Expoziția „Ovidiu Maitec 100”, deschisă la Muzeul Național Brukenthal în cadrul FITS 2025, e un prilej simbolic de redescoperire a uneia dintre cele mai originale voci ale sculpturii românești postbelice.
Dana și Stéphane Maitec vorbesc despre importanța acestui demers retrospectiv și despre felul în care arta sculptorului Ovidiu Maitec reușește să comunice, emoționeze și inspire, chiar și la un secol de la nașterea sa.
Ce semnificație are organizarea expoziției „Ovidiu Maitec 100” la Muzeul Național Brukenthal în cadrul FITS, și cum contribuie acest context la redescoperirea operei lui Maitec de către publicul larg?
E o mare mândrie si satisfacție pentru noi să prezentăm, la Muzeul Național Brukenthal, expoziția dedicată centenarului de la nașterea sculptorului Ovidiu Maitec (1925-2007), care s-a deschis din 20 iunie și va putea fi vizitată până pe 30 august. Inaugurarea expoziției în contextul FITS a adus împreună forța vizuală a sculpturii și energia unui oraș transformat, în iunie, într-o scenă vie.
Un astfel de context vibrant în care artele sunt chemate la dialog a fost unul fertil, iar ceea ce ne-a impresionat în mod special în acele zile de festival și de debut al expoziției a fost publicul atât de deschis, de dinamic și de interesat de lucrările expuse. S-a creat, am putea spune, o comunicare cu vizitatorii de o surprinzătoare profunzime, ceea ce a adăugat un plus de emoție expoziției.
Expoziția reunește, pentru prima dată, 50 de lucrări din colecții publice și private. Ce criterii au stat la baza selecției acestor lucrări și cum reflectă ele evoluția artistică a lui Ovidiu Maitec?
Organizată de Asociația Maitec, în parteneriat cu 12 muzee și instituții din țara și cu colecționari privați, expoziția, co-finanțată de AFCN și curatoriată de Irina Ungureanu Sturza, a pornit de la ideea de a reface, simbolic, integralitatea operei lui Ovidiu Maitec.
Acest aspect are o nuanță deosebit de importantă, întrucât artistul s-a confruntat cu un episod tragic, care i-a marcat destinul: în timpul Revoluției Române din 1989, în urma schimburilor de focuri din zona Televiziunii Române, atelierul, care se afla în apropiere, i-a luat foc. Au fost mistuite de flăcări atunci peste 70 de lucrări majore, arhiva, corespondența și instrumentele de lucru. Expoziția de la Burkenthal e cea mai amplă retrospectivă dedicată sculptorului de la dispariția sa în 2007 și prima care aduce împreună un număr atât de mare de lucrări din etape și registre diferite.
Radare, porți, tronuri, aripi, coloane, cavaleri, sarcofage, păsări – toate, lucrări cinetice aproape fără excepție, vorbesc despre un parcurs de descoperire a unui limbaj propriu, profund original, despre modul cum un artist de dincolo de Cortina de Fier a reușit, în pofida constrângerilor perioadei în care s-a format și a lucrat, să devină un creator și un inovator în sculptura românească și europeană postbelică.
Cum a influențat acest episod tragic percepția asupra operei sale de după 1989?
Arderea atelierului a fost o tragedie intimă și, în același timp, o alegorie involuntară: comunismul se prăbușea, dar odată cu el s-a dus si munca sa de-o viața. Pentru cei care vin azi în fața sculpturilor din perioada post-revoluționară, acea arsură se simte în formele care se închid, devin mai sobre, mai grele.
E ca și cum lemnul n-ar mai căuta doar să lumineze, ci și să protejeze, să închidă o traumă. Prin alăturarea de lucrări din perioada de dinaintea incendiului și de după acel moment, am vrut ca publicul să simtă că a existat un „înainte”, dar și un „după” în opera lui Ovidiu Maitec. Arderea atelierului a fost ca o cicatrice, dar artistul a mers mai departe, a fost invitat în Franța, a continuat să creeze și să expună până la finalul vieții.
Ovidiu Maitec a fost numit de către Mircea Eliade cel mai puternic urmaș spiritual al lui Brâncuși, care a „introdus lumina în lemn”. Cum e vizibilă această inovație în lucrările expuse?
Afirmația lui Eliade, care l-a cunoscut pe Maitec la Paris în 1977, nu e doar o metaforă seducătoare, ci o cheie esențială de lectură a operei sale. Perforațiile, principala sa inovație tehnică în sculptură, deschid literalmente lemnul pentru ca lumina să-l străbată. Nu îl modelează în forță, ci îl străbat difuz, ca și cum o multitudine de ochi s-ar deschide dintr-o dată din peretele sculpturii, structurându-l asemenea unei arhitecturi sacre.
În mâinile lui Ovidiu Maitec lemnul devine ușor, imponderabil, aproape imaterial. Perforațiile deschid ferestre către interiorul formei, spre altceva, poate spre o formă de spiritualitate. În ultima parte a creației, după 1989, va alege însă să închidă ochiurile de lumină, doar radarele vor rămâne constant deschise aerului și luminii, ca niște totemuri menite să arate lumii viziunea unui artist fascinat deopotrivă de ancestral, dar și de inovația tehnică contemporană.
Care e importanța acestui demers de recuperare simbolică a operei lui Ovidiu Maitec pentru tânăra generație de artiști și pentru publicul tânăr în general?
E important ca tinerii să vadă că arta nu se naște dintr-un context ideal, ci adesea din fricțiune, din izolare, dintr-o formă de rezistență. Ovidiu Maitec a creat într-un regim politic care nu privilegia introspecția sau libertatea, dar el a reușit să-și creeze un limbaj propriu, profund original, care comunică dincolo de timp și granițe. Sperăm ca tinerii să vadă în el nu doar un artist „clasicizat”, ci un vizionar care a știut să transforme limitele în porți deschise: expoziția, este, așadar, și o invitație la reflecție și la dialog între generații.
Cum poate fi integrată moștenirea artistică a lui Ovidiu Maitec în discursul actual despre identitate culturală, inovație și continuitate în sculptura românească și europeană?
Moștenirea lui Ovidiu Maitec ne obligă să regândim felul în care înțelegem ideea de „tradiție” în artă. El nu a fost un artist ancorat în trecut, ci un vizionar care a intuit cum poate evolua, conectându-se organic la ceea ce se întâmpla în arta europeană postbelică. Printr-o fericită întorsătură a destinului, a participat la Bienala de Artă de la Veneția la finalul anilor 60, a fost remarcat și invitat să expună în Marea Britanie, unde a avut nu mai puțin de 4 expoziții personale în anii 70!
Și, tot în pofida contextului, a reușit să revină la Bienală de alte două ori înainte de 1989, și, a patra oară, în lumea liberă, în 1995. Astăzi, când vorbim despre identitate culturală, despre rădăcini și apartenență, avem nevoie de exemple ca al lui, un artist pentru care inovația nu exclude memoria, iar modernitatea nu șterge valorile arhetipale.
