NICOLETA HÂNCU: “Cu fiecare rol mai descopăr ceva la mine”
Simbol autentic al teatrului independent românesc pentru care libertatea de expresie rămâne esenţială, NICOLETA HÂNCU, creatoarea pe scenă a unor roluri memorabile, mai ales în spectacolele reputatului regizor Victor Ioan Frunză, interpretează într-un mod strălucit personajul actriţei de la Nottara obligate să recite la TVR o poezie patriotică în momentul de vârf al “omagiului” adus dictatorului comunist, chiar în ajunul căderii acestuia, în hit-ul cinematografic al toamnei, Anul Nou care n-a fost, lungmetraj de ficţiune care a triumfat în ultimele luni deopotrivă în festivaluri prestigioase internaţionale şi la box-office în România.
Acest puzzle narativ despre Revoluţia din ’89 se construieşte din mici istorii ale unor oameni obişnuiţi, ce caută iubire, siguranţă, libertate și sens într-o lume absurdă, alimentată de frici şi de compromisuri, iar talentata actriţă, premiată cu 10 ani în urmă de UNITER pentru rolul din producţia teatrală Tartuffe şi nominalizată la Gopo în 2022 pentru cel din filmul Poate mai trăiesc şi azi, dă viaţă cu o impresionantă expresivitate unui alter ego fictiv, Florina, care îşi consumă existenţa cu dedicare în acelaşi spaţiu profesional, doar că într-un alt timp… şi context.
Drept urmare, am plecat în dialog de la raportul dintre Nicoleta şi personajul ei din filmul scris și regizat de Bogdan Mureșanu pentru a explora felul în care s-a nuanţat cu trecerea timpului propria ei perspectivă asupra libertăţii creative în artele spectacolului.
Pentru cei care nu au văzut încă Anul Nou care n-a fost şi nu ştiu decât că e o poveste despre comunism, cum ai defini esenţa acestui film?
Cred că Bogdan Mureşanu a fost cel care a spus că oamenii din film sunt niște posibili eroi și, cumva, asta mi-a rămas asta în minte.
Într-un fel sau altul, fiecare personaj din cele principale este un erou, pentru că încearcă să meargă împotriva a ceea ce e obligat să facă, mai ales de societatea în care trăieşte și, probabil, de constrângeri pe care noi nu avem cum să le cunoaștem.
Dacă e să mă refer strict la personajul meu, asta am simțit, că acesta riscă şi se răzvrătește în momentul în care face tot posibilul să nu participe la Plugușorul patriotic… nu știu exact care erau consecințele în vremea respectivă, pentru că eram prea mică în ’89, dar bănuiesc că dacă tu, ca actor, refuzai să participi la un eveniment de genul ăsta, puteai să fii sancționat sau puteai să fii scos din post sau şi mai rău.
Adică, pentru mine,personajele din filmul ăsta sunt niște oameni care încearcă să fie eroi și, într-un fel, reușesc. Anul Nou care n-a fost este un film despre oameni şi nu despre politică, nu e un film despre comunism, cu toate că e o perioadă despre care eu, personal, cred că trebuie să se vorbească, pentru că așa ne vindecăm.
Vorbește-mi un pic despre modul în care te-ai apropiat de personajul tău. Cât ți-ai folosit imaginația pentru a o portretiza pe Florina și cât s-au conturat trăsăturile ei prin debate-uri în echipă sau documentare pe cont propriu?
Tocmai pentru că simțeam că e o perioadă pe care o cunosc doar la nivel rațional sau intuitiv, ceea ce a contat foarte mult a fost că, pe lângă discuțiile cu Bogdan [Mureşanu] și cu Angel [Popescu], am citit şi m-am uitat la documentare despre perioada respectivă, şi asta încă din faza de casting, recunosc.
E un documentar cunoscut de vreo trei ore, de exemplu, pe care eu l-am văzut pe Netflix, despre perioada comunistă, cred că din anii ‘50 până în ‘89, doar cu imagini din perioada respectivă şi fără niciun cuvânt. Am încercat cumva să am o bază foarte clară ca să pot improviza, pentru că nu cred că poți să o faci dacă nu ai clar “ABC”-ul… improvizația intervine între structurile foarte clare.
Apoi, prima perioadă de filmări a fost de șapte zile, în care am filmat 12 ore pe zi, deoarece eram prezentă în fiecare cadru și atunci, cumva, am intrat foarte bine în atmosfera aia.
Îmi amintesc, de exemplu, că nu ieșeam în pauzele de masă din apartament, stăteam acolo, tocmai pentru că simțeam că e nevoie să fiu foarte ancorată în stare și în acea atmosferă.
Am avut atunci cel puțin două secvențe importante în care Bogdan mi-a zis ‘Ai libertate absolută, propune tu și după aia vedem dacă e bine și ce rămâne.’, iar asta, pe mine, m-a onorat, pentru că, în general, unde există un scenariu şi regizorul știe destul de clar ce își dorește, nu mi s-a mai întâmplat să am libertatea asta.
M-a onorat faptul că Bogdan a avut încrederea necesară să mă lase să fiu liberă și să fac ceea ce simţeam.
A mai fost o secvență de la final pe care, la fel, o discutasem, dar am filmat-o abia după un an și temerea mea era că am uitat tot, însă în momentul în care a dat ‘Acțiune!’, tot ce acumulasem deja la filmările iniţiale a ieșit la suprafață.
A fost ceva ce eu nu gândisem, mi s-a întâmplat, pur și simplu, nu ştiu de unde a venit… şi am avut apoi două săptămâni în care am simțit că m-am dezbrăcat în fața camerei, nu știu, că n-a fost control aproape deloc, și am stat și m-am perpelit și m-am gândit că am stricat finalul filmului.
Nu știam exact dacă a fost bine sau dacă a fost foarte prost, până când am discutat cu una dintre producătoare, cu Roxana [Ardelean], care mi-a spus: ‘Ba nu, dimpotrivă, a fost foarte bine!’. Lipsa de control pe care am simțit-o atunci a fost ceva ce n-am mai trăit și a fost foarte frumos, dar m-a şi speriat foarte tare.
Cu ce altceva mai rămâne Nicoleta Hâncu, uman şi profesional, după experiența la acest film?
Am învățat, de exemplu, că într-un rol de tipul ăsta e nevoie să fii egoist în privinţa energiei tale. Nu eram conştientă de asta înainte de Anul Nou și am descoperit, din păcate sau din fericire, abia în timpul filmărilor.
Am avut o secvență mai grea dimineața, am simțit că a fost bine, după care m-am relaxat şi, fiind o fire sociabilă, am început să vorbesc cu oameni, dar, după aia, a urmat o altă secvență grea, spre seară, și eu nu mai aveam resurse, îmi pierdusem concentrarea… a fost ceva ce m-a frustrat foarte tare.
A doua zi, am avut însă norocul și bucuria să lucrez cu Carmen Tănase la o secvenţă – care, până la urmă, n-a mai intrat în film – și am văzut-o cum, între duble, stătea în starea respectivă cu capul în jos, nu vorbea cu nimeni, era atentă, iar când se dădea ‘Acțiune!’, începea din nou, după care, la ‘Stop!’, stătea din nou.
Atunci mi-am dat seama că, de fapt, eu n-am știut să fac asta, având senzația că, dacă procedezi în felul acesta, devii antipatic și lumea o să creadă că ești arogant – na, pleaser-ul din mine! -, dar am învățat atunci că este OK și este sanatos să fii egoist, dar într-un sens bun al cuvântului, şi că lumea respectă asta, pentru că înţelege procesul.
Pe viitor, o să știu – și asta cred că se va extrapola și în teatru – să pot să mă izolez, să îmi conserv energia pentru ceea ce urmează atunci când am secvențe sau scene grele. În momente din astea va trebui să am grijă să fac ce făcea Carmen Tănase și să mă protejez.
Într-un alt context decât cel al filmului, spuneai că “trecutul nu are o realitate proprie, este o reflexie a momentului prezent. Trecutul este un acum mai vechi, astfel că acum e tot ce avem.” Păstrând ideea, de ce aș fi interesat ca spectator, din perspectiva prezentului, de acest acum depășit pe care îl prezintă Anul Nou care n-a fost?
Fiindcă eu cred cu tărie că, în momentul de față, trăim un acum dureros de similar cu acum-ul de atunci.
Fie că ne dăm seama, fie că nu, avem senzația că suntem mai liberi, avem senzația că lucrurile s-au schimbat, dar, de fapt, se pare că ne scăldăm în aceleași probleme și de aceea cred că filmul nu vorbește neapărat despre comunism, cât despre sentimentul de lipsă de apartenență, de dorința de a trăi în acum și de a lupta pentru ceea ce crezi tu… acum.
Sigur că nu toate personajele trec prin aceleași experiențe, dar, cel puțin în cazul personajului meu, Florina, este o răzvrătire împotriva a ceea ce e constrânsă să facă și, cumva, simt că și eu trăiesc asta, pe un alt plan, evident, pentru că mi-am dat demisia de curând de la un teatru din Bucureşti, deși aveam toate datele să rămân acolo și să mă simt bine.
Toată lumea îmi spunea că e bine să am un post, să fiu asigurată, pentru că, în momentul ăsta, e foarte greu să te angajezi ca actor, dar eu simțeam că sunt într-un loc în care nu îmi găsesc libertatea interioară și nu cred că meseria se poate face altfel.
Eu pot fi creativă doar unde simt că sunt înțeleasă şi apreciată, unde putem realmente să comunicăm liber, de la egal la egal, unde nu există o tensiune permanentă sau teama constantă că e posibil să superi pe cineva dacă îţi exprimi punctul de vedere, deci, iată, mă regăsesc cumva foarte tare în prezent în ceea ce trăia personajul atunci, în comunism, altfel fără niciun fel de legătură, social vorbind.
Nu cred că există un context în care să nu fie şi greu, dar este extrem de important să mă duc cu plăcere.
La cum mă cunosc, cred că aș fi semănat foarte tare cu Florina, pentru că și eu mă adaptez uşor doar atunci când simt că sunt într-un loc în care avem cel puțin aceleași noțiuni despre ceea ce înseamnă artă și ce înseamnă teatru sau film.
Chiar aveam o discuție cu Bogdan și cu Angel, iar ei povesteau că, în perioada comunismului, actorii, fiind puțini, erau foarte apreciați, aveau un post sigur, aveau un apartament, aveau, din punct de vedere financiar, tot ce era necesar, pe când noi suntem acum în extrema cealaltă, în care, teoretic, avem foarte multă libertate, dar suntem prea mulți şi, drept urmare, nu avem nimic asigurat.
E o luptă, dar nu cu celălalt, ci a ta cu tine însuţi, în fiecare zi, să poți crede în tine și să mergi mai departe. Dacă aş fi trăit vremurile acelea, cred că financiar ar fi fost bine, dar nu știu dacă aș fi rezistat să fac lucruri pe care nu vreau să le fac. Aici cred că s-ar fi rupt legătura mea cu teatrul sau cu filmul, oricât de dureros ar fi fost. Nu, nu mi-e ușor să fac frumos. Sunt o fire mai rebelă, n-am ce să fac.
Eşti o fire mai rebelă, care a devenit şi un pic egoistă, cum spuneai adineaori. Ca actor, nu e cam periculos să fii și egoist, și rebel?
În primul rând, egoist într-un sens bun și, la fel, rebel într-un sens bun, adică pe scenă voi fi egoistă și rebelă și, în afara scenei, o să rămân la fel de altruistă și docilă în relaţie cu regizorul sau partenerii mei.
Recunosc însă că am aceste două laturi.
De exemplu, atunci când lucrez cu un regizor, sunt foarte cuminte în primă fază, adică ascult tot ce-mi spune, tot ce vrea, pentru că el dă tonul proiectului, și doar după ce simt eu că am dobândit un anume confort și am înțeles zona în care acesta vrea să meargă vin și eu cu părerile mele.
În primă fază îmi place să respect sută la sută textul, fie că e teatru, fie că e film, fiindcă mi se pare important să spui povestea așa cum e scrisă.
Asta am învățat de la [regizorul Victor Ioan] Frunză, el fiind foarte strict atunci când venea vorba despre textele pe care le studiam. De fiecare dată, ne zicea că, în prima etapă, înveți întotdeauna un text așa cum e scris, pentru că fiecare virgulă şi fiecare punct sunt puse acolo cu un scop de către autor, iar mie mi se pare important să respect munca omului ăluia.
După aia, când simt că ceva nu se potrivește pe ce ne propunem noi, regizorul și actorul, atunci îndrăznesc să vin și să spun cum credeu că ar trebui făcut sau s-ar putea face, mai ales dacă simt că cel care ne ghidează este relaxat și deschis și se bucură.
Cred că un regizor bun este cel care, în primă fază, te lasă să te duci în bălării, ca să zic așa, până îți găsești tu drumul.
Ce forme pot lua însă limitările care îți afectează libertatea creativă? Când nu te mai simţi în largul tău?
Când simt că sunt cenzurată, de exemplu… dacă mi se dă o indicație, dar indicația este însoțită de o critică.
În momentul în care simt că sunt criticată, automat, îmi vine să fac un pas înapoi și devin prea conștientă de mine, şi nu mă refer aici neapărat la ce mi se spune, dar și la felul în care mi se spune.
Deseori, în loc de ‘E prost, să nu mai faci asta!’, moment în care tu, ca actor, simți că nu mai ai voie să calci pe lângă, regizorul ar putea să-ţi spună ce are de zis şi în forma ‘Uite, asta nu e bine, încearcă în zona asta!’… contează foarte mult pentru mine relația asta, în care amândoi suntem de acord că descoperim împreună, că nu e unul care știe mai mult și unul care știe mai puțin.
Ca regizor, ai vag în cap ce vrei, iar eu, ca actriță, am vag în cap ce-i cu personajul, şi împreună descoperim că poate ce aveam în cap fiecare dintre noi e complet diferit de ceea ce este, şi asta pe mine mă face să simt că pot să creez și că am voie să greșesc.
Dacă regizorul este deschis la propuneri, asta se transmite și actorilor, cumva, și atunci devii la rândul tău mai liber și mai deschis, dar dacă simți că el e speriat și panicat și atunci încearcă să pluseze printr-un control prea mare, automat și ceilalți devin prea conștienți de ei.
Am avut și proiecte în care nu mă înțelegeam cu unii dintre colegi sau proiecte care nu m-au provocat neapărat în prima etapă, dar dacă am simțit că e o chimie cu regizorul, aspectele astea n-au contat.
Pentru mine, evident că ideal ar fi să fac numai texte valoroase și roluri valoroase, dar chiar și într-un proiect care este mai mic sau pleacă de la un text mai puțin reușit decât mi-aș dori eu, dacă simt că mă conectez cu omul ăla în mod real, atunci asta nu contează atât de tare.
Pun întrebarea în oglindă, cumva. Ce te face să te simţi în largul tău? Ce te entuziasmează realmente la un proiect?
Chiar trăiesc asta în acest moment, fiindcă repet cu niște prieteni și foști colegi din Trupa fără Nume şi mă entuziasmează… entuziasmul celorlalți.
Cred că mă entuziasmez atunci când oamenii vin la timp, când își învață textul, când se respectă între ei, când se ascultă.
De exemplu, astăzi am avut repetiție și s-a terminat puțin mai repede, pentru că am făcut ce am avut de făcut, dar noi, actorii, am rămas, ca să învățăm textul împreună… e ceva ce pe mine mă face atât de fericită!
Sunt niște lucruri foarte simple, dar cred că țin tot de noțiunile pe care le avem despre ce înseamnă meseria asta. Atunci când oameni care gândesc la fel se întâlnesc, totul pare simplu, totul se rezolvă, chiar dacă am temeri de fiecare dată când încep un proiect nou.
Altfel, la început, mie întotdeauna mi se pare că nu mai știu să fac meseria asta… mi se pare că rolul meu este groaznic, că n-o să știu să-l fac, că n-o să am nicio idee, că, în sfârșit, lumea o să vadă că eu n-am ce căuta în meseria asta, de fapt… asta apropo de Sindromul impostorului.
Ei, și atunci când văd că sunt oameni din ăștia în jurul meu, mi se mută atenția de pe mine pe cei din jur și mă bucur din plin de bucuria lor de a fi parte din acelaşi proiect.
Înţeleg că satisfacţiile oferite de libertate vin la pachet şi cu niscaiva temeri…
Cred că frica, cel puțin în cazul meu, este tot timpul acolo, într-o formă sau alta.
La început, asa cum spuneam, este chiar o frică în sensul propriu, după care, atunci când sunt în repetiții, am deseori îndoieli, fiindcă mă gândesc că nu o să ne iasă acel proiect sau că o să fie prost. Asta mi se întâmplă aproape în permanență.
Apoi, am anxietăți. Sunt un actor destul de instinctiv și, în momentul în care sunt pe scenă, mă duc cu ceea ce se întâmplă real și ce descoperim împreună în momentul ăla. Fac ce-mi vine, nu gândesc şi, după ce cobor de pe scenă, începe anxietatea:
‘Oare am greșit acolo? Oare e un gest deplasat? Oare n-ar fi trebuit să fac asta?’.
Și mă duc acasă și mă gândesc și mă regândesc, mă uit din nou pe text și reanalizez, după care, a doua zi, o iau de la zero… deci este, într-adevăr, această pendulare permanentă între frică și încredere, între frică și dorinţa de libertate.
Cum a evoluat cu trecerea timpului perspectiva ta asupra profesiei, inclusiv acest perfecţionism, precum şi dorinţa obstinată de libertate?
Cred că e ceva ce vine tocmai din copilărie.
De exemplu, nu știu dacă are legătură neapărat cu școala pe care am făcut-o sau cu zona în care am trăit, dar dintotdeauna, chiar din anii de facultate, dacă am repetiții de la ora 13, trebuie să ajung acolo cel târziu la unu fără un sfert.
Întotdeauna am fost foarte atentă la detaliile astea, adică am niște principii care au rămas cu mine și depre care continui să cred că sunt sănătoase, pentru că țin de respectul față de munca pe care o fac.
Pe de altă parte, sunt și destule lucruri care s-au modificat.
Primul care îmi vine în minte acum este vis-à-vis de ideea de sacrificiu pe care o avem în meseria asta și în artă, în general, fiindcă există încă aceste prejudecăţi cum că, nu știu, ți-a murit cineva apropiat și două ore mai târziu eşti pe scenă și joci ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Acest sindrom de erou, de supraom imun emoţional, care n-are sentimente, n-are probleme, mi se pare ceva foarte nesănătos și suntem hrăniți încă din perioada de formare cu ideea că pe scenă nu trebuie să se vadă că ai şi zile proaste, că actorul trebuie să fie tot timpul acolo… chiar dacă e cu mâna ruptă, el se urcă pe scenă și joacă, iar asta îl face cu adevărat valoros.
Nu mai cred asta.
Poate că, în primii ani, ceream eu foarte mult de la mine, dar acum cred că s-a mai dus din presiunea de pe umerii mei, că, orice ar fi, trebuie să fac perfect tot ce am de făcut în fiecare zi. Nu! E ok să am și o zi proastă, e ok!
Am început să accept că e ok să am un spectacol prost, o idee foarte greu de cuprins cu mintea de către mine, cel puţin la început. Mă duceam acasă și mă biciuiam ore în șir că am dat o bâlbă, că n-am intrat la replică fix când trebuia, adică aveam serioase procese de conștiință… era dureros ce făceam eu cu mine însămi.
Cu timpul, am învățat să zic că e ok c-am greșit, fiindcă e important să şi greșesc, căci data viitoare, tocmai pentru că am greșit, voi ști la ce să fiu atentă. Deci, da, ideea asta că trebuie să fiu tot timpul la nivelul cel mai înalt, că altfel nu o să-mi mai fac meseria, a fost una dintre cele care s-a schimbat.
În fond, ce înseamnă teatrul pentru tine?
Acces la umanitate, acces la inconștientul colectiv, acces la mine.
Mă descopăr pe mine în relaţie cu ceilalţi, iar dacă vorbesc din perspectiva de spectator, descopăr pe alţii. Aparent, am zis un lucru foarte mic, dar eu cred că, într-adevăr, e un proces continuu de descoperire.
Ideea de independență profesională, asociată celei de libertate, a fost de la bun început în mintea ta? Chiar n-au fost momente în care să fi visat ca teatrul să-ţi asigure o viaţă calmă şi sigură?
N-am avut acest vis.
Avându-l pe domnul [Adrian] Pintea ca profesor, cred că undeva, în capul meu, îl asociam foarte tare cu un om rebel, liber, și mă vedeam pe mine în el și știu că atunci când am terminat facultatea chiar am zis că vreau să pot să fiu liberă, să aleg să fac în permanență ce îmi place mie, să nu mă duc vreodată la teatru cu senzația că trebuie să lucrez la un proiect care nu-mi face plăcere, mai ales că auzeam povești în jur despre oameni care nu erau mulțumiți de postul pe care îl aveau, care stăteau într-un teatru și nu primeau rolurile pe care și le-ar fi dorit.
Atunci, în acea primă etapă, am avut la un moment dat o discuție cu Ducu Darie [regretatul regizor Alexandru Darie (1959-2019), director la Bulandra între 2002 şi 2019 – n.r.] și a început să mi se nască în minte ideea că Teatrul Bulandra ar putea fi și pentru mine o opţiune, una de top, pentru că domnul Pintea juca acolo, dar, după aceea, a început să îmi placă să lucrez cu Andrei Grosu [fondator al teatrului independent Unteatru în 2010 – n.r.], cu care eram și prietenă, pentru că făceam proiectele pe care voiam noi să le facem și totul se năștea din reala plăcere și bucurie de a ne face meseria.
Toate s-au legat cumva ca eu să nu ajung să mă angajez, pentru că a venit apoi, foarte repede, perioada cu domnul Frunză, unde, de fapt, noi eram ca într-un soi de contract, deşi nu aveam semnat ceva concret.
Acolo lucram în permanență împreună [regizorul Victor Ioan Frunză a pus bazele colectivului Trupa fără Nume în 2010, iar Nicoleta Hâncu a debutat în spectacolul Îngeri în America, ce a avut premiera în 2012, la Teatrul Metropolis – n.r.] și simțeam cumva că e un loc sigur în care, orice ar fi, îmi pot face meseria și atunci nu m-am mai gândit deloc la partea asta cu angajatul.
Privind cu detașare în urmă, dincolo de conexiunile perene cu ceilalţi membri a Trupei fără nume, care ar fi plusurile acelei perioade pentru tine, ca artistă, puse într-o formă sintetică?
Că făceam texte importante și roluri importante.
Că am beneficiat de un exercițiu extraordinar, fiindcă în 9 ani am ajuns să jucăm, la un moment dat, chiar și 30 de spectacole pe lună.
Acum câțiva ani, emoția pe care o aveam înainte de fiecare spectacol era terifiantă – în sensul în care nu îmi doream să calc pe scenă şi, atunci când trebuia să fac pasul, ziceam: ‘Nu vreau! Vreau acasă. Vreau să fug!’ – şi, cumva, jucând multe spectacole, am ajuns să capăt o lejeritate pe care nu o aveam înainte, deci a fost faptul că aveam o constanță în ceea ce făceam.
Plus că aveam acea libertate foarte mare, de exemplu, în pregătirea unui spectacol.
În primele săptămâni, aveam mai întâi câteva lecturi, după care începeam direct să ne ridicăm de la masă, cu textul în mână, și să schițăm o mișcare, iar domnul Frunză nu intervenea niciodată! Ne lăsa în pace să facem tot ce ne venea în cap, să încercăm toate propunerile, fie ele mai proaste sau mai bune… aveam libertatea să facem asta.
Abia după aia începea el treptat, foarte delicat, să dea câte o indicație și cred că asta mi-a plăcut enorm, că simțeam că aveam dreptul să creăm noi, nu era ceva prestabilit.
El descoperea împreună cu noi despre ce e vorba și era frumos când, uneori, atunci când descopeream ceva la personaj, ne zicea: ‘Nici nu m-am gândit la asta, nu m-am gândit că poate să fie așa!’.
Cumva, simțeam că descoperim împreună și ne surprinde pe toţi ce se întâmplă, nu doar pe mine, actorul, sau doar pe el, regizorul. Deci acolo am simțit încredere din partea regizorului, iar sentimentul acesta l-am regăsit lucrând acum cu Bogdan [Mureşanu] la Anul Nou care n-a fost.
Venind vorba de roluri, ceva din tine se regăseşte inerent în fiecare dintre personajele pe care le joci. Sunt roluri care îţi dau şi ceva înapoi, te însoţesc un timp şi în afara scenei?
E ceva ciudat, dar în momentul în care am un rol nou, cred că voit, încep să mă comport și în viața de zi cu zi, cumva, ca acel personaj, ca să văd cum răspund oamenii din jur.
De exemplu, pentru personajul pe care-l repet zilele astea una dintre indicațiile pe care le-am primit a fost că nu e foarte atent la oameni. În general, eu sunt tot timpul cu energia focusată pe discuția pe care o port, însă acum încerc să nu-i mai dau atâta importanță și să-i observ mai atent pe ceilalti oameni care participă la ea, deci personajul este deja cu mine și în viața mea personală.
Un alt exemplu, la Steaua fără nume, mi s-a întâmplat să capăt un plus de încredere în mine, ca femeie, pe care nu o aveam înainte de personajul Mona, prin faptul că mi s-a încredințat rolul unei femei frumoase și admirate de către cei din jur, ce m-a făcut să mă gândesc că, totuși, am eu ceva de l-am primit, că nu e regizorul nebun să-l dea cuiva care n-are nicio legătură cu rolul…
Ai făcut o sumedenie de roluri memorabile, de la Viola lui Shakespeare sau Veta lui Caragiale la sora Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Cât ar fi diferit personajul Ratched dacă l-ai juca acum, de exemplu?
În general, am tot timpul senzația că aș face mai bine și că aș înțelege mai bine un rol decât am făcut-o în trecut.
De exemplu, atunci când am făcut-o pe Ratched, îmi amintesc că erau scene în care eu trebuia să domin cumva toți bărbații de acolo și mi-a fost foarte greu să fac asta, pentru că erau colegii mei, ne știam deja de ani buni și mă simţeam ciudat folosind o latură a mea pe care ei nu o vedeau foarte des.
Eu nu sunt un om autoritar și simțeam că mă văd cum îi păcălesc, știi? A fost unul dintre rolurile la care mi-a fost foarte greu să mă desprind de relația din spatele scenei, inclusiv în spectacole.
Ei, vreau să cred că acum, dacă l-aș face, aș avea mai multă încredere în mine că pot să fiu și așa, că nu mi-ar fi atât de frică să fiu percepută ca fiind rea.
Cu asta, da, am o problemă, pentru că sunt pleaser și aș vrea ca toată lumea să mă iubească și toată lumea să vadă că sunt un om bun, dar, evident, sunt şi personaje la care e chiar frumos dacă omul… nu te suportă și nu te place. Altfel spus, cred că mi-aș asuma mai tare latura ei dark.
S-a nuanţat raportul tău cu publicul? Cu 10 ani în urmă, spuneai că eşti interesată în primul rând de procesul creativ şi abia apoi de modul în care va fi primită propunerea ta.
Da, o spuneam în sensul că, în momentul în care creez un rol, nu mă raportez la ce i-ar plăcea celui din public să vadă, pentru că este un proces personal, eu mă pun real în situații, încerc să descopăr o lume și un om și, după aceea, dacă asta place, mă bucur, dar nu e un obiectiv în etapa aia.
De altfel, cred că ăsta e şi motivul pentru care am emoții atât de mari la intrarea în scenă şi nu cred că doar eu, toată lumea are emoții, pentru că tu nu știi, de fapt, oricât de bine ţi-ai face meseria, dacă publicul o să rezoneze neapărat cu ce faci tu, cu textul, cu personajul… e ca și cum te expui gol în fața spectatorilor și te lași judecat.
Adică, eu n-am cunoscut până acum pe cineva, actor, care să zică: ‘Băi, știu că o să funcționeze dacă fac asta!’.
Sigur că o reacție imediată a publicului poate exista, dar nu știi dacă, după aceea, oamenii se duc acasă și se vor gândi la ce-ai făcut în spectacol, că asta ar fi ideal, nu? Cel puţin mie mi-ar plăcea să cred că omul nu se desprinde, cum nici noi nu ne desprindem imediat de personaj, că și în el se modifică ceva, câtuşi de puţin.
Apropo de public, cum crezi că se balansează ponderea între tragic și comic în percepția spectatorului, în funcție de detașarea emoțională sau experienţială pe care o are față de poveştile din Anul Nou care n-a fost?
Cred că pentru publicul mai tânăr este mai amuzant decât pentru cei care au trecut prin experiențele respective.
De exemplu, pentru mine a fost un șoc când am aflat cum era în București în perioada respectivă. Eu sunt din Sighișoara şi când a pornit Revoluția aveam 4 ani, deci nu am cum să știu nimic, nu sunt atât de afectată direct şi conștient, cu toate că părinții mei, care au trecut prin perioada respectivă, au transmis traumele.
‘Trebuie să facem economie!’, ‘Nu lăsa lumina aprinsă!’, ‘Păi, o pereche de blugi înseamnă 20 de pâini!’ sunt lucruri pe care le-am auzit și îmi dau seama că sunt niște traume transgeneraționale, oricât n-am vrea să se întâmple asta, dar cred că pentru un public de 18-20 de ani este, probabil, mai amuzant ce văd pe ecran.
Pentru generația care a trăit perioada, după cum spui, depinde probabil de nivelul fiecăruia de detașare, iar pentru mine e undeva la mijloc, dar asta pentru că, așa cum spuneam și la început, mi se pare că trăim cam aceleași lucruri, că trăim niște traume similare, doar că sub alte forme.
Am o curiozitate… de ce o sighișoreancă școlită în limba germană a ales să vină în lumea Miticilor și nu s-a dus, de exemplu, să studieze actoria mai spre vest?
A fost ceva foarte inocent în gândirea mea, pentru că îmi imaginam eu că, dacă o să intru la facultate în București, e clar că e ceva de capul meu, pentru că, nu-i așa?, Capitala este acel “dincolo”, sau Moscova din literatura rusească, locul în care toată lumea vrea să ajungă.
Cred că am fost, când eram mică, de vreo două ori la București, dar mi se părea că este cum își imaginau probabil părinții că era “afară”, acolo unde se găsesc lucruri, unde e mâncare, unde există ciocolată câtă vrei, în fine, că Bucureștiul este locul în care, dacă ajung şi practic meseria, înseamnă că sunt “cineva”.
Apropo de germană, recunosc că am avut o perioadă în care m-am gândit să mă duc la facultate în Germania, pentru că sora mea era acolo, dar tot instinctiv mi-am dat seama că nu mi se potrivește stilul, că temperamentul nemților nu se potrivește cu al meu și chiar dacă am studiat în limba aia și am lucrat cu oameni din zona respectivă, de fapt, tot româncă sunt și tot în limba mea maternă mă pot exprima mai bine.
Reiau la final spusele tale, pe care le-am citat în debutul dialogului: “Trecutul este un acum mai vechi, viitorul un acum imaginat, astfel că acum e tot ce avem.” Nicoleta, imaginează-ți, te rog, viitorul ideal pornind de la “acum”.
În imaginație am voie să fac orice vreau eu, dar uite că și atunci când visez, visez așa, cu limită, să nu cumva să visez prea tare.
Ideal, aș face două proiecte de film pe an și două proiecte de teatru, să zicem, dar aș avea timp și de familie, și de vacanță, și de mers pe munte sau la mare, să pot să-mi încarc bateriile și să am cum să descopăr mai departe.
Cam ăsta e idealul, să pot să lucrez în continuare roluri cum a fost Florina [din Anul Nou care n-a fost – n.r.], care simt că m-a provocat și a fost pentru prima dată când nu am fost critică cu mine. Trebuie să recunosc că tot ce s-a întâmplat – inclusiv ce s-a montat din rol – a fost pentru mine o surpriză și nu m-am privit pe ecran gândind în permanență: ‘Oh, e groaznic! Aici trebuia să fac altfel!’.
Am avut o singură secvență în care cred că puteam mai bine de atât, dar în rest am fost mulțumită și mi-aș dori ca pe viitor să pot să mă uit mai des la mine însămi cu aceeași mulțumire și bucurie.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: yoshiphoto
