CLIN D’OEIL | Coregrafa PATRICIA APERGI: “A crea şi a descoperi sunt sinonime în modul în care concep dansul”
Coregrafa Patricia Apergi, fondatoarea companiei de dans contemporan Aerites în 2006 şi a primei şcoli de coregrafie din Grecia, U(R)TOPIAS, în 2021, este actualmente una dintre cele mai puternice şi valoaroase personalităti din spaţiul european al artelor performative, creativitatea ei punându-şi amprenta pe expresivitatea a numeroase proiecte de teatru, operă, balet, instalaţii de artă şi dans contemporan, iar coregrafiile concepute de-a lungul timpului sub egida Aerites, precum Era poVera, TANZheimer, Cementary sau Polittes (Citizens Defeated), veritabile statement-uri cu fundament sociopolitic, au impresionat constant prin originalitatea abordării raportului individ-comunitate, în care mişcarea investită cu sens prin cercetare este esenţiala în crearea vocabularului artistic.
Am profitat de prezenţa ei la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti / CNDB pentru un talk pe marginea proceselor creative care au condus la cea mai recentă producţie a sa, The House of Trouble, ca să aflăm de la PATRICIA APERGI unele detalii despre modul în care se raportează la artă, deopotrivă din perspectiva propriilor convingeri şi a contextului social.
Patricia, cu ceva vreme în urmă se spunea despre tine că eşti “coregrafa generaţiei de criză”. Cât de potrivită consideri că mai este în clipa de faţă o asemenea caracterizare?
În primul rând, eu sunt grecoaică, deci vin dintr-o ţară care este cunoscută pentru impasurile financiare şi politice prin care a trecut şi continuă să treacă.
Fac parte dintr-o generaţie care s-a bucurat de luxul unei educaţii adecvate, spre deosebire de părinţii noştri care n-au avut această posibilitate şi, prin urmare, ne-au împins spre studiu, ne-au trimis la facultăţi în străinătate, am putut face cursuri de master, doctorate şi toate celelalte. În clipa în care generaţia noastră şi-a terminat studiile s-a declanşat însă criza financiară în Grecia, criză care a durat 10 ani şi care s-a transformat apoi într-una umanitară, care se perpetuează până în zilele noastre, deci suntem generaţia care n-a putut să aspire la ceva cu-adevărat măreţ.
Am simţit mereu că suntem în faţa unor obstacole, peste tot, în toate privinţele, că avem restricţii deopotrivă în împlinirea dorinţelor şi în satisfacerea nevoilor noastre, inclusiv cele legate de profesie şi bineînţeles că nu mă refer aici doar la artă. Suntem deci generaţia care a muncit foarte mult, dar pentru puţini bani, căutând ca măcar să ne putem trece în CV experienţa respectivă ca un fel de a investi în viitorul nostru, cu speranţa că vom fi răsplătiţi cumva la un moment dat şi, uite aşa… viaţa a trecut deja pe lângă mulţi dintre noi.
Dintr-o generaţie întreagă de oameni cu aptitudini în care au investit foarte mult, mulţi dintre noi am rămas acasă, în ţara noastră, şi n-am primit nimic în schimbul acestui sacrificiu. Toate promisiunile că viaţa ne va fi mai bună şi că lucrurile o vor lua într-o altă direcţie s-au dovedit a fi minciuni, iar asta a dus la un val de plecări din Grecia, mai ales ale tinerilor, în principal către Vestul Europei.
Deci astea sunt motivele pentru care se poate spune că eu ca fac parte din această “generaţie de criză”. Ne-au încurajat să visăm la stelele de pe cer, dar apoi ne-au retezat aripile şi, astfel, ne-au întors în punctul din care plecaseră la rândul lor.
Această etichetare sintetică nu cuprinde însă poezia pe care o regăsim în mare parte din coregrafiile tale. Cum s-ar putea completa prin cuvinte un portret al tău astfel încât să te reprezinte cu adevărat?
Cred că drumul pe care îl alege fiecare artist pentru a transfera sau a transmite ce are de spus prin lucrările sale e unul foarte personal. Eu nu-mi privesc arta în termeni de a face ce-mi place, ci mai degrabă ca rezultat al unei nevoi de a exprima trăirile mele de om, de cetăţean al lumii, al acestui univers.
În centrul artei mele sunt problematicile şi experienţele personale, pe care însă mă străduiesc să le transpun într-un fel cât mai deschis, cât mai poetic, desprins cumva de realitatea concretă… astfel înţeleg eu lumea şi aşa vreau s-o descriu în arta mea.
Pentru mine, arta nu reprezintă un act didactic, eu nu transmit ştirile zilei, fiindcă la acelea suntem expuşi în permanenţă şi fără să vrem, deci nu e nevoie să mai fac şi eu asta.
Ce fac eu, în schimb, e să traduc ceea ce ne înconjoară, acele elementele concrete care ne afectează într-un fel sau altul existenţa cotidiană, în ceva care ne poate lărgi perspectiva, ne poate deschide mintea şi ne poate face să trăim experienţele la un alt nivel… pentru mine, aceasta e o chestiune de supravieţuire a propriului eu în faţa valului de agresivitate, opresiune şi violenţă pe care îl simt uneori.
Singura modalitate de a face față vieții este aceea de a pune puțină poezie în ea, de a deschide mici ferestre prin care să las lumina să intre. Altfel, din punctul meu de vedere, e sfârșitul, fiindcă ne afundăm în negură şi nu avem cum ieşi de-acolo… iar eu nu voi alege niciodată drumul ăsta.
O alegere făcută cu aproape 20 de ani în urmă a fost să creezi Aerites Dance Company, după ce ai studiat teatrul la Atena și apoi dansul în multimplele sa forme la Nisa și Londra. Erai atunci la o răscruce, cu mai multe opţiuni în față, inclusiv cea de a deveni performer într-un colectiv deja consacrat. De ce ai ales să continui pe cont propriu?
Am fondat Aerites pentru că eu cred cu tărie în ideea de colaborare şi, de asemenea, cred că atunci când ne unim vocile ne facem auziţi mai bine.
Prin urmare, ideea unei companii, cel puțin la vremea respectivă, era pentru mine singura opțiune şi, totodată, singura necesitate.
Un colectiv în care artiştii îşi pun experienţele şi convingerile laolaltă în beneficiul tututor mi s-a părut ceva foarte puternic şi extrem de necesar, mai ales că eu nu mă simt confortabilă de una singură, nu sunt o persoană singuratică, şi am încredere în societate în anumite privinţe… cu toate că îmi dau seama că asta vine puţin în contradicţie cu ce am spus înainte.
Am însă încredere în felul în care corpurile pot interacţiona pentru ca noi să formăm o singură voce şi astfel să ne facem auziţi la unison. Asta este, de fapt, ce am gândit eu atunci când am pus bazele companiei.
Sigur că viaţa, realitatea, mai cu seamă cea din ţara mea, te aduce rapid şi foarte violent cu picioarele pe pământ, deoarece o companie profesionistă are nevoie de infrastructură pentru a se putea exprima, fiindcă altfel rămâne doar un vis romantic şi sunt necesare elemente de tip capitalist pentru a se materializa.
Am avut însă norocul şi onoarea ca, în cei aproape 20 de ani de activitate, să colaborez cu foarte mulţi artişti de valoare, astfel că nu am fost niciodată izolată în demersul meu. Fiecare punct de cotitură în drumul acesta mi-a adus colaborări noi, deseori cu pretul renunţării la a continua unele existente, dar pot spune acum, privind cu o oarecare detaşare la toată activitatea companiei, că n-aş ezita nicio clipă dacă ar fi s-o iau de la început.
Sigur că în orice implică relaţii umane este nevoie de multă muncă, de mult efort, dar asta e viaţa, iar mie chiar îmi place să fac asta.
Este destul de greu să menţii o companie ca a noastră în Grecia, pentru că suntem legaţi de proiectele pe care le dezvoltăm şi nu primim constant fonduri, deci practic nu suntem susţinuţi financiar constant în vreun fel, dar faptul că aducem vocile artiştilor laolaltă ne face foarte puternici.
Care a fost, de fapt, obiectivul iniţial atunci când ai fondat compania Aerites şi cum a evoluat sau s-a modificat acesta pe parcursul ultimelor două decenii?
Scopul nostru principal a rămas acelaşi de când ne-am înfiinţat: vrem să creăm lucrări coregrafice care să reflecte modul în care ne raportăm la lumea înconjurătoare.
Din punctul meu de vedere, asta nu s-a schimbat şi sunt foarte fericită că aşa stau lucrurile în continuare, pentru că este o dovadă că demersul acesta vine din profunzimea sufletului meu, dintr-o nevoie adânc înrădăcinată în mine şi nu e doar o dorinţă formală.
Dincolo de aspectul ăsta, sigur că s-au schimbat destule.
În primul rând, când mă gândesc la copila care eram atunci când am fondat Aerites, nici nu mi-aş fi putut închipui atunci că vom evolua aşa cum am făcut-o. Sigur că aveam vise măreţe, dar realitatea mi-a adus mult mai mult decât speram. Faptul că am crescut şi am început să devenim recunoscuţi pentru arta noastră a însemnat o evoluţie peste aşteptări, fiindcă mi-am dorit cu ardoare să ajungem să împărtăşim arta noastră nu doar pe plan local, ci şi internaţional, pentru că ceea ce facem noi are şi valenţe sociale şi politice, deopotrivă.
Începuturile pot fi locale sau naţionale, dar este foarte important ca ceea ce spui să fie relevant şi pentru popoare ce au o istorie diferită şi m-am bucurat că am putut trece aceste graniţe, că am fost în stare să deschidem dialogul şi către alte culturi.
Uneori, circumstanţe precum pandemia sau crizele financiare pun presiune pe demersul artistic, indiferent de natura acestuia, iar asta se vede peste tot, în Europa sau oriunde altundeva, atunci când comunitatea creativă este într-un punct de impas, dar mereu se găseşte o altă cale pentru a exprima arta.
Întrebarea mea se referă inclusiv la partea conceptuală a obiectivului tău, deoarece în 2013, referindu-te la Planites, coregrafia ta despre “organismul” urban prezentată şi la noi în cadrul FITS, spuneai că Aerites urmăreşte crearea unui nou limbaj, iar acum, la CNDB, te-ai referit la scopul identificării tipului de limbaj prin care comunicăm corporal. M-a intrigat această nuanţă apărută în timp între creare şi descoperire…
Pentru mine, a crea înseamnă a descoperi… a găsi şi a scoate la suprafaţă ceea ce este în mine deja, deci nu înseamnă a alege un alt mod de exprimare.
Aşadar, a crea şi a descoperi sunt sinonime din punctul de vedere al procesului meu creativ. Eu am început dansul când aveam 3 ani şi jumătate, am făcut balet mulţi ani de zile şi apoi am studiat mult arta coregrafică şi teatrul, de asemenea, dar mi-am dat seama că aveam nevoie de mult mai mult… dincolo de tot ce învăţasem, pentru că toată experienţa din anii de studiu nu îmi oferea ce simţeam că-mi trebuie pentru a exprima năzuinţele omului contemporan.
Nu vreau să spun prin asta că şcoala pe care am făcut-o era de modă veche, ci doar că, pentru mine, nu a însemnat eliberarea de care aveam nevoie pentru a mă exprima prin dans aşa cum îl înţeleg eu. Pentru că eu consider că dansul este limbajul corpului, iar noi folosim limbajul în moduri extrem de diferite, în funcţie de perioada în care ne aflăm şi de circumstanţele care definesc contextul specific în care ne ducem viaţa.
De aceea eu nu pot folosi aceleaşi mijloace sau forme pentru a exprima lucruri ce pot fi chiar diametral opuse, iar asta face ca ceea ce urmăresc eu, de fapt, este să descopăr mereu limbaje noi, adică să creez dansul contemporan, cel care se naşte acum, chiar în clipa asta, chiar în acest moment în care noi vorbim.
Dacă am performat dansul ieri… atunci nu mai este contemporan, fiindcă nu este din clipa asta, nu face parte din prezent.
Patricia, unde ajungi să tragi însă linia între dans şi mişcare?
Dansul înseamnă mişcare, implică mişcare, dar pentru mine dansul este un limbaj. Atunci când vorbim, există elementele tehnice ale dansului care se leagă cumva de mişcare, pe de-o parte, şi există dansul tratat ca formă de artă, atunci când ne referim la arta coregrafică… la fel cum, în muzică, avem notele, partiturile şi structura compoziţiilor, dar, dincolo de acestea, fiecare om percepe muzica în felul său, într-un mod mult mai deschis, prin prisma experienţelor şi cunoştinţelor sale, a vieţii şi a personalităţii fiecăruia.
Acesta cred eu că este cel mai interesant aspect al artelor performative şi de aceea nu vreau să dau cuvântului “dans” o definiţie restrictivă. Sigur că avem nevoie de cuvinte pentru a comunica, avem nevoie să catalogăm şi să definim ceea ce ne înconjoară, iar pentru “dans” avem deja o definiţie mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, dar pentru mine rămâne mereu întrebarea: ce înseamnă dansul şi care e dansul de care avem nevoie fiecare dintre noi?
Asta nu implică faptul că trebuie să uităm sau să respingem tot ce cunoaştem noi despre dans, să nu mai luăm în considerare tot ce a fost creat până acum ca răspuns la diferite nevoi, ci e vorba de a căuta să deschidem dialoguri prin dans care sunt de actualitate, pentru a aduce astfel la suprafaţă trăirile noastre cele mai profunde şi mai autentice… asta este ceea ce eu, cel puţin, caut prin demersul meu coregrafic.
Abordez dansul într-o maniera oarecum romantică, aş putea spune, pentru că sunt îndrăgostită de această artă, chiar dacă mă face să sufăr foarte tare. Corpul meu este foarte solicitat, dar, în egală măsură, mintea şi sufletul îmi sunt puse la încercare.
Dansul este expresia supremă a ideilor şi simţămintelor mele şi ştiu foarte bine că mă ajută enorm, iar asta mă face să mă simt foarte norocoasă, pentru că mi-am dat seama de foarte tânără că aceasta e forma artistică în care cred.
De fapt, până la urmă, nici nu contează dacă este adevărat că mă ajută sau nu, important este că eu cred asta din tot sufletul şi că dansul mă face să fiu cea mai bună versiune a mea. Aşa se face că, prin dans, eu pot exprima mult mai multe decât o pot face prin cuvinte.
Ai amintit în cadrul DanceTalk-ului de la CNDB de faptul că, în faza de research, colectezi informaţii pe care apoi, ajunsă în studioul de dans, le testezi pentru a vedea cum pot influenţa poveşti foarte personale. Ce se întâmplă dacă descoperi că nu sunt relevante?
Nu contează dacă informaţiile pe care le adun atunci când creez un performance sunt percepute şi de alţii ca relevante, adică, în esenţă, noi suntem suma cunoştinţelor şi a experienţelor noastre, a felului în care vedem şi înţelegem lumea ori o întâmplare sau alta din existenţa noastră, iar dacă şi cât de inspirat reuşim fiecare dintre noi să le translatăm şi să le repovestim, eventual prin arta noastră… ăsta e un subiect separat de discuţie, dar important e că toate contribuie, inerent, la a ne defini ca individualităţi.
În ce mă priveşte, când primesc sau caut informaţii, nu întotdeauna găsesc ceva de valoare şi atunci mă uit la ce am deja, păstrez doar ce consider că îmi foloseşte pe moment şi las la o parte restul… în fond, este mereu vorba de a acumula şi de a face alegeri. Eu nu arunc nimic, doar pun deoparte ce nu-mi este atunci de vreun folos, fiindcă nu exclud posibilitatea să-mi fie de mare ajutor altcândva, cine ştie, poate la ani distanţă în viitor.
Uite, asta mi se pare foarte interesant la noi, oamenii, că uneori înţelegem pe deplin întâmplările prin care trecem abia mult mai târziu faţă de momentul experienţei propriu-zise, fiindcă, poate, nu suntem echipaţi pentru a procesa incidentele respective decât abia după ce trece o vreme, când se adună suficiente elemente care ne ajută să pricepem lucrurile acelea şi să ne transformăm cu ajutorul lor.
Mergând precum racul pe firul procesului de lucru, cum funcţionează sistemul tău de filtrare a informaţiilor? Pentru că, în lucrările tale coregrafice, sunt detectabile multiple surse, de la tipuri istorice de mişcare sau evenimente sociopolitice actuale până la artă plastică, cinema şi poezie. Cum decide sinele ce va reţine din bombardamentul informaţional la care ne supune mediul în fiecare clipă?
Procesul acesta de filtrare nu e întotdeauna unul foarte logic, pentru că eu sunt o persoană care comunică în primul rand instinctiv, senzorial, ca să spun aşa, adică bineînţeles că preiau o informaţie şi o procesez logic, numai că uit destul de uşor informaţia în sine şi îmi rămân întipărite în minte mai mult senzaţiile pe care le-am trăit atunci când procesam acea informaţie, esenţa acelor trăiri.
Citesc foarte mult, mă uit la filme, interacţionez cu alte forme de artă, nu doar pentru proiectele mele, ci şi pentru mine, de plăcere, dar, de exemplu, n-aş putea să-ţi vorbesc despre conţinutul cărţii pe care o citesc acum, cu toate că mă pasionează, dar, în schimb, aş putea să-ţi spun cum mă face cartea asta să mă simt, ce urme îmi lasă în suflet.
Abia acum îmi dau seama de aspectul acesta şi îi înţeleg importanţa în viaţa mea, pentru felul meu de a fi, dar când eram la început de carieră mă simteam cumva vinovată, adică mă gândeam că, poate, nu sunt destul de educată sau destul de bună. Când am realizat că, pur şi simplu, creierul meu renunţă uşor la informaţia neesenţială, totul s-a schimbat, pentru că mi-am dat seama că nu e vorba de faptul că n-aş fi capabilă să reţin informaţia, ci că o pun de-o parte dacă nu-mi foloseşte în momentul acela.
Asta am vrut să spun atunci când am vorbit mai înainte de experienţă, fiindcă asta fac eu, învăţ prin a experimenta şi chiar dacă n-aş putea da detalii exacte despre o întâmplare sau alta, pot spune precis cum m-a făcut să mă simt experienţa respectivă şi ce reacţii mi-a provocat. Ajunsă la maturitate, mi-am dat seama că ăsta e un punct forte al meu şi nu o slăbiciune, faptul că eu filtrez senzorial lucrurile la care sunt expusă în viaţă.
Îi admir pe cei care pot recita sau reproduce informaţii, date sau fapte, dar consider că a experimenta prin intermediul simţurilor este o calitate din ce în ce mai rară în lumea noastră, una tot mai bulversată de această inflaţie informaţională.
Felul cum procesezi aceste informaţii nu trebuie să fie mereu logic, iar ele îţi pot pătrunde prin vene în fiecare celulă, astfel încât să definească cine eşti din punct de vedere corporal într-un fel care, pentru mine, ţine aproape de magie.
Sigur că e posibil să faci alegeri nu tocmai inspirate după ce filtrezi acele experienţe şi informaţii, dar… asta-i viaţa. În ce mă priveşte, instinctul m-a salvat până acum.
Nu pot explica raţional procesul prin care aleg informaţia, eu făcând-o oarecum visceral, fără să înţeleg pe deplin de ce am nevoie de una şi nu de alta într-un anume moment, iar asta îmi pune constant o problemă reală: cum le transmit colaboratorilor mei şi, ulterior, oamenilor din public alegerile pe care le-am făcut?
Pentru că trebuie să le comunic într-un fel inteligibil de ce anumite lucruri sunt relevante şi altele nu. Ei bine, le spun simplu că procesul de filtrare se face într-o primă fază prin corpul meu şi după aceea prin cel al membrilor echipei, deci avem de-a face, de fapt, cu o succesiune de filtrări, iar eu consider modalitatea asta de a lucra seducătoare şi plină de mister, pentru că mă conduce spre un mix de realitate, ficţiune – prin felul în care se reflectă ideile venite din acea realitate – şi imaginaţie.
În acest flux al creării unei lucrari de artă coregrafică, research-ul trebuie să plece de la alegerea unei teme sau a unui subiect. Cum operezi selecţia la acest nivel elementar, de unde pleacă totul… cum ajungi să te fixezi asupra unui concept?
Răspunsul acesta nu e facil, pentru că în procesul de creaţie pot exista diverse faze. Bineînţeles că încep cu un concept, dar nu am identificat până acum o metodă anume prin care să ajung la acest punct de origine.
De aproape fiecare dată asta se întâmplă într-un mod diferit, dar pot spune cu certitudine că, indiferent de cât de personal este conceptul, alegerea îmi aparţine de fiecare dată şi nimeni din afară nu îmi poate provoca impulsul de a crea ceva nou.
Întotdeauna este vorba de un efort creativ şi, de obicei, începe cu nevoia mea de a spune ceva, de a argumenta o idee, uneori cristalizată, limpede, iar alteori vagă şi neformulată, la limita nonsensului.
Pe măsură ce înaintez în vârstă mă înţeleg mai bine şi îmi dau seama că, în adâncul meu, nu există doar gânduri precis definite, fiindcă uneori observ în mine idei, impresii sau sentimente vagi, pe care nu le pot descrie cu o deosebită claritate şi atunci încep să caut a pricepe de ce unul sau altul dintre acestea mi-au dat acel imbold interior, care poate veni oricând sau oriunde.
Eu nu îmi pun întrebări de genul ‘Să creez un moment artistic bazat pe ideea asta sau nu?’… nu aşa funcţionez eu.
Scânteia care duce la creaţia propriu-zisă vine, de cele mai multe ori, pe neaşteptate, dintr-o dată, ca urmare a legăturii pe care o simt cu un incident la care asist.
De exemplu, când sunt înconjurată de mulţi oameni, la o manifestaţie de protest, să zicem, şi simt rezistenţa tuturor acelor corpuri din jurul meu, îmi poate apărea în minte o coregrafie, chiar o vizualizez… sigur că nu va rămâne doar acel moment in performance-ul care se înfiripă astfel, dar reprezintă un bun început, e o poartă prin care pot ajunge la conceptul lucrării.
La fel de bine însă pot găsi inspiraţie într-o altă artă, în muzică, de exemplu, ascultând în maşină ceva care, brusc, să mă inspire, un anume subiect care să-mi apară în minte clar… un embrion, evident, nu întreg performance-ul.
Probabil că altor artişti le vine mai uşor să găsească concepte, dar eu, cumva, trebuie să sufăr şi am nevoie uneori de o perioadă destul de lungă pentru a stabili acest punct de origine, pentru că, deşi am deja o idee care mă atrage, simt totuşi nevoia să îi descopăr esenţa, să înţeleg, de fapt, ce am acolo.
În astfel de momente, nu vreun stimul din exterior se reflectă în mine, ci sinele meu este proiectat în afară, iar reflexia vine de acolo şi de asta trebuie să explorez mai adânc în căutarea acelei esenţe. Apoi, după ce mă opresc asupra unei teme, urmează o altă perioadă de căutări… aşa cum îţi ziceam, sunt mai multe etape în procesul meu.
De obicei, după acea primă revelaţie şi după fericirea pe care mi-o induce, care durează doar câteva minute, urmează o nouă perioadă de suferinţă. Asta e psihologia mea, fiecare pas pe care-l fac trebuie să transpună acea nevoie în limbajul meu personal.
Asta nu e ceva nemaipomenit de plăcut şi deseori mă întreb de ce continui să parcurg toate etapele astea, de vreme ce îmi provoacă durere, dar cred că răspunsul stă în faptul că e vorba de o călătorie personală de care am eu însămi nevoie şi nu fac asta pentru a primi dovezi de recunoaştere din partea celorlalţi.
Rezultatul la care ajung prin efort şi străduinţă are o valoare enormă, îmi produce o satisfacţie profundă, care face ca suferinţa şi chinurile prin care trec pe parcursul procesului să merite din plin, mai ales că acestea sunt inevitabile şi, uneori, nici nu ajungi unde ţi-ai propus, fiind obligat să o iei de la capăt.
Vorbind în termeni realişti, e ca şi cum ai apuca-o pe un drum greşit, dar nu ţi-ai da seama de asta decât foarte, foarte târziu, când te vezi nevoit să o iei de la zero. Da, uneori procesul creativ se poate dovedi a fi profund frustrant şi plin de dezamăgiri, dar asta nu înseamnă că nu mergem mai departe.
În cadrul procesului creativ, se finalizează şi acea căutare a limbajului de care discutam la început, care, la rândul său, are nevoie de un vocabular. Ca parte a acestuia, foloseşti frecvent cuvântul “outside” în diferite contexte, ca un fel de matrioşkă… “în afara” studioului de dans, “în afara” lumii tale interioare sau “în afara” realităţii. Din câte “outside”-uri este alcătuit, de fapt, universul tău personal?
Am discuţii constante pe acest subiect şi cu fratele meu, pentru că, da, nu prea pot să fac distincţia între munca şi viaţa mea privată. M-a preocupat mult asta, sunt conştientă că reprezintă o problemă şi cred că, într-adevăr, nu e prea bine, nici pentru viaţa personală, dar nici pentru activitatea profesională a cuiva, să le amestece prea mult.
Altfel, sincer vorbind, cred că asta e o recompensă a faptului că îmi câştig existenţa ca artistă, deoarece, în general, într-o abordare capitalistă a problemei, nu sunt mulţi care-şi permit luxul de a recupera cumva timpul pe care-l dedică activităţii lucrative cotidiene.
Pe de altă parte, chiar cred că ceea ce fac prin “analizele” mele artistice poate oferi unele răspunsuri despre viaţa noastră aşa cum este ea în realitate şi, drept urmare, consider că demersul meu nu e lipsit de valoare în raport cu societatea.
Sigur că am şi eu un program de lucru ca toată lumea, iar munca mea conţine la rândul său elemente tehnice, care o particularizează de alte meserii, dar, în acelaşi timp, consider că, în esenţă, activitatea mea nu poate fi asimilată unui job în sensul propriu al cuvântului şi de aceea nu trag o linie fermă între cele două elemente.
Munca şi viaţa privată mă reprezintă, fac parte din mine, din existenţa mea, în mod egal… adică nu “egal” în sensul că ţin socoteala fiecărei părţi, ci în acela că ele co-există în mine însămi, mai ales că am nevoie de stabilitate ca persoană, iar munca nu mi-o oferă, astfel încât fac eforturi sporite pentru a atinge echilibrul pe care îl caut prin componenta personală.
Nu sunt o persoană care caută aventura în viaţa particulară, pentru că am avut suficient de mult noroc încât să întâlnesc oameni alături de care să-mi pot construi un parcurs, împreună cu care să pot co-exista, ceea ce reprezintă un aspect extrem de important al vieţii mele, fără de care nu aş putea să îmi asum toate aceste riscuri în meseria mea.
Cât despre “outside”, pentru mine înseamnă întotdeauna modul în care noi ne raportăm, construim şi interacţionăm cu ceilalţi, deci nu este vorba de un spaţiu fizic, ci despre felul în care eu privesc viaţa şi de aici vin noţiunile de “înăuntru” şi “afară”.
Cu alte cuvinte, despre această metaforă aş putea spune că ceea ce acumulăm pentru noi este “inside” şi interacţiunea cu ceilalţi este “outside”, interacţiune care, în ce mă priveşte, se referă la modul cum mă poziţionez eu ca om şi ca cetăţean faţă de restul lumii. Nu mi se pare suficient să ai stabilitate înăuntru ca individualitate, eu consider că trebuie atins un echilibru între cele două părţi. Cred că asta e esenţial, iar eu nu-mi doresc să mă simt singură pe această planetă şi de aceea lucrez mult, încercând să dăruiesc cât de mult pot către… afară.
De-a lungul anilor, ai lucrat destul de mult inclusiv “outside”, ţinând cont de proiectele din teatru, balet, operă şi instalaţii de artă contemporană în care ai fost implicată. Ai ceva în tine de tip Dr. Jekyll şi Mr. Hyde?
Ştiu şi eu? Cred că, din când în când, trebuie să ne distanţăm de noi înşine, pentru că dihotomia între înăuntru şi afară dă naştere unor lucruri foarte interesante. Dacă ne concentrăm doar pe “interior” nu reuşim decât să ne creăm singuri frici, să ne autoîntreţinem temeri profunde, cum este cea de fi abandonaţi. Prin urmare, eu caut să comunic cu “exteriorul”. Este ceva foarte important şi diferit faţă de nevoia de recunoaştere sau de admiraţie din partea celor din “afară”, nevoie pe care eu nu o simt.
Cred însă cu tărie că nu pot comunica exclusiv cu mine însămi în permanenţă şi că e absolut necesară interacţiunea cu ceilalţi oameni pentru a-mi găsi echilibrul interior şi, implicit, a creşte calitatea acestei comunicări cu sinele. Numai aşa putem evolua, pentru că, dacă nu există aceste conexiuni active între sine şi mediul exterior, rămânem ceea ce suntem şi nu avem cum să ne dezvoltăm personalitatea… acesta e şi motivul pentru care nu pot sta nemişcată, iar gândul îmi este mereu la dans.
Nu interacţionăm, nu avem cum să ne schimbăm şi inclusiv întâmplările sau experienţele neplăcute îşi au importanţa lor. Sigur că mi-aş dori să trăim într-o lume ideală, lipsită de orice fel de conflict, dar ştii cum se spune, piatra care se rostogoleşte nimic nu dobândeşte.
Deci, în cazul meu, nu cred că e vorba de Dr. Jekyll & Mr. Hyde, pentru că asta e de multă vreme politica mea ca artistă, asumată ferm, care priveşte comunicarea dintre oameni. În momentele în care tăiem punţile de comunicare între noi şi nu mai interacţionăm unii cu altii, se pot întâmpla lucruri grave.
Şi mai e ceva… eu sunt fundamental o persoană corectă, am mentalitatea unei studente silitoare şi a unui om bun, deci nu aş încălca niciodată regulile sau cutumele sociale, iar provocările de “afară” sunt felul meu de a face research pentru proiectele mele din postura de observatoare a lumii noastre şi, de asemenea, de a-mi testa limitele.
Acolo, outside, indiferent că sunt în proiecte cu alţi colaboratori sau pe cont propriu, mă pun singură în situaţia de a realiza lucruri pe care Patricia nu le-ar face în activitatea ei curentă, adică joc practic un rol, îmi îngădui să mă aflu în situaţii ceva mai ieşite din norme sau mai solicitante decât cele în care creez în mod normal.
Experienţele acestea sunt foarte valoroase, pentru că mă împing spre a-mi asuma noi direcţii creative şi anumite riscuri – repet, nu vorbesc aici de nimic ilegal, ci de acţiuni care sunt în opoziţie cu mentalitatea mea, care mă îndeamnă să nu încalc nicio regulă -, ceea ce le face realmente de nepreţuit.
Indiferent de tipul de proiect, că este opera Povestirile lui Hoffmann, producţia ta coregrafică House of Trouble sau instalaţia audiovizuală The Primary Fact, toate au ceva obligatoriu în comun… o coloană sonoră. În procesul de dezvoltare a unei coregrafii, când intervine componenta de creaţie muzicală?
Atunci când sunt pe cont propriu am de fiecare dată o altă abordare, în funcţie de tipul de proiect şi de echipa acestuia, dar când lucrez cu colegii din Aerites, de obicei, colaborăm cu un compozitor. Una dintre strategiile mele este să îmi lucrez coregrafiile pe o muzică total diferită, dar în final să o utilizez pe cea creată special pentru noi de către acel compozitor.
Este un proces dificil, dar fascinant pentru mine, întrucât, pe de-o parte, utilizez pentru a-mi construi limbajul coregrafic un alt univers muzical, iar pe de altă parte colaborez cu compozitorul pentru crearea unuia complet nou, în încercarea de a diminua riscurile ca ceea ce gândeşte el să fie irelevant pentru ce-am lucrat eu deja cu performerii.
De altfel, compozitorul cunoaşte coregrafia, pentru că, deşi nu interacţionează cu dansatorii, el asistă de la bun început la repetiţii, deci este familiarizat cu limbajul şi compune în cunoştinţă de cauză.
Momentele cele mai dificile sunt cele de tranziţie, când compozitorul vine cu o primă propunere în repetiţiile noastre, care au loc deja de ceva vreme, iar noi trebuie să înlocuim dintr-odată muzica pe care am folosit-o ca pe un tool în construcţia coregrafiei… dar o facem cu pasiune pentru că, de cele mai multe ori, noua lucrare ridică performance-ul nostru la un alt nivel.
În altă ordine de idei, eu mă folosesc de muzică pentru a explora diversele arii corporale, dar şi de deschiderea pe care o poate manifesta corpul în căutarea unui anume balans cu tonalitatea acesteia în cadrul coregrafiei. Mă folosesc de postura trupului şi, eventual, de mişcările de bază pentru a găsi ceea ce eu numesc de obicei “corpul” coregrafiei respective, care există şi se potriveşte în lucrarea pe care am conceput-o fără ca performerul să facă ceva în mod special.
Încerc să inventez o fizicalitate care să fie percepută drept “normală” pentru fiecare limbaj coregrafic pe care îl creez, pentru că atunci când eşti pe deplin conştient de tine însuţi, când ştii cine eşti şi cum eşti, este foarte posibil ca mişcările tale în dans să fie complet diferite de manifestările fizice comune ale eului tău şi de aceea e foarte important pentru mine să găsesc mai întâi normalul, poziţia “neutră”, ca la cutiile automate de viteze, care pentru noi, oamenii, reprezintă punctul în care suntem într-un echilibru natural perfect.
Uneori, mişcările pe care le propun sunt atât de diferite faţă de normalul cotidian al corpului încât ele se dovedesc a fi greu de realizat, tocmai pentru că sunt foarte departe de acest comportament firesc al nostru.
Corpurile ajung să îşi vorbească prin dans şi atunci, pentru mine, cel mai important prim pas este să identific acest “corp” primordial, punctul de plecare în forma asta de comunicare non-verbală.
Ca să fiu sinceră, de foarte multe ori mi s-a întâmplat să-mi vină în minte particularităţile “corpului” dintr-o coregrafie chiar în pauzele de repetiţii, la fumat, dar, de exemplu, nu-mi aduc aminte să-mi fi venit vreodată asemenea idei când eram acasă.
Am colegi cu care colaborez de foarte mulţi ani, care mă cunosc bine şi ştiu deja, atunci când văd că reintru în studio după pauza de ţigară, că le voi spune: ‘Am găsit CORPUL!’. Revelaţia aceasta duce apoi la deschidere creativă, iar de aici încolo foarte multe aspecte sunt clarificate foarte repede, chiar dacă unele mai pot necesita research şi experimente.
Mai sunt după aceea foarte multe detalii de pus la punct, de la scenografie până la costume sau lumină. Care sunt circumstanţele în care, în procesul creativ, performance-ul îşi dobândeşte identitatea vizuală? Presupun că, fiind autoarea conceptului, tu ai ultimul cuvânt inclusiv în această privinţă.
Desigur, eu hotărăsc până la urmă toate aceste lucruri, dar, ca să fiu sinceră, deciziile nu sunt foarte greu de luat, pentru că, de exemplu, nu am cum să-mi doresc elemente de scenografie voluminoase, din moment ce este atât de costisitor să plecăm în turneu cu o producţie foarte complexă, iar noi nu beneficiem de fonduri pentru aşa ceva.
Dincolo însă de acest aspect, da, atunci când construieşti o lume, când îţi imaginezi un spaţiu pe care vrei să-l populezi cu performeri, eşti pus în situaţia să faci alegeri şi să iei decizii, între a-i lăsa pe aceştia goi, complet expuşi, şi a-i aşeza într-o lume în care să co-existe împreună cu diverse obiecte sau forme.
În general, eu caut să evit ornamentele în lumile pe care le creez pe scenă sau, dacă apelez la ele, merg pe formule maximaliste, dar, în orice caz, fiecare element pe care-l aduc în spaţiul performativ trebuie să aibă neapărat sens, adică nu voi pune acolo un zid sau un copac dacă nu am musai nevoie de unul.
Nu pun niciodată pe scenă ceva doar pentru că arată frumos sau dă bine, fără să aibă şi un scop foarte precis în coregrafia mea şi tocmai asta e marea diferenţă între lumile construite în spectacolele de dans şi cele de teatru sau operă.
Bineînţeles că şi în acestea întâlnim concepţii regizorale bazate pe spaţii goale sau foarte aerisite, deci n-aş vrea să se interpreteze greşit ce spun, dar e un soi de tradiţie că scenografia este foarte importantă în economia unei piese de teatru sau a unui spectacol de operă, în opoziţie cu faptul că pentru dans, de obicei, chiar nu este nevoie de atâtea elemente pe scenă.
Apoi, după cum spuneam, circumstanţele pot face la rândul lor alegeri pentru noi, ca de exemplu faptul că decorul nostru ar trebui să poată fi transportat doar într-o valiză, dar, în acelaşi timp, acestea ne obligă să fim şi foarte creativi în direcţia asta.
Ca să trag linie, de fiecare dată mă întreb dacă oricare dintre elementele de scenografie este cu adevărat necesar pentru performance-ul respectiv şi dintotdeauna am preferat să încep lucrul la o coregrafie cu o scenă complet goală, dar admit că, pe măsură ce a trecut timpul, mi-am descoperit progresiv nevoia de a dialoga cu anumite obiecte în decursul performance-ului, probabil şi datorită proiectelor lucrate de mine în teatru sau operă, iar asta a dus la acea evoluţie a rolului decorurilor în spectacolele mele.
În privinţa legăturii tale cu teatrul, ce datează încă din anii de studii, continui să fii convinsă că lucrările coregrafice trebuie să aibă o dramaturgie?
Absolut! Elementele dramaturgice sunt extrem de necesare în toate artele performative, dar mai cu seamă în dans, fiindcă noi începem chiar de la zero, adică nu avem text, nu există un sumar al spectacolului, nu avem un conţinut pe care să-l punem în scenă.
Dramaturgia este foarte importantă şi, implicit, la fel este şi lucrul cu un dramaturg, aşa cum e în cazul meu Roberto Fratini Serafide, cu care colaborez încă din 2012. Roberto este italian, dar locuieşte la Barcelona, în Spania, şi în el am găsit un partener creativ pe care mă pot baza şi, mai ales, care îmi respectă ideile, în special cele la care nu vreau să renunţ cu niciun chip după ce mi-am terminat partea de research şi mi-am cristalizat abordarea conceptuală.
Luăm deciziile împreună şi creăm în tandem lumile spectacolelor, dramaturgia fiind pentru mine, după cum spuneam deja, un mijloc esenţial de a face dansul să vorbească, de a aduce la viaţă poveştile pe care vreau să le propun publicului. Evident, nu spun asta în sens literal, dar fondul acelor poveşti este realmente foarte important pentru creaţia mea coregrafică.
Spune-mi atunci o poveste frumoasă de încheiere a dialogului nostru. De pildă, povesteşte-mi ce ai avut în minte atunci când ţi-ai asumat, oarecum donquijotesc, extraordinarul efort care a dus până la urmă la înfiinţarea în 2021 a primei şcoli de coregrafie din Grecia, U(R)TOPIAS.
Academia de Coregrafie a fost un vis de-al meu de mulţi ani şi m-am luptat foarte mult ca să o aduc la viaţă. Poate va suna un pic straniu povestea asta, ţinând cont că am început discuţia noastră cu faptul că fac parte din “generaţia de criză”, ceea ce a însemnat că am dus o luptă îndelungată, pe multiple planuri, pentru a realiza şi a obţine ceva de la autorităţi, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu am şi reuşit.
În fine, nu contează. Ce e important este că ne-am luptat mereu cu sistemul, că ne-am străduit să ne facem auziţi şi ascultaţi, fiindcă ne-am dat seama cât de multe ne datorează acesta nouă, cetăţenilor.
Ei bine, după atâţia ani de luptă, mi-am spus într-un final că, dacă nu putem obţine nimic pe căi oficiale, atunci este datoria noastră să încercăm să aducem schimbarea pe cont propriu, o datorie pe care o avem fată de generaţiile viitoare, cărora trebuie să le oferim ceva ce noi n-am avut şansa să avem [Patricia Apergi predă de ani buni dansul şi teatrul la şcoala ateniana Leonteios, instituţie privată non-profit, fondată în 1838 de Biserica Catolică şi a conferenţiat în mai multe universităţi greceşti – n.r.].
În Grecia, cei care vor să afle mai multe despre coregrafie – deci nu neapărat să studieze arta coregrafică, ci, pur şi simplu, să se documenteze mai bine -, nu pot face asta şi trebuie să caute răspunsuri în străinătate, aşa că, atunci, mi-am zis: ‘Dacă ţara ta nu are nimic de oferit, atunci dă-i tu ţării tale ce-i lipseşte!’… acesta e modul în care am ales eu să ajut.
N-am plecat din Grecia, cu toate că am avut multe ocazii să o fac, am rămas şi am lucrat cu oamenii de-acolo pentru că eu cred în ei şi, desigur, am colaborat şi cu artişti străini care locuiesc în ţara mea pentru a crea spectacole internaţionale… Grecia este parte din identitatea mea.
Privind în urmă, atunci când am început să capăt vizibilitate cu lucrările mele, toată lumea îmi zicea: ‘Eşti nebună! De ce rămâi aici? Du-te în Franţa sau în Germania, fiindcă întreaga lume te vrea!’, dar eu am considerat că unii dintre noi trebuie, totuşi, să rămână şi să facă parte din această formă de rezistenţă.
Sigur că a fost o decizie de natură politică în esenţa sa, dar instinctul mi-a spus că, dacă vreau să schimb ceva, atunci trebuie s-o fac din interior, aşa că, atunci când Elefsina a fost desemnată Capitală Culturală a Europei [în 2023, alături de Timişoara/România şi de Veszprém/Ungaria – n.r.], în loc să propun un spectacol al companiei mele, am lucrat aproape doi ani la acest proiect dedicat viitorilor coregrafi, iar programul pe care l-am conceput ar fi fost propriul meu vis dacă ar fi existat atunci când mi-am început eu cariera de coregraf.
Am avut norocul ca Michail Marmarinos, director artistic al proiectului Capitalei Culturale Europene, să îşi dea acordul pentru acel program educaţional propus de mine, U(R)TOPIAS, iar întreg contextul s-a constituit apoi într-un exemplu de cum conceptul de Capitală Culturală Europeană ajută efectiv inclusiv comunităţile urbane mai mici.
În caz că nu ţi-e familiar, Elefsina este un orăşel industrial la vreo 30 de minute de Atena, un loc pe care nici noi, atenienii, nu îl cunoaştem prea bine, deşi este atât de aproape de noi. Prin urmare, iată cum ne-au fost deschise orizonturi noi. Dincolo de asta, Academia de Coregrafie este un proiect care îi sprijină pe artişti, care le oferă nu doar spaţiu şi condiţii de repetiţii, dar îi ajută şi în educaţia lor, fiindcă încercăm să-i susţinem pe aceştia pe cât mai multe planuri.
Este o luptă continuă, pentru că orice iniţiativă privată de felul acesta se confruntă permanent cu “monstrul” birocraţiei care vrea să-l distrugă, dar eu ştiu că, în viaţă, fiecare bătălie te face mai puternic.
Cam asta a fost, pe scurt, încercarea mea de a ajuta şi, până acum, din fericire, lucrurile arată bine, dar vom vedea ce va mai fi, pentru că habar n-am ce ne rezervă viitorul… măcar pot spune că am încercat să fac ceva mai mult decât să ţip la Ministrul Culturii.
Academia funcţionează deja de patru ani, ceea ce poate părea puţin, dar deja deschidem drumuri interesante pentru coregrafii noştri şi primim din ce în ce mai multe solicitări de rezidenţe şi propuneri de colaborare. Este o structură care evoluează şi creşte într-un fel ce-mi pare sănătos.
Sigur că trăiesc cu teama permanentă că s-ar putea ca temelia să se şubrezească, pentru că depindem în continuare de susţinerea statului şi, drept urmare, e multă politică la mijloc, dar, în acelaşi timp, faptul că mă lupt nu pentru mine, ci pentru ceilalţi, îmi dă curaj şi putere, dincolo de dezamăgirile inerente.
De exemplu, mi-am dat seama că, în anul de graţie 2025, mai există oameni implicaţi în deciziile culturale din ţara mea care nu au nici cea mai vagă idee ce înseamnă dansul contemporan… dar asta e o altă poveste.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Pinelopi Gerasimou / Onassis Stegi
