În centrul Clujului, pe strada Universității, într-un colț de oraș unde trecutul respiră încă prin arhitectura elegantă a Palatului Sebestyen, se află Cinema ARTA, cel mai vechi cinematograf funcțional din România.
Inaugurat în 1913, spațiul a traversat mai mult de un secol de transformări sociale, culturale și tehnologice, păstrându-și totodată o identitate aparte: aceea de loc dedicat filmului de artă și comunității care gravitează în jurul lui.
De la momentul preluării din 2011, într-un context marcat de tranziția dificilă către proiecția digitală și de dispariția treptată a cinematografelor independente în Europa, Monica Sebestyen a dus mai departe nu doar o instituție istorică, ci și o misiune culturală. Sub coordonarea sa, spațiul cinematografului ARTA nu a devenit un supermarket sau o sală de jocuri – așa cum părea iminent la un moment dat – ci s-a transformat într-un veritabil ecosistem cultural cu serii de filme curatoriate, evenimente tematice, ateliere, programe educaționale și spații de dialog social.
Astăzi, într-un context economic instabil și cu sprijin public limitat, Cinema ARTA continuă să construiască în jurul filmului o platformă de reflecție și întâlnire, adresată atât copiilor, cât și adulților.
Cu o toamnă plină de evenimente și aniversarea a 112 ani de la înființare la orizont, am stat de vorbă cu Monica Sebestyen despre trecutul, prezentul și viitorul celui mai longeviv cinematograf din țară – și despre ceea ce înseamnă, în 2025, să crezi în puterea filmului de a aduce oamenii împreună.
Ai început să te ocupi de Cinema ARTA, cel mai vechi cinematograf încă funcțional din România și unul dintre puținele spații independente dedicate filmului de artă, într-o perioadă dificilă pentru cinematografele europene. Ce te-a motivat să mergi mai departe și ce înseamnă, pentru tine, un cinematograf de artă relevant în realitatea de azi? Care crezi că e rolul său într-o comunitate urbană cum este Clujul?
Da, este o întrebare foarte importantă, pe care mi-am pus-o și eu, dar și mulți alții care se ocupă de cinematografe. Eu am început în 2011, într-o perioadă foarte dificilă la nivel european, când avea loc tranziția către proiecția digitală. A fost un moment de cotitură, în care multe cinematografe independente din Europa s-au închis, pentru că echipamentele digitale erau foarte costisitoare. Întrebarea era, așadar, dacă cinematograful, așa cum îl știam, o să reziste, și dacă da, cât timp și în ce fel. Eu sunt, totuși, optimistă că va continua să existe adaptându-se nevoilor actuale.
Cred că rolul cinematografului de artă este în primul rând cultural, educațional și social. Acestea sunt direcțiile pe care le-am urmat și prin ceea ce facem la ARTA. Filmul are puterea de a aduce mai aproape realități și „bule” la care poate nu avem acces, de a privi lumea din alte perspective și a releva alte dimensiuni ale existenței noastre, folosind limbajul specific al cinemaului.
Cred că aici intervine una dintre provocările majore ale realității de azi: faptul că trăim într-o societate din ce în ce mai polarizată, în care apar tot mai multe tensiuni. În acest context, văd cinematograful de artă ca pe un spațiu de întâlnire, chestionare și reflecție, pornind de la film.
Ai vorbit despre dificultățile începutului și despre momentul în care cinematografele independente dispăreau, unul câte unul. Dacă nu ar fi existat dorința ta de a salva și revitaliza acest spațiu în 2011, ce crezi că s-ar fi întâmplat cu Cinema ARTA? Ce ar fi fost astăzi în locul acestui spațiu cu valoare istorică din centrul Clujului?
Asta nu am de unde să știu cu siguranță. Pot însă să spun ce variante existau atunci. Eu locuiam în București, mă ocupam de alte proiecte și nu aveam, inițial, intenția clară de a mă ocupa de Cinema ARTA. Dar opțiunile care erau disponibile în acel moment mi s-au părut complet nepotrivite.
Eu mi-am dorit foarte mult ca acest loc să rămână un spațiu cultural, dedicat orașului, iar propunerile de transformare care existau atunci erau legate de cu totul altceva: supermarket, sală de biliard, sală de nunți. Și astea sunt doar cele care îmi vin acum în minte. Erau idei care, poate și din cauza contextului economic și social de atunci, păreau mai viabile pentru unii, dar care ar fi șters complet rolul cultural al locului.
Am căutat activ și operatori culturali cu care să colaborez, dar, la vremea respectivă, nu am găsit pe nimeni dispus sau pregătit să preia un astfel de proiect. Și trebuie spus că există o presiune imobiliară foarte mare în oraș, deci faptul că nu depindem de niște proprietari e un avantaj imens. Altfel, aproape sigur că spațiul nu ar mai fi putut continua să funcționeze ca cinematograf.
După ce ai reușit să salvezi spațiul fizic al cinematografului, ai construit în jurul lui un adevărat ecosistem cultural. Publicul larg asociază adesea ideea de cinema cu simpla proiecție de filme, dar la ARTA se întâmplă mult mai mult. Cât de importante sunt aceste elemente complementare: ateliere, discuții etc., în conturarea unei experiențe cinematografice complete și relevante?
Da, cred că sunt foarte importante, mai ales dacă ne raportăm la ce spuneam mai devreme: la ideea de a crea un spațiu al schimbului și al dialogului, al interacțiunii, al gândirii și reflexiei.
Toate aceste lucruri sunt stimulate și susținute tocmai de elementele pe care le organizăm în jurul proiecțiilor de film: discuțiile de după film, atelierele pentru copii, evenimentele conexe. Sunt activități care completează și îmbogățesc experiența cinematografică, fiind complementare filmului, în sensul în care contribuie la construirea unui spațiu cultural viu, în care se întâlnesc mai multe forme și limbaje artistice.
Toate aceste activități complementare – ateliere, discuții, evenimente – presupun eforturi constante: resurse umane, financiare, logistice. În acest context, cum vezi situația actuală a sectorului cultural din România, în raport cu susținerea unui proiect independent precum Cinema ARTA? Cât de mult afectează lipsa de predictibilitate și de finanțare funcționarea de zi cu zi a unui cinematograf de artă?
Din ce știu în momentul de față, suntem singurul cinematograf privat ca spațiu și independent ca funcționare, iar asta aduce cu sine provocări foarte mari. Mă bucur să văd că există primării care au început să investească în cinematografele pe care le-au refăcut, un exemplu foarte bun fiind Timișoara, și cred că exact asta ar trebui să se întâmple cu cinematografele publice.
Dar, ca spațiu independent, noi nu avem predictibilitate financiară. Nu există finanțări structurale care să susțină funcționarea zilnică, iar peste asta se adaugă toate schimbările fiscale – de la TVA până la impozite – care afectează nu doar sectorul cultural, ci întreaga economie. Cred că ar fi trebuit să existe niște măsuri diferențiate, derogatorii, pentru cultură, tocmai pentru a o susține nu doar prin finanțări – care oricum sunt destul de instabile – ci și prin politici fiscale mai prietenoase.
În cazul nostru, depindem foarte mult de aceste finanțări care ne permit să avem un conținut cât mai relevant.
În ciuda tuturor dificultăților legate de funcționare și finanțare, Cinema ARTA continuă să rămână fidel uneia dintre cele mai importante misiuni ale sale: educarea publicului tânăr. Programul Young ARTA s-a născut din dorința de a forma o nouă generație de spectatori, dar în timp ați extins direcțiile și către părinți și profesori – cei care îi însoțesc pe copii în viața de zi cu zi. Ce cuprinde astăzi acest program și de ce a devenit esențial să lucrați nu doar cu cei mici, ci și cu adulții din jurul lor?
Cred că educația este esențială pentru o societate sănătoasă și ne dorim, pe cât putem, să contribuim la acest lucru.
Când vorbim despre copiii de vârstă mică, decizia de a participa la o activitate – cum ar fi mersul la cinema – aparține de regulă părinților sau profesorilor. Și am observat, uneori, o anumită reținere din partea lor: fie din cauza unor prejudecăți legate de cinema, fie pentru că nu îl percep ca pe o activitate culturală și educativă, ci doar ca pe una de divertisment. Ceea ce, sigur, nu e greșit în sine – filmul poate fi și distracție – dar nu este doar atât. Tocmai de aceea am extins programul Young ARTA și către părinți și profesori.
Astăzi, Young ARTA include mai multe direcții, și colega noastră Selma Dragoș se ocupă exclusiv de acestea. Avem Young ARTA Family, cu evenimente de weekend dedicate familiilor: părinți și copii. Apoi este Cineclubul, destinat liceenilor, unde proiectăm filme urmate de discuții facilitate fie de cineva din echipă – Anca Caramelea, curatoarea noastră – fie de un invitat special. Avem și Young ARTA Edu, unde lucrăm direct cu școli și clase de elevi. În acest cadru oferim inclusiv traininguri pentru profesori, pentru a-i ajuta să folosească filmul ca instrument educațional.
Iar din această toamnă, am inițiat un proiect dedicat relației dintre copii, părinți și profesori. Ne dorim, de fapt, să punem copilul în centru și să stimulăm comunicarea dintre părinți și profesori care, din păcate, uneori se află în tabere opuse, în tensiune sau chiar în conflict. Vrem să-i aducem împreună, într-un spațiu de colaborare, pentru că toți sunt actori relevanți în educația copiilor.
La ARTA, când vorbim despre educație, ne referim atât la educație cinematografică – adică alfabetizare, familiarizare și înțelegere a limbajului filmului – cât și la educație prin film, în care, pornind de la filmele alese, discutăm teme importante pentru copii.
Ai menționat că, începând din această toamnă, programul Young ARTA va include o direcție nouă, dedicată relației dintre părinți și profesori. Cum se va desfășura această componentă și ce tip de activități propuneți pentru a susține colaborarea dintre toți cei implicați în educația copiilor?
Începând din această toamnă vom avea mai multe tipuri de activități, printre care traininguri dedicate părinților și profesorilor, care urmăresc o mai bună comunicare și o înțelegere mai profundă. Aceste întâlniri vor include și proiecții de film, care vor funcționa ca puncte de plecare pentru discuții între părinți, profesori și toți cei preocupați de educația copiilor, dar și proiecții ale filmelor lui Hayao Miyazaki pentru copii și părinți urmate de ateliere.
Practic, proiectul urmărește să sprijine dezvoltarea relațiilor dintre părinte–profesor, profesor–copil și copil–părinte, cu scopul de a pune în centru binele copilului și o educație orientată spre nevoile sale reale.
Pe lângă componenta educațională, Cinema ARTA a reușit să creeze în timp o identitate puternică și prin seriile sale curatoriate – CultClassics, MatineuARTA, Ecrane Interioare, Summer Travels, Late Night Screenings și altele. Cât de conștient este publicul de aceste serii recurente și cum schimbă ele modul în care e perceput un film, comparativ cu o proiecție de sine stătătoare?
Aceste serii sunt foarte importante pentru identitatea Cinema ARTA. Fiecare vine cu filme atent curatoriate, construite în jurul unor direcții și teme clare. Și cred că aici se află și una dintre valorile unui cinematograf de artă: într-o lume în care conținut video găsești ușor și oriunde, ceea ce lipsește adesea este tocmai această curatoriere.
La ARTA, relația cu publicul se construiește și prin încrederea în selecție. Sunt oameni care, dacă văd că un film rulează la ARTA, aleg să vină tocmai pentru că știu că este un film ales cu grijă și că va avea o anumită calitate.
Fiecare serie are publicul ei, un public care, în timp, s-a obișnuit cu aceste repere recurente din program și le caută activ. De exemplu, CultClassics este una dintre cele mai vechi serii și aduce pe ecran filme clasice sau cult, uneori urmate de discuții, alteori prezentate ca experiențe cinematografice în sine. O serie mai recentă este Ecrane interioare, unde fiecare proiecție este urmată de o discuție cu un psiholog sau psihoterapeut – o invitație de a privi filmul prin lentila sănătății emoționale și a lumii noastre interioare.
Pe lângă aceste serii tematice, avem în program și proiecții dedicate comunităților care nu vorbesc limba română – fie filme în limba maghiară, fie cu subtitrare în engleză – gândite pentru expați sau turiști. Le marcăm clar în program tocmai pentru a fi accesibile și acestui public. Toate aceste inițiative contribuie, în timp, la crearea unui public implicat și parte dintr-o comunitate culturală activă.
Toamna e, de obicei, una dintre cele mai bogate perioade din an pentru activitatea cinematografului. Cum arată programul din această toamnă la Cinema ARTA? Ce premiere, festivaluri sau evenimente pregătiți pentru public în următoarele luni?
Toamna este foarte aglomerată, cu activități variate și, zic eu, foarte interesante. Pregătim o serie de filme și activități în jurul temei migrației, reunite sub titlul Framing the Other – o temă extrem de actuală. Acest proiect îl organizăm în colaborare cu Institutul Francez din Cluj-Napoca și Centrul Cultural German Cluj-Napoca.
Vom găzdui mai multe festivaluri, printre care Filmtett, un eveniment cu tradiție la ARTA, care va avea loc anul acesta între 1 și 5 octombrie, Les Films de Cannes à Cluj, între 31 octombrie și 2 noiembrie, Festivalul de Psihanaliză și Film, între 14 și 16 noiembrie, Festivalul Animates de animații, între 27-28 septembrie.
De asemenea, vom avea un focus dedicat regizorului japonez Yasujirô Ozu, organizat împreună cu Ambasada Japoniei, în cadrul căruia vom proiecta mai multe dintre filmele sale, un focus dedicat lui Károly Makk realizat împreună cu cineclubul Ceau cinema.
În ceea ce privește premierele, pregătim împreună cu distribuitorul badunicorn premiera filmului „Yes” de Nadav Lapid, care va fi urmată de proiecții ale altor filme mai vechi ale regizorului. De asemenea vom avea proiecții speciale în prezența realizatorilor filmelor „Tata”, „Jaful secolului”.
Și acestea sunt doar câteva dintre highlight-urile toamnei – vom anunța toate noutățile pe parcurs, iar cei interesați pot urmări programul actualizat pe site-ul nostru, cinema-arta.ro.
Pe 31 octombrie, Cinema ARTA împlinește 112 ani – o aniversare cu adevărat impresionantă, dar și o dovadă vie a unui efort constant și asumat. Ce crezi că este esențial, pe termen mediu și lung, pentru ca acest efort să continue cu aceeași perseverență și bucurie?
Cred că este esențială susținerea prin finanțări publice. Activitățile pe care le facem nu pot fi pe deplin autosustenabile dacă ne dorim să păstrăm același nivel de calitate, profunzime și relevanță culturală.
În momentul de față, din păcate, lucrurile nu par să meargă în direcția pe care ne-o dorim, dar am încredere că vom găsi soluții. Așa cum Cinema ARTA a rezistat peste 100 de ani, cred că va continua să existe mai departe.
Au fost multe crize – fie legate de contextul istoric, fie de transformări tehnologice: de la apariția casetelor video și până la streaming sau piraterie – și de fiecare dată s-a pus sub semnul întrebării existența cinematografelor. Și totuși, ele au continuat.
Cred că această activitate, de a privi împreună, în întuneric, același film rămâne o experiență valoroasă care, cred eu, va continua să fie căutată.
