„QUEEN I” – Pășind timid pe drumul succesului
În iulie 1973, melomanii britanici puneau acul pe disc și auzeau pentru prima oară acordurile de chitară ale lui Brian May. În vara în care curajul muzical wagnerian al celor de la Queen umplea casele rockerilor englezi, muzica se metamorfoza sub bagheta creativă a artiștilor care sfidau regulile industriei: era momentul desfrânărilor creatoare, de la conceptualitatea albumelor The Dark Side of the Moon și Aladdin Sane, până la privirea nostalgică înspre anii ’50 a LP-urilor precum Don’t Shoot Me I’m Only The Piano Player sau Goodbye Yellow Brick Road, ambele lansate de un tânăr și neînfricat Elton John.
În tumultul artistic al lui ’73, Queen scot capul sfios, fără ca nimeni să prezică influența masivă pe care trupa o va avea asupra întregului peisaj pop culture al secolului XX. Desigur, semnele erau acolo: orchestrații colosale, puternic influențate de abordarea orchestrală a lui Richard Wagner, măsuri compuse alternate rapid, versuri de factură mitologică, toate însoțite de un entuziasm interpretativ molipsitor. Cu toate acestea, ne-ar putea surprinde faptul că un tânăr Freddie Mercury, abia renăscut din cenușa fostului Farrokh Bulsara, nu livra decât performance-uri sfioase, la ani lumină distanță de siguranța pe care o va avea la foarte scurt timp după lansarea albumului.
LP-ul Queen (cunoscut ulterior și sub numele de Queen I, după lansarea albumului Queen II, în 1974) deschide ușa către noile posibilități ale rock-ului, un gen muzical ce primește influențe din partea literaturii și muzicii culte. Great King Rat și My Fairy King ne oferă o privire către viitor, fiind compoziții progresive epice, care prevăd genialitatea piesei Bohemian Rhapsody, în timp ce Liar și Son and Daughter prezintă influențe ale hard rock-ului, creații violente în care Brian May preia rolul principal.
Queen debutează, așadar, în zona rock-ului progresiv, cei patru renunțând la această abordare începând cu 1976. De altfel, Queen-ul anilor ’80 este o entitate complet diferită, construită pe influențe pop și disco, de mare succes comercial, dar dezamăgitoare în ochii fanilor pasionați de abordări muzicale complexe.
Revenind însă în 1973, observăm paradoxul LP-ului Queen, căci curajul celor patru este întrecut doar de o timiditate omniprezentă în intepretare și orchestrație, care însă se va disipa odată cu lansarea discului Queen II, material discografic în care Brian May, Freddie Mercury, John Deacon și Roger Taylor își vor face de cap în ritmuri de hard rock și rock progresiv. Așadar, la 50 de ani de la lansare, puteam revizita Queen I, un album ce ne familiarizează cu una dintre cele mai curajoase, eclectice și influente trupe ale secolului XX.
» Text de Alex MUȘAT.
