VIDEODOME | “HANNAH ARENDT” (2012, r: Margarethe von Trotta)
O realizare cinematografică remarcabilă, ce are în prim plan trei personalităţi feminine formidabile: Margarethe von Trotta, cea mai importantă femeie-cineast din istoria Germaniei de la Leni Riefenstahl încoace, intrată în atenţia publicului încă de la debutul din 1975 cu “Onoarea pierdută a Katharinei Blum” şi multipremiată la festivalurile de pe întreg mapamondul, Barbara Sukowa, actriţa lansată de R. W. Fassbinder în “Berlin Alexanderplatz” şi “Lola” la începutul anilor ’80, cu roluri memorabile în “Europa”, capodopera lui Lars Von Trier, “Equateur” (Serge Gainsbourg) şi “M. Butterfly” al lui David Cronenberg, şi, nu în ultimul rând, subiectul peliculei, Hannah Arendt, una dintre cele mai strălucite minţi a secolului 20, ale cărei scrieri despre fundamentele puterii şi consecinţele acestora, de la democraţie la totalitarism, au afectat radical viziunea societăţii legată de înţelegerea politicii.
Margarethe von Trotta a făcut cunoştinţă cu Sukowa prin intermediul fostului ei soţ, celebrul regizor Volker Schlöndorff (“Toba de tinichea”) şi a distribuit-o rapid în “Marianne and Juliane”/”Die bleierne Zeit” (1981), al doilea ei film din trilogia “Surorilor”.
Două sunt însă titlurile care relevă calitatea colaborării lor, ambele centrate pe câte o personalitate publică feminină extrem de puternică şi, ca atare, dificil şi riscant de portretizat: “Rosa Luxemburg” (1986, premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes şi o nominalizare la Palme d’Or pentru von Trotta), dedicat activistei socialiste ale cărei idealuri au fost interpretate în epocă drept radicale şi extremiste, şi “Vision” (2009, un Bavarian Film Award pentru Sukowa, plus o nominalizare la Festivalul de la Roma pentru regizoare), un biopic a polivalentei călugăriţe Hildegard von Bingen în lupta sa cu sistemul religios patriarhal. În mod strălucit, “Hannah Arendt” întregeşte acest triptic care omagiază modelul tăriei de caracter a femeii în contexte adverse.
Destinat în principal cinefililor interesaţi inclusiv de filosofie şi analiză politică, “Hannah Arendt” poate fi catalogat drept o producţie pseudo-documentară – mai ales că utilizează un volum semnificativ de imagini de arhivă -, destinată mai puţin difuzării şi savurării într-o sală de cinematograf, ca atare, mă simt dator să fac mai degrabă o introducere în subiect decât un comentariul al filmului propriuzis.
Născută în 1906 într-o familie de evrei stabilită în Hanovra, Hannah Arendt a ajuns să studieze filosofia sub îndrumarea lui Martin Heidegger (autorul unor cărţi esenţiale pentru umanitate precum “Introducere în metafizică”, “Fiinţă şi timp” sau “Originea operei de artă”) de care se îndrăgosteşte. Profund dezamăgită de mentorul şi, totodată, iubitul său, în momentul în care acesta se înscrie în Partidul Naţional-Socialist, tânăra studentă decide să se mute la Universitatea din Heidelberg unde, sub atenta supervizare a psihiatrului şi filosofului existenţialist Karl Jaspers, îşi scrie lucrarea de diplomă pe o tematică teologică, dar ascensiunea ei academică este blocată pentru faptul că era evreică.
În 1933 (după primele interogatorii ale Gestapoului), Arendt se stabileşte la Paris, cetăţenia germană îi este retrasă, iar în ’40, după ocuparea Franţei, regimul de la Vichy începe deportarea evreilor spre lagărele de concentrare naziste. Sechestrată într-unul din lagărele de tranzit din sud-vestul Hexagonului, femeia reuşeşte să scape şi să ajungă în Statele Unite în baza unei vize ilegale emise de un diplomat american.
Simultan cu activitatea academică în universităţi prestigioase (Berkeley, Princeton, Stanford) îşi începe cariera de jurnalist, precum şi activitatea militantă în cadrul unor organizaţii având drept obiectiv reconstrucţia şi prezervarea patrimoniului cultural evreiesc în Europa. Primele sale două cărţi, “Originile totalitarismului” (1951), în care explorează importanţa imperialismului şi anti-semitismului în naşterea, deopotrivă, a nazismului şi a comunismului stalinist, şi “Condiţia umană” (1958), un studiu ale nuanţelor diferenţiatoare între social şi politic, între acţiunea concertată şi evoluţia naturală a ‘condiţiei umane’, au reprezentat elementele-cheie pentru definirea unei notorietăţi internaţionale incontestabile şi a reputaţiei de unul dintre cei mai importanţi filosofi şi gânditori din perioada postbelică.
Cam de aici trebuie plecat înainte de a începe vizionarea filmului, căci “Hannah Arendt” nu este un film biografic, cu excepţia câtorva flash-back-uri discrete menite a servi definirii personalităţii lui Arendt (latura umană, emoţională, nu cea analitică), ci se concentrează strict pe prezenţa voluntară a acesteia – în calitate de corespondent pentru “New Yorker” – la procesul lui Adolf Eichmann, unul dintre principalii responsabili nazişti pentru Holocaust, capturat de o echipă mixtă Mossad-Shin Bet în Argentina, judecat în Israel, în 1961, şi executat prin spânzurătoare pe 31 mai 1962. Hannah Arendt avea să publice, un an mai tarziu, o carte, “Eichmann in Jerusalem”, care a stârnit controverse uriaşe, în primul rând prin subtitlul care lansa un nou concept, “banalitatea răului”.
Asistând la proces, autoarea a urmărit cu atenţie comportamentul şi atitudinea SS-istului din boxă şi a fost stupefiată de revelaţia că “a trimis oamenii la moarte, dar nu a simţit vreo responsabilitate”. Ca atare, punând în balanţă gravitatea faptelor comise cu mediocritatea individului, Arendt concluzionează că Eichmann nu a fost un sociopat sau vreun devotat fanatic acţionând în numele unei ideologii, ci un om mai degrabă simplu la minte care, decât să gândească raţional sau să fie sensibil la dileme morale, a preferat instinctiv să se încreadă orbeşte în “clişee” organizaţionale (indiferent de natura acestora, politice, militare sau sociale) pentru a accede în ierarhia puterii.
Însă nu “banalitatea răului” este ce i-a adus oprobriul public lui Arendt, ci îndrăzneala de a pune întrebarea dacă între rezistenţa completă şi compromisul total (apropo de comportamentul unora din liderii comunităţilor evreieşti şi colaboraţionismul din timpul WWII admis public de către aceştia în timpul procesului lui Eichmann) nu existau nuanţe sau paliere intermediare care să fi schimbat ceva din soarta celor pe care îi păstoreau spiritual şi moral.
Pentru această dilemă, Hannah Arendt a fost taxată drept arogantă, ca fiind mai mult nemţoaică decât evreică, izolată, ameninţată de Mossad pentru a nu publica scrierea, boicotată, concediată, etc, etc. A reuşit însă să treacă peste toate acestea fără a renunţa la propriile convingeri şi, în 1964, a devenit membru a Academiei Americane a Artelor şi Literelor.
Acesta este subiectul unui film în care Barbara Sukowa realizează un portret absolut magnific a lui Arendt (în ceea ce mă priveşte, mult mai bun decât rolul lui Margaret Thatcher pentru care Meryl Streep a primit Oscarul în 2012, anul în care a avut premiera filmul lui Margarethe von Trotta) pe care, în opinia mea, ar trebui să îl vedeţi inclusiv din perspectiva banalizării răului în societatea şi politica românească. Poate vă va trezi interesul pentru cărţile lui Hannah Arendt.
Text de IOAN BIG
