească un sentiment pe care îl avem adeseori atunci când întoarcem privirea în spate și când descoperim că trecutul e prea puțin reflectat în pelicule.
Vorbim de zeci de ani când trecutul sau istoria a fost fie mușamalizată, fie prezentată într-un mod glorios și total ridicol și mistificat, încât poate că a venit momentul – sigur, dacă vom avea și resursele financiare necesare – pentru a povesti și pentru a găsi subiecte de interes legate de aceste momente necunoscute sau controversate din istorie.
Cu ce ați vrea să rămână un tânăr de 17-18 ani după ce va viziona „Pădurea de molizi”?
Un tânăr care vede „Pădurea de molizi” ar trebui să devină mai curios după vizionare. Ar fi minunat să punem mâna pe niște cărți, să o citească pe Svetlana Alexievici sau pe Anița Nandriș și să aibă, în fine, acest minim interes de a afla mai multe și de a se informa despre ce efecte cumplite a avut comunismul în cei peste 45 de ani de domnie în țara asta.
Ce urmează după acest proiect?
După acest proiect urmează o perioadă cumva mai liniștită, pentru că filmele de genul ăsta te consumă foarte tare și pe mine unul, cel puțin, mă absorb și devin prizonierul acestor timpuri, acestor personaje.
Ieși foarte greu din lumea de acolo, așa că îmi propun să lucrez niște comedii, niște filme un pic mai ușurele, un an-doi, până când o să vedem după aia ce alte subiecte se vor mai ivi.
Foto: Pădurea de molizi FB & TIFF.ro
Citește mai multe articole din FILM.
