BJÖRK | Post, mai actual ca niciodată
În 1995, Londra se scălda în britpop, trip-hop, drum and bass și techno, în timp ce tinerii se afișau în haine futuriste și punk.
Cu un an înainte, Oasis dădeau peste cap așteptările publicului cu albumul Definitely Maybe, reprezentând o brutală trecere de la angoasa grunge-ului la optimismul influențat de Invazia Britanică a anilor ’60.
Doi ani mai târziu, Marea Britanie avea să devină punctul de plecare al exploziei trupelor de fete, căci Wannabe, single-ul de debut Spice Girls, urma să schimbe din temelii felul în care muzica pop era compusă și împachetată maselor.
Aflată la ani lumină distanță de previzibilitatea muzicilor de consum, Björk îmbină majoritatea influențelor scenei londoneze într-un material discografic surprinzător, care nu pare că își pierde din influență, ci din contră, se cațără din ce în ce mai sus pe listele celor mai bune albume din cea de-a doua jumătate a secolului XX.
Lansat pe 13 iunie 1995, Post împlinește 30 de ani, însă curajul artistei islandeze se potrivește perfect în contextul actual al cantautoarelor îndrăznețe care domină fară inhibiții muzica pop.
În 2024, Chappell Roan, artista britanică ce se inspiră puternic din esteticile camp ale travestiților, a primit premiul Grammy pentru cel mai bun artist nou, în timp ce Billie Eillsh încă influențează o generație întreagă de artiste dornice să își facă vocea auzită.
Îndrăzneala noului val de vedete pop feminine se răsfrânge nu doar asupra propriei muzici, ci și asupra problemelor cu care se confruntă tinerii, în contextul multiplelor instabilități politice și economice.
Roan, Eilish, dar și Charlie XCX sunt artiste care și-au exprimat în mod deschis pozițiile liberale față de avort, feminism și preferințele politice, în timp ce sintagma brat summer, inspirată de albumul brat al lui Charlie XCX, a devenit o memă îmbrățișată și de campania prezidențială a Kamalei Harris.
În opinia artistei, brat summer reprezintă o vară a obrăzniciilor, în care tinerii se lasă purtați de plăcere, distanțându-se de așteptările societății.
Așadar, am putea spune că brat summer reprezintă o evoluție actuală a Summer of Love: vara anului 1967, considerată astăzi drept apogeul mișcării hippie în Statele Unite. Într-o societate ce redescoperă eclectismul și curajul unor artiste inovatoare precum Joni Mitchell sau Kate Bush, pop-ul pare că redevine o armă împotriva cenzurii, în timp ce artiștii își caută voci proprii, distanțându-se de monopolul caselor de discuri.
Revenind la Björk, se pare că aceasta era cool înainte de explozia generației Z, căci Post are nevoie de multiple ascultări pentru a fi înțeles pe deplin.
De la ritmurile industriale ale piesei Army of Me, până la aromele de musical prezente pe cântecul It’s Oh So Quiet (o preluare a piesei compuse de Betty Hutton în 1951), albumul este haotic, surprinzător și după câteva ascultări, destul de molipsitor.
Structurile clasice ale muzicii pop se evaporă, tobele sunt înlocuite de drum machines și sintetizatoare, iar influențele muzicale londoneze sunt cât se poate de prezente.
De fapt, Post devine un amestec original de The Progidy, Chemical Brothers, world music, swing, rock industrial, Massive Attack și Kraftwerk, peste care Björk își varsă propriile livrări vocale bizare.
La momentul lansării, Jim Farber de la Entertainment Weekly scria că Björk „creează standarde muzicale pentru epoca Internetului”, în timp ce The Chicago Tribune descria vocea acesteia drept „extraterestră”.
Astăzi, Post se plasează în vârful multor liste ale celor mai bune albume ale anilor ’90, în timp ce revista Rolling Stone l-a plasat pe locul 376 în topul celor mai bune 500 de albume din istorie.
Înconjurat de multiple voci creatoare originale, materialul discografic pare că prinde o nouă însemnătate în 2025, chit că în ultimii 30 de ani ne-am plimbat prin rock alternativ, un revival al muzicii punk și multiple schimbări ale pop-ului.
Luna trecută, cinematografele de pe mapamond (inclusiv cele din România) au difuzat Cornucopia, un film documentar ce prezintă un concert al artistei de pe Altice Arena din Lisabona.
Combinând filmări live cu elementele vizuale prezentate pe ecrane în timpul conertului, Cornucopia ne-o prezintă pe Björk interpretând piese de pe albumele Utopia (2017), Vulnicura (2015) și Fossora (2022), într-un context artistic ce pare că pune din nou accent pe creativitatea muzicală a artistelor.
Deși filmul nu prezintă interpretări live ale pieselor de pe Post, albumul rămâne o dovadă clară a curajului unei artiste ce a îmbinat cu brio arta sunetelor cu arta vizuală.
Nu de alta, dar în timp ce videoclipul piesei Army of Me o prezintă într-o lume futuristă, stând pe un scaun de dentist și fiind operată de un cimpanzeu stomatolog, videoclipul ce însoțește It’s Oh So Quiet ne-o arată interpretând coregrafii pe ritmuri de swing, înconjurată de umbrele dansatoare și de atmosfera idilică a suburbiilor colorate.
Nici că se putea un mai mare contrast, însă Post fix despre asta pare că vrea să ne vorbească: despre curaj, eclectism și viziune, într-o lume în care avem nevoie de creativitate, originalitate și asumare artistică.
Text de ALEX MUȘAT | MUZICĂ
