CLIN D’OEIL | ABY COHEN: “Văd scenografia ca o formă de artă pe care o poți aplica în foarte multe domenii”

ABY COHEN: “Văd scenografia ca o formă de artă pe care o poți aplica în foarte multe domenii”

Desfăşurat timp de două săptămâni în Castrul Roman şi pe faleza lacului Siutghiol din Ovidiu, Constanţa, International Program in Scenography (IPS) s-a încheiat la îmceput de septembrie cu vernisajul instalațiilor site-specific create de 20 de studenți și artiști emergenți din 12 țări sub îndrumarea a 5 mentori, personalităţi remarcabile din domeniul artei scenografice, printre care s-a numărat şi Aby Cohen, performance designer, scenografă de teatru, film și expoziții, curatoare și profesoară.

Președinta actuală a OISTAT International, ABY COHEN (Brazilia/UK) are o vastă experiență internațională lucrând alături de artiști locali și comunități din toată lumea proiecte care îmbină practicile creative și competențe tehnice, de producție și educaționale.

Deținând un doctorat în Practica și Teoria Teatrului şi un master în Performance Design la Universitatea din São Paulo, Aby se concentrează pe practica scenografiei la intersecția dintre designul de performance, instalație artistică și expoziție şi, drept urmare, a reprezentat un partener de dialog ideal pentru a înţelege un pic mai bine scenografia ca formă de artă aplicată.

Aby, prin diversitatea background-urilor, tinerii creativi din IPS, care sunt de la arhitecți şi light designeri până la coregrafi sau performeri, au percepții diferite asupra acestei profesii, pe care publicul larg, la rândul său, o asociază îndeobște cu decorul de teatru. Care este perspectiva ta asupra scenografiei? Cum ai portretiza-o?

Îmi este destul de dificil să o fac, pentru că există atât de multe definiții ale scenografiei, iar în cazul meu nu se limitează la teatru. Bineînţeles, cred că a luat naștere în teatru, în Grecia antică, dar modul în care scenografia a evoluat până în ziua de azi oferă extraordinar de multe oportunități şi de opțiuni încât să poți lucra acum baleind diferite domenii de expertiză.

Pentru mine, scenografia înseamnă design, înseamnă să gestionezi spațiul şi timpul, înseamnă să creezi un narativ, dar asta nu presupune că neapărat trebuie să fie asociată cu o dramă, întrucât are chiar posibilitatea de a încorpora narațiunea în sine. Mie îmi place să văd totul pluridimensional, iar un storytelling puternic prin imagini sau compoziție poate da naştere la felurite întrebări.

Ce am în faţa ochilor este o scenografie sau nu? La ce servește? Dacă e destinată unui eveniment efemer sau este concepută pentru a fi acolo pe un termen mai lung, cum se defineşte timeline-ul scenografiei? Ce vreau să spun e că nu văd scenografia doar ca un suport pentru o piesă sau un scenariu deja scris, ci ca o lucrare cu potențial de a vorbi de la sine şi prin ea însăşi.

Formarea mea a început în domeniul artelor și a designului de produs şi abia mai târziu m-am apropiat de teatru. Am realizat că una dintre lacunele mele era înțelegerea dramaturgiei, aşa că m-am întors la universitate pentru a face masteratul, ca să studiez și să înțeleg mai bine dramaturgia, chiar dacă lucram deja efectiv în domeniu la acea vreme.

Am colaborat cu o companie de teatru timp de aproximativ 15 ani [Cia Paidéia de Teatro], iar acolo dramaturgia presupunea mai mult decât să deschizi textul unui autor faimos și să îl pui pe scenă pentru a fi interpretat, deci nu era un mod foarte tradițional de a lucra cu scenografia în privinţa adaptării scenariilor sau a creării unor spații și a narativelor pentru ca gesturile actorilor să răspundă provocărilor sau temelor… așadar, călătoria mea a reprezentat întotdeauna o căutare a ceea ce poți transforma şi a ceea ce poți face.

Călătoria trebuie să fi avut însă un punct de plecare şi să fi existat factori care te-au încurajat în această direcţie…

Ei bine, una dintre influențele majore din chiar primul an de studii – eram foarte tânără, am intrat la universitate la 16 ani – a fost a unui profesor danez care locuia în Brazilia şi era căsătorit cu o dansatoare maghiară celebră. Fac aici o paranteză.

Privind în urmă şi cu o anume detaşare, pare foarte interesant cum oamenii au opus rezistenţă sistemului atunci, în perioada dictaturii militare, dar este ceva cu care eu a trebuit să mă confrunt la propriu, fiindcă în Brazilia m-am născut, am crescut şi am început să mă educ. În acea vreme, folosirea cuvintelor era foarte periculoasă şi atunci dansul sau alte arte performative în care acestea nu erau utilizate rămâneau mai puţin vizibile pentru autoritățile responsabile cu cenzura, astfel încât era mai ușor să te exprimi și să critici folosind imagini, spațiul și mișcări ale corpului.

Închizând paranteza, cred că de asta m-a inspirat mult acel profesor, care ar fi trebuit, de fapt, să ne predea Istoria Artei, dar în loc să se caleze pe trecut și să ne povestească despre mişcările artistice, el ne arăta filmele pe 8 mm pe care le realiza la fiecare cinci ani, spunându-ne:

‘Uitați-vă ce se întâmplă acum. Uitați-vă ce se schimbă acum. Uitați-vă la ce se uită oamenii acum. Pentru că la istorie va puteți întoarce oricând.’.

Materialele lui, prezentate în acel context aparte, m-au inspirat apoi mereu să testez limitele şi liniile de demarcaţie și să trec de ele căutând să văd cum pot lucra conectând diferite zone.

Așadar, atunci când am început să activez în teatru, aveam deja cu mine tot acest bagaj referitor la arte vizuale şi performative şi de asta spun că eu văd scenografia ca formă de artă pe care o poți aplica în foarte multe domenii, nu doar în teatru. Lucrăm cu narațiunea, cu spațiul, cu timpul, de fapt ne jucăm cu toate astea, nu-i aşa?

Iar eu ador să lucrez cu spațiul, este pasiunea mea să-l privesc și să îi detectez potențialul… ce-mi poate oferi, cum pot dialoga şi cum mă pot lupta cu spațiul. Asta îmi place să fac.

Ca profesie, cum ai defini ceea ce faci, ţinând cont că, în comunicarea cu publicul, întâlnim varii etichetări, de la scenografie sau decor până la stage ori set design? Cum te raportezi la acestea, având doctoratul în practica teatrală şi un master în performance design? Sunt concepte diferite?

Cred că performance design-ul reprezinta o “umbrelă”, iar sub aceasta intră designul de teatru, designul scenic, designul spaţiului. Este conceptul care se referă la a crea, a face design pentru spectacole în general, indiferent de natura acestora, de a proiecta și a le defini componentele, dar și de a le aşeza în spațiu. Pentru că, atunci când lucrezi într-o sală de teatru cu o scenă tradițională, spatiul este clar definit şi ai deja totul configurat pentru tine de către arhitecţii sau constructorii acelui teatru, însă performance design-ul este un concept mai extins, care îţi dă mai multă libertate artistică de a te juca folosind diferite tipuri de configurații pe care tu ţi le imaginezi.

De fapt, este ceea ce facem încă de când a apărut teatrul, în încercarea de a schimba percepţia publicului asupra spaţiului din arene care îi sunt familiare. În mintea unor oameni, ca noţiune, theater design-ul continuă să fie legat de ideea că proiectezi ceva într-o clădire a unui teatru pentru anumite persoane, dar, de fapt, acea clădire nu reprezintă decât punctul de plecare, iar eu cred că trebuie să extindem acest sens, să privim designul performativ ca pe o modalitate de a ne detașa puțin de perspectiva că putem gândi o piesă de teatru doar în interiorul unui spațiu “teatral”.

Sigur, acesta nu este un concept nou, dar eu cred că oferă posibilitatea de a reuni sau de a reveni la întâlnirea dintre teatru și performance art, mai ales că e destul de amuzant modul în care se traduc aceşti termeni în diferite limbi. În limba engleză, de exemplu, actorul este denumit performer, iar despre artistul care activează în cadrul unei instalații de artă dintr-o galerie sau un muzeu se spune, de asemenea, că e performer, deci nu se face nicio diferență, pe când, în alte țări, se consideră că actorul și performerul aparţin unor categorii distincte.

Inclusiv în ceea ce privește semnificația scenografiei există diferențe de interpretare, pentru că, deşi e tratată de obicei ca o formă de design, deci o artă aplicată, există opinii precum cea a Pamelei Howard, care se pronunţă în favoarea separării de (set) design, considerând că scenografia trebuie privită conceptual dinspre grecescul skeno-grafika, ca artă a scrierii spaţiului. Ca scenografă, arta a fost pentru tine deopotrivă instrument de lucru, mai ales în teatru, şi, adesea, chiar un obiectiv în sine, cum a fost, de exemplu, expoziția Chagall. Cum s-a nuanţat relația ta cu arta odată cu trecerea timpului?

Cred că Pamela a vrut să definească scenografia la nivelul la care designul teatral ar funcționa din perspectiva celui care pune în scenă, a regizorului care a imaginat întregul proces. Înțeleg faptul că scenografia ca noţiune, în multe țări, reprezintă doar o traducere pentru theater design, dar tocmai de aceea consider că, în ziua de azi, performance design este un termen generic mai adecvat, deoarece cuprinde o gamă mai largă de practici şi, drept urmare, include variate posibilități pentru abordarea designului.

În ceea ce mă privește, artele au intrat în viața mea înaintea designului de teatru sau a scenografiei, pentru că am făcut prima mea expoziție de artă într-o galerie, în 1991, ca parte a unui colectiv, şi a fost o experienţă foarte interesantă, pentru că visam la lucrurile pe care le-am creat. Erau niște panouri de lemn tăiate la dimensiuni destul de mari, pentru că, la vremea aceea, eu lucram cu hârtie artizanală într-un mod mai artistic, creând lucrări bidimensionale, și apelam mult la tăieturi de lemn în acea hârtie, care avea o suprafață un pic aspră şi texturată.

Ei bine, când am realizat aceste panouri visam în timp ce lucram că parcă treceam printr-o cortină ca de teatru şi-mi amintesc de mentorul meu în acest proces care mi-a spus: ‘Oh, lucrarea ta pare tridimensională.’, în condiţiile în care, la acea vreme, eu nu știam nimic despre scenografie, nu aveam nicio legătură cu teatrul… aveam să merg la teatru abia cinci ani mai târziu.

Prin urmare, aceea a fost prima mea conexiune cu domeniul, dar, pe de altă parte, atunci când creezi ceva, mereu va exista încercarea de a defini un spațiu 3D, chiar dacă tu te exprimi bidimensional.

Înainte de asta, când eram copil, mama și tata, pentru că sunt din Europa de Est, iar tata s-a născut în România, la București, mă duceau la multe evenimente, la cinema, la teatru, la expoziții. Am fost la prima mea Bienală de artă în São Paulo, la vârsta de nouă ani, când devenise deja un eveniment important şi acolo am văzut lucrările unei artiste care se ocupă cu tapiseria, dar despre care, mai târziu, aveam să aflu că era și designer de costume. Avea expusă o instalație uimitoare formată din tapiserii ce aduceau cu nişte corpuri mari.

Dacă rulezi covoare sau o pături și le prezinţi în diferite moduri, creezi corpuri tridimensionale, iar mie mi-au sugerat corpuri dansante, dar a căror fibră este de natură textilă. Nu am uitat niciodată asta şi, peste ani, am descoperit acea influență în propria mea muncă.

Așadar, colectăm vrând-nevrând influențe pe care le primim pe tot parcursul vieții, uităm apoi de unde provin, iar mai târziu le reanalizăm și spunem: ‘Acum înțeleg de ce fac asta… datorită tuturor acelor experiențe’… cu alte cuvinte, eu cred că arta are în general o influență foarte mare.

Am ajuns apoi, cu trecerea timpului, să lucrez la rândul meu în cadrul unor asemenea evenimente, coordonând mari expoziții de la Bienalele din São Paulo, Mercosul și altele, şi îmi place nespus această tranziție între teatru și artă.

Cred că, de la începutul secolului XXI, aceste două limbaje, între care se trăsese un soi de linie, au început să comunice din nou, pentru că am putut observa unele manifestări în galeriile de artă și muzee care se inspirau din teatralitatea scenică, în timp ce teatrul explora performativitatea celorlalte arte ale spectacolului. Începând să fiu convinsă că există multe intersecții între aceste două domenii, am început să mă gândesc mai nuanţat:

‘Pentru că nu se limitează la teatru, putem explora conceptul de scenografie în diferite forme, iar lucrarea scenografică poate să vorbească de la sine’, iar conceptul performance design ne oferă o anumită libertate de a spune: ‘Nu trebuie să aștept ca cineva să mă angajeze pentru a lucra într-o piesă de teatru. Pot continua să fiu creativ și să-mi creez propriile proiecte!’.

Cred că acesta a fost mereu principalul meu impuls şi, de aceea, încerc la rândul meu să inspir tinerii din noile generații de artişti. Da, poți lucra în teatru, poți lucra cu un regizor, poți fi angajat, dar, între timp, nu te opri. Creează-ți propriile lucruri. Obține astfel libertatea de a-ți defini propria cale și vezi unde îți bate inima mai tare… asta mi se pare cel mai important!

Să spunem că aş fi un tânăr atras de perspectiva de a păşi pe această cale profesională. Ce pot face cu scenografia?

În primul rând, cred că trebuie să te raportezi la scenografie ca la o fereastră care, odată deschisă, îți permite sa te exprimi artistic creând inclusiv instalații și performance-uri. Scenografia nu este ceva fix, ci în continuă evoluție şi reprezintă o invitație pentru artiști de a-şi găsi cea mai bună formă de exprimare și de a nu se limita la o singură tehnică sau disciplină, fiindcă există o serie întreagă de posibilități pe care le poţi explora și folosi pentru a încapsula o anume expresie, concept sau idee.

Sigur, după cum spuneam, putem lua în considerare diferite înţelesuri ale termenului de scenografie, fie ca umbrelă conceptuală, fie ca parte a designului unui spectacol, fie ca formă extinsă de expresie artistică, dar eu îl prefer pe cel de expanding scenography, pentru că ceea ce facem noi nu se limitează la proiectarea de decoruri, la scenografia pentru teatru sau film, ci înseamnă, de fapt, modul în care ne putem folosi de diferite elemente pentru a crea o narațiune, care poate fi dramatică sau non-dramatică.

Spun asta inclusiv datorită faptului că tinerii au în prezent din ce în ce mai mult spațiu pentru a reflecta asupra a ceea ce vor să spună cu voce tare întregii lumi, iar ei conştientizează tot mai limpede asta.

Ce ar trebui făcut însă ca practicienii emergenţi, precum cei din IPS, să ajungă la a-şi materializa ideile? Cum pot transforma ce au de spus lumii cu voce tare în ceva concret?

Cred că prin experimentare, fiindcă ar putea începe prin a-și înregistra ideile sau a le desena, dar mai cred şi că asta ar trebui să se întâmple într-un mediu care încurajează comunicarea şi dialogul. Ei au nevoie de posibilitatea de a testa multe lucruri împreună cu ceilalți, fiindcă este foarte greu să tot cauţi şi să încerci de unul singur, dar este cu totul altceva atunci când cadrul le dă ocazia să fie ascultați, dar și să se asculte pe ei înșiși. Pentru că este dificil să progresezi dacă păstrezi ideile doar în minte, dacă doar te gândești la ce ai vrea să spui faţă de atunci când te exprimi şi ai rezonanța modului în care ceilalți răspund la asta.

Aș spune că, înainte de a te gândi să materializezi o idee, este de preferat să găsești o altă persoană sau o altă situație unde poți să te exprimi, unde poți să povestești şi astfel, vorbind despre ideile tale, tu însuţi reflectezi asupra lor și ți le nuanţezi.

De-abia după aceea cred că trebuie să te apuci să găsești materialele care se potrivesc cel mai bine lucrării tale, deci eu cred că mai întâi este vorba despre procesul de rafinare a conceptului și a ceea ce vrei să transmiţi lumii, pentru că, din punct de vedere al materializării, până la urmă ar putea fi o acțiune, ar putea fi text, ar putea fi un videoclip, ar putea fi o serie de sunete sau ar putea fi o instalație, aşa cum, eventual, ar putea rămâne doar simpla împărtășire a ideii prin cuvinte.

“Primavera”, regia: Carlos Porto de Andrade, 2018 (Production design: ABY COHEN):

Există modalităţi de a lupta împotriva fricilor asociate cu începutul de drum, cele că nu s-ar putea bucura de succes sau recunoaştere dacă tinerii aleg această profesie?

Desigur, cred că validarea face parte din proces şi este minunat când faci ceva și beneficiezi de un răspuns ce poate fi considerat ca atare, doar că nu trebuie pierdut din vedere că validarea poate apare în felurite layere, în diferite etape şi stări din existența ta. Am auzit de la multe persoane cum, uneori, este foarte dificil să trăiești din artă.

După părerea mea, în afară de un spațiu în care să te exprimi, ai nevoie şi de o anumită consecvență în viața ta în ceea ce privește modul în care te poți descurca astfel încât să obții un echilibru, deoarece de nivelul de confort pe care îl simți în modul în care îți trăiesti viața se leagă de cât de mult poți continua să te dedici unei noi forme de expresie artistică.

Cred că e importantă şi țara în care trăiești – cât spațiu oferă pentru ca să te exprimi mai liber -, pentru că fiecare are propriile sale particularităţi, iar astea modelează practica oamenilor, inclusiv din domeniul nostru, unde eşti expus la moduri diferite de a lucra şi uneori ai relații pe orizontală, iar alteori ai relații ierarhice, dacă activezi într-un teatru, de exemplu.

Drept urmare, cred că nu e mereu relevant să vorbeşti de succesul ca designer în termenii colaborării cu regizori renumiți sau a încadrării în ceea ce industria se așteaptă de la tine, fiindcă scenografia depășește acest palier, referindu-se la potențialul pe care îl poți atinge tu ca artist, inclusiv încălcând normele.

Nu spun că nu sunt reguli de urmat, dar poți reinventa lucrurile prin plasticitate, materialitate și narațiune… şi asta fără a răspunde neapărat unui text. Repet, poate fi dramatic sau non-dramatic, poate răspunde sau nu unui text sau poate fi chiar un text în sine, poate fi creat pentru un performance sau poate fi creat ca performance… poți vorbi prin intermediul a diferite limbaje şi fiecare artist emergent trebuie să şi-l găsească pe cel în care se simte cu adevărat el însuşi.

Dar este o călătorie lungă, în decursul căreia aș recomanda oricărui tânăr profesionist să experimenteze diferite domenii, indiferent că e vorba de teatru, film, modă, târguri sau evenimente colective. Dacă în țara ta, dacă la locul tău de muncă, există acest spațiu pentru a fi flexibil – căci nu întotdeauna ai posibilitatea să te dezlipeşti complet de etichetele care ţi se pun -, încearcă și vezi unde te potrivești mai bine experimentând în diferite domenii, până îl vei descoperi pe cel căruia aparții cu adevărat.

Tinerii trebuie să baleieze această diversitate în care se pot manifesta pentru a-şi testa propria creativitate și să nu aștepte neapărat ca cineva să îi angajeze să lucreze ca designeri.

Dacă ai o idee pentru un proiect, creează chiar tu o instalație, creează un performance sau creează un scenariu pe care vrei să îl transformi într-un videoclip, în fine, creează o narațiune și materializeaz-o într-un fel sau altul în imagini, obiecte, spații, iluminat, sunet… cred că asta contribuie la a evalua mai bine varietatea limbajelor și a domeniilor în care poţi lucra.

Această varietate îţi defineşte cariera, practic, fiindcă succesul a venit în cazul tău deopotrivă în designul de spectacole, cât și în cel expozițional. Personal, cât de mult simţi nevoia de validare a calităţii rezultatului creativ?

Sigur că, uneori, munca ta este clar validată, cum se întâmplă atunci când ai parte de o recenzie bună pentru munca pe care ai făcut-o sau cineva te premiază pentru ce ai creat, dar, sincer, putem oare să lucrăm gândindu-ne tot timpul dacă vom fi sau nu validaţi?

De exemplu, am fost premiată ca designer şi curator la PQ2011 pentru Expoziția Națională a Braziliei, dar în toată perioada în care am proiectat și m-am gândit împreună cu colegii mei la fiecare componentă a acelui concept – prin care trebuia să reprezentăm tema și țara în acel eveniment specific – nu a existat absolut niciun moment în care să-mi amintesc de faptul că eram într-o competiție, aşa că am fost un pic șocată atunci când am aflat că mi se acordă acel premiu [prestigiosul Golden Triga, decernat la fiecare ediţie a Cvadrienalei de la Praga – n.r.].

Bineînţeles, asta m-a ajutat apoi să atrag mai mult atenția în plan internațional asupra capacității şi abilităților mele ca profesionist, deopotrivă ca designer şi curator, şi a nuanţat optica oamenilor în ce mă priveşte, dar, sincer, nu putem doar să așteptăm un astfel de moment sau să trăim zi de zi cu convingerea că acesta va însemna totul în viața noastră.

Ei bine, eu cred că, deseori, oamenii sunt prea apăsați de ceea ce înseamnă succesul. Pentru mine, succesul este spațiul pe care îl am pentru a mă exprima într-un anume moment şi eu mă simt satisfăcută cu asta, însă pentru alții succesul înseamnă să ai parte de o cronică bună sau să fii tu cel ales ca să lucrezi următorul job.

Desigur, succesul este și atunci când conlucrezi bine cu cineva, iar acea persoană te roagă din nou să faci acea muncă, iar și iar, pentru că astfel faci echipă cu persoane alături de care îți place să creezi, doar că nu întotdeauna oamenii se înţeleg între ei după cum ţi-ai dori, așa că trebuie să găsești o soluție… şi nu trebuie să te forțezi să urmezi o cale doar pentru că alţii o indică a fi una de succes.

Să fiu acum în locul unui tânăr profesionist, aș începe prin a mă întreba: ‘Cum se defineşte succesul în ziua de azi pentru cariera la care aspir?’.

Este interesant că şi în definirea succesului ai apelat la spatiu, un element absolut esenţial pentru un scenograf. De fapt, cum începe un dialog al tău cu spațiul în care trebuie să materializezi un concept?

Din perspectiva mea, încerc să înțeleg în primul rând natura spațiului şi ce oferă acesta. Cred că se poate vorbi de două atitudini posibile față de spațiu: ai putea crea un dialog cu spațiul și să-i foloseşti potențialul pentru a adăuga unele lucruri, dar fără a-l transforma complet, sau, atunci când intri într-un spațiu, ai vrea să te lupţi cu el și să-l abstractizezi în totalitate.

Deci, până la urmă, totul depinde de ceea ce vrei să faci cu acel spațiu şi, în unele cazuri, spațiul însuşi cere narativul sau ideea a ceea ce vrei să faci cu el, iar în alte situaţii tu eşti cel care vii cu o un concept clar și trebuie să vezi cât de mult poți dialoga cu spațiul dat.

Ca exemplu, revin la PQ11, unde curatorul nostru general a petrecut destul de mult timp pentru a decide în ce spațiu să facem expoziția şi, în cele din urmă, am ajuns într-unul dintre spațiile pe care nimeni nu le dorea, pentru că era foarte izolat şi îndepărtat de hub-ul principal, așa că am decis să îl transform, creând ca un fel de cochilie roz, în interiorul căreia oamenii aveau mai pregnant sentimentul de imersiune tocmai pentru că acea izolare funcționa în favoarea noastră.

Bineînţeles, nu putem însă prevedea mereu reacția pe care publicul o va avea atunci când va intra în contact cu designul spațiului și, în general, cu ceea ce le propui, dar eu vroiam doar să punctez acum că, uneori, ai posibilitatea să-ţi alegi un spațiu astfel încât să îl poți adapta sau să te ajute în narațiune, dar alteori eşti nevoit să folosești un spațiu dat, care nu este ideal, pentru care trebuie să identifici o modalitate de a lucra cu acesta.

Referitor la raportul dintre idee creativă și spațiu, una dintre axele conceptuale ale expoziţiei a fost Transposition, despre care scriai că “reflects each of the others”, ceea ce mă întoarce cu gândul la tema IPS de la Ovidiu, „Who is the Other?”, deci implicit la scenografie ca mediu de expresie….

În ceea ce mă priveşte, unul dintre elementele conceptuale ale expozițiilor de la Praga a fost să chestionăm însăşi noţiunea de scenografie din perspectivă modernă, raportând-o la arta graffiti, de exemplu, sau la diferite alte lucrări de artă contemporană.

Ce este, de fapt, scenografia? Există scenografie într-un panou în mișcare? Poate spune o poveste, cu toate nu e parte dintr-o punere în scenă teatrală, dar putem numi asta scenografie?

Am integrat în componentele expoziţiei deopotrivă materiale sau elemente specifice producțiilor scenice şi altele neobişnuite pentru scenografia tradiţională, la fel cum am încercat să găsesc echilibrul între produsul făcut artizanal, prin meșteșug, și cel obţinut cu ajutorul tehnologiilor de vârf din acel moment, precum maparea de proiecții pe un model minuscul.

Scopul meu era să provoc oamenii din public să se gândească până la ce punct iau în considerare lucrurile ca făcând parte din scenografie şi cât le validează această apartenenţă faptul că au fost reintegrate prin intermediul unei expoziții. Pentru că discuţiile pe marginea acestui subiect reprezintă în sine o validare… acesta e rolul curatorului, nu-i așa?

Dacă vine cineva la tine și îți spune: ‘Acest lucru a fost realizat de Leonardo da Vinci’, iar tu îți faci propria evaluare și decizi să-l incluzi în expoziția Da Vinci, din acel moment devine o piesă de colecție pentru că, astfel, l-ai validat… așadar, este realmente o provocare să priveşti scenografia dincolo de cum este percepută în mod uzual.

Aby, cum îţi împarţi însă timpul între propria practică, activitatea ca dascăl sau mentor şi îndatoririle de preşedinte OISTAT, organizaţia mondială a scenografilor? De la ce anume pleci în ierarhizarea priorităţilor?

Eu sunt o persoană care învăț continuu, fiind realmente pasionată de munca mea. Bineînţeles, nu am cum să știu totul, dar sunt extrem de curioasă, iar noi, designerii, avem nevoie de cunoștințe enciclopedice, aşa că procesul de acumulare nu se termină niciodată, mai ales că întotdeauna apare ceva nou care ne provoacă să experimentăm.

Pe de altă parte, nu-mi place să-mi pierd concentrarea doar de dragul folosirii unei noi abilităţi sau tehnologii, iar tinerilor profesioniști pe care îi îndrum, le spun mereu: ‘Uitați, aveți la dispoziţie acest instrument şi e la fel cum ați vrea să învățați mai întâi să scrieți și să citiți. Aveți un stilou, aveți o foaie albă de hârtie, iar problema este doar despre ce veți scrie.’.

Cu alte cuvinte, puteți învăța orice altă tehnică şi puteți folosi orice unelte, dar este foarte important să continuați să creșteți și să gândiți ce doriți să exprimați, ce doriți să spuneți în principiu.

Dincolo de asta, cu cât dobândești mai multe abilități, cu cât înveți să utilizezi mai multe mijloace, cu atât te poți informa mai bine despre calea care ți se potrivește mai bine pentru a te exprima, care ar putea fi o combinație între mai mult dialog, deci o mai bună comunicare și o varietate mai mare de tehnologii noi. Îmi place să lucrez în sensul ăsta pe diferite canale, deopotrivă cu tineri şi alţi colegi ai mei din diferite țări, să aflu ce se întâmplă acolo, ce putem integra în viața noastră de zi cu zi, să fiu la curent cu problemele globale și locale.

Poate pentru că sunt dintr-o țară și locuiesc în alta [născută în Brazilia, Aby Cohen este rezidentă în UK, unde ocupă actualmente poziţia de Head of Postgraduate Department la Academy of Live Technology din Production Park – n.r.], caut mereu să îi ajut pe ceilalţi să înțeleagă mai bine care sunt limitările de competențe, prioritățile, particularităţile publicului, orice i-ar putea face să se simtă mai incluși.

Doar aşa cred eu că putem practica cu adevărat diversitatea și echitatea, ceea ce e un lucru dificil într-o comunitate globală, deoarece în zone diferite pot exista urgențe diferite, care îngreunează găsirea unei modalități prin care să putem profesa în mod egal.

Sunt multe întrebări la care încă trebuie să lucrăm. Cum ne putem ajuta reciproc? Cum putem uneori să facem un pas înapoi și să înțelegem privilegiul de a avea ceea ce avem, de a şti ceea ce știm şi de a putea face ceea ce putem?

Cred că fascinația în cazul meu este nu doar pentru ceea ce pot folosi în design, dar și ce îmi este util în raporturile cu alți oameni și alte ființe vii.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

Foto header: Kelemen Kinga