Un secol de blues cu B. B. King
În 1969, în timpul unei sesiuni de brainstorming, chitaristului Billy Gibbons i-a venit ideea unui nou nume de trupă. Combinând numele muzicienilor de blues B. B. King și Z. Z. Hill, acesta și-a denumit formația ZZ Top. Nu de alta, dar Z. Z. King i-ar fi putut confunda cu maestrul blues-ului, iar un , „rege” este mereu „sus”. Iată o influență asupra culturii Pop pe care King a avut-o fără a fi conștient de acest fapt, lucru care ne poate aduce aminte și de numele formației punk The Ramones, preluat după pseudonimul Paul Ramon, numele cu care Paul McCartney se caza în hoteluri în anii ’70.
Revenind la blues, se pare că puțini artiști se pot lăuda cu o influență colosală asupra unui gen muzical, mai ales că B. B. nu doar că a marcat evoluția și sonoritatea acestuia, dar a adus în fața publicului chitara electrică, un instrument puternic legat de schimbările muzicale ale secolului trecut. Dacă Jerry Lee Lewis a metamorfozat pianul într-un instrument obraznic al rock and roll-ului, tratat cu o oarecare lipsă de respect care ar panica fanii muzicii culte, B. B. King a transformat chitara într-o extensie a propriilor gânduri muzicale, făcând-o să urle și să plângă prin vibrato-ul său caracteristic.
Îmbinând jazz-ul cu swing, gospel și R&B, King a realizat imposibilul, construindu-și o identitate muzicală proprie, fără de care nu i-am fi avut pe Eric Clapton, Jimi Hendrix, Aretha Franklin sau John Mayer și nici pe bărboșii texani care ne cântă La Grange sau Gimme All Your Lovin’. „B. B. King este motivul pentru care m-am apucat de chitară. Mi-a arătat că poți spune mai multe lucruri cu o singură notă decât cu o mie”, spune John Mayer, în timp ce Slash (Guns N’ Roses) remarcă: „Nu există niciun chitarist pe planetă care să nu fi fost influențat de B. B. King”.
Riley B. King (născut pe 16 septembrie 1925) a navigat prin sărăcia specifică sudului Statelor Unite cu ajutorul muzicii, cântând gospel la biserica Elkhorn Baptist și îmbrățișând influențele unor muzicieni precum Blind Lemon Johnson sau T-Bone Walker. Crescut de bunică și lucrând pe plantațiile de bumbac din Mississippi, King și-a croit un parcurs demn de stereotipul visului american, o adevărată poveste de „rags to riches”, în care talentul și determinarea l-au transformat într-un mesager imbatabil al culturii Statelor Unite.
Riley a devenit ulterior Blues Boy King, un nume de scenă primit în anii ’40, în timp ce lucra la WDIA, primul post de radio din țară cu specific integral afro-american. Se pare că noul nume nu a avut impactul brutal al transformării lui Reginald Kenneth Dwight în Elton John sau al metamorfozării lui Farrokh Bulsara în Freddie Mercury, însă blues-ul a fost atât de întipărit în personalitatea lui B. B. încât nu este de mirare că acesta l-a integrat în propriul nume pentru următorii 60 de ani.
Având originile în secolul XIX, blues-ul a îmbinat estetici specifice culturii afro-americane cu cântece de plantații și muzica religioasă, punând accent pe improvizație și tehnica call and response. Astăzi, putem auzi elemente ale genului în jazz, rock, R&B sau rock and roll, fără însă ca acesta să își piardă identitatea. Nu de alta, dar faimoasele note triste (trepte ale gamei majore care apar coborâte cu un semiton și care oferă scării muzicale o dualitate major-minoră) au fost popularizate de King prin diverse tehnici ale chitarei electrice, precum vibrato sau bending.
Chitarist extrem de original, King și-a denumit toate chitarele Lucille, aducând un omagiu femeii care i-a făcut pe doi dintre spectatorii unui concert de-al său din Arkansas să înceapă o încăierare de zile mari. În urma altercației, sala de concerte a luat foc, iar King s-a întors în flăcări să-și salveze chitara Gibson, pe care a redenumit-o ulterior Lucille, o legătură care ne poate aduce aminte atât de relația dintre Brian May (Queen) și chitara sa, Red Special, cât și de bassul Hofner al lui Paul McCartney.
„Am vrut să îmi conectez chitara la emoțiile umane. Asta face blues-ul, spune adevărul”, remarcă King, fapt evident în multiplele sale prestații. Lucille nu se pierde în haosul multor note și nici nu ne impresionează prin viteză. Lucille pare că deschide conversații cu publicul, devenind o extensie a vocii lui B. B., purtându-ne constant prin istoria tumultoasă a segregărilor și a cântecelor fredonate pe câmpurile de bumbac ale Statelor Unite.
Deși nu a petrecut atât de mult timp în studio, King a transformat estetica rurală a muzicii blues într-un produs global, traversând Atlanticul și dând naștere exploziei de blues din Marea Britanie a anilor ’60. „B. B. King a fost gigantul blând al blues-ului. Te făcea să simți ca și cum inima ta era conectată la amplificator”, spune Keith Richards, în timp ce remarcă talentul acestuia de a „face chitara să cânte”.
Într-o lună în care aniversăm 100 de ani de la nașterea lui B. B. King, ne aducem aminte de figura legendară a moștenirii muzicale americane, fără de care o bună parte din muzica ultimilor 70 de ani ar fi sunat complet diferit. Original și aproape neinteresat de giumbușlucuri tehnice, B. B. King rămâne unul dintre mesagerii de top ai blues-ului și unul dintre muzicienii care au marcat în mod original muzica ultimului secol.
Citește mai multe articole din MUZICĂ.
