“RAVENOUS” (1999, r: Antonia Bird)
Dat fiind caracterul aparte al acestei poveşti cinematografice, încep cu o privire scurtă aruncată spre sursele acesteia de inspiraţie.
Antropofagia este un subiect mult prea deranjant pentru ca civilizaţia modernă să nu încerce, din toate puterile, să o ignore, minimizeze sau să o asocieze aproape exclusiv cu trecutul primitiv al umanităţii… în condiţiile în care, cazurile de consum de organe şi de carne umană sunt multiple şi bântuie inclusiv istoria recentă, de la actele de canibalism înregistrate în timpul asediului Stalingradului în WWII sau cele datorate foametei din Uniunea Sovietică (amintite inclusiv de Soljeniţîn în “Arhipelagul Gulag”) la notoriul caz a prăbuşirii avionului în munţii Anzi, în 1972, în urma căruia 16 persoane (printre care şi membri ai echipei naţionale de rugby a Uruguayului) au supravieţuit 72 de zile mâncând din carnea pasagerilor decedaţi.
În artă, e suficient să amintim de exhibiţionismul artistului canadian Rick Gibson, care, la finele anilor ’80, profitând de lipsa unei legi care să îi interzică acest lucru, a consumat în public la Londra, mai întâi o tartină cu… amigdale şi mai târziu, câteva felii dintr-un testicul de om.
Sursa foto: RickGibson.net
Antropologii au separat această ‘practică’ în două categorii: canibalismul de supravieţuire (în care se plasează primele exemple de mai sus) şi canibalismul învăţat (face parte şi acum din modus vivendi a triburilor din Noua Guinee, mai ales Korowai), la rândul său cu două forme de manifestare, la nivel de grup sau individ, deseori greu de decelat sau de separat între ele, endocanibalismul (cel tribal, asociat cu ritualurile transmise din generaţie în generaţie, în care carnea consumată aparţine corpurilor membrilor grupului/comunităţii, ca exprimare supremă al respectului pentru morţi, dar şi eventual, ca o tentativă rudimentară de asimilare a înţelepciunii şi experienţei celor decedaţi) şi exocanibalismul, cu un fundament religios şi mistic asemănător primului, dar diferit prin prisma faptului că e însuşit/adoptat ca formă de impunere a superiorităţii, de impresionare a anturajului sau, mai banal, de terifiere a oponenţilor (exemplul excentricului Gibson sau cazul rebelilor congolezi acuzaţi în raportul ONU din 2002).
Paranteză: dacă vă trece prin minte personajul fictiv Hannibal Lecter din “Tăcerea mieilor” şi unde s-ar putea încadra, acesta nu intră 100% în spaţiul antropologic întrucât avem de-a face cu o antropofagie patologică generată de o boală psihică (psihoza Windingo… sau alta).
De ce am inventariat aceste informaţii?
Pentru că, în secolul 19, America de Nord s-a dovedit a fi un teren propice pentru manifestarea tuturor celor trei forme de canibalism. Pe de-o parte, la populaţia băştinaşă, fiindcă din lucrarea “Handbook of American Indians of North of Mexico”, începută în 1873 şi publicată de Bureau of American Ethnology în două părţi (1907 şi 1910), disponibilă pentru consultare on-line pe archive.org, reiese că peste 30 de triburi de indieni americani de pe întreg teritoriul US – inclusiv nume sonore precum Comanche, Sioux, Hopi sau Iroquois – practicau în mod curent canibalismul, atât cel învăţat, ritual (consumul unei mici bucăţi de carne din corpul unui războinic inamic) cât şi cel de supravieţuire (în timpul perioadelor de foamete acută datorate climei nefavorabile).
Donner Party (sursa foto: britannica.com)
De cealaltă parte, coloniştii, mulţi ajunşi nepregătiţi moral, psihic şi fizic într-un Vest cu adevărat sălbatic şi neprimitor dintr-o civilizaţie care îi obişnuise cu un minim confort şi care, până a-şi găsi un loc ‘productiv’, până să-şi coaguleze propriile comunităţi şi până să gestioneze într-un mod mai rezonabil conflictele cu indigenii… au fost nevoiţi să răspundă unor provocări multiple legate de supravieţuirea elementară (celebrul caz “Donner Party”).
Reflectarea în cinematografie a acestei realităţi mai puţin luminoase din istoria naşterii Statelor Unite este aproape inexistentă întrucât presupune încălcarea unui tabu cultural pe care puţini dintre producătorii de la Hollywood au îndrăznit să şi-o asume, mai ales în ultimile decenii, iar geneza lui “Ravenous”, probabil cel mai crud şi crunt Western realizat pe tema canibalismului de supravieţuire, nu s-a consumat fără mari bătăi de cap.
La doar trei săptămâni după începerea filmărilor (realizate în cea mai mare parte în munţii Tatra din Slovacia), hărţuit de influenta producătoare de la Fox Laura Ziskin (“Pretty Woman”, “Spider-Man”), regizorul de origine macedoneană Milcho Manchevski (Leul de Aur la Veneţia în 1994 pentru “Before the Rain”) îşi dă demisia, este înlocuit de Raja Gosnell (opţiune bulversantă dat fiind faptul că nu făcuse decât… “Home Alone 3”!), dar care se vede rejectat de întreaga echipă după doar câteva zile, iar frâiele sunt preluate, la sugestia actorului Robert Carlyle, de către regizoarea britanică Antonia Bird, cu care Carlyle, aici interpretul rolului principal, jucase deja în “Priest” şi “Face” şi îi era partener în compania “Runs 4-Way”.
Inspirată decizie căci, în ciuda problemelor de producţie care au continuat, rezultatul este un Western remarcabil din categoria ‘inclasificabilelor’, întrucât, deşi se întâmplă în Vest, în timpul războiului mexicano-american din 1847, evită inspirat, în mare parte, să utilizeze canoanele şi reţetele consacrate ale genului.
“He that fights with monsters should look to it that himself does not become a monster.”, este motto-ul ales de Antonia Bird pentru “Ravenous”, citat din Nietzsche esenţial pentru perceperea în profunzime a acestei drame subversive, interpretabilă în unele pasaje ca o satiră întunecată (date fiind inevitabilele accente Gore şi Horror pe care Bird nu îşi propune deloc să le edulcoreze de dragul rating-ului). Locotenentul John Boyd (Guy Pearce – “Prometheus”, “Mare of Easttown”) devine un erou de război după ce anihilează de unul singur un post de comandă mexican aflat în spatele liniilor inamice… din pură laşitate.
Făcând pe mortul în mijlocul unei bătălii, se trezeşte într-o căruţă, sub o stivă de cadavre, cu “blood running down my throat… something has changed.”.
Deşi Boyd recunoaşte cu onestitate originea îndoielnică a actului său de eroism, din motive de corectitudine ‘politică’, superiorul, Generalul Sluson (John Spencer – “The West Wing”, aici în ultimul său rol pe marile ecrane înainte de moartea prematură în decembrie 2005) decide să îl avanseze în loc de a-l deferi Curţii Marţiale.
Odată cu medalia şi epoleţii de căpitan, vine şi surghiunirea lui Boyd la Fort Spencer, o îngrăditură izolată din munţii Sierra Nevada preluată de la spanioli, funcţională doar ca tranzit pentru coloniştii aflaţi în drum spre California, deservită de o mână de oameni: doi indieni, frate şi soră (moşteniţi odată cu locaţia), soldatul Reich, un soi de Rambo a grupului (Neal McDonough – “Minority Report”), dependentul de “ierburi” Cleaves (David Arquette – “Scream”), religiosul Toffler (Jeremy Davies – “Saving Private Ryan”), alcoolicul medic Knox (Stephen Spinella – “Milk”) şi indulgentul lor conducător, colonelul Hart (Jeffrey Jones – “Amadeus”, “Sleepy Hollow”).
În miez de iarnă aprigă, aceştia descoperă în apropierea aşezării un firav civil de sorginte scoţiană, Colqhoun (Robert Carlyle, excepţional în rol!), aproape îngheţat, care se autoetichetează – după o recuperare fizică miraculos de rapidă – drept “slujitor a Domnului” şi clamează că, odinioară parte dintr-un grup de călători izolat luni întregi în sălbăticie, care a ajuns să practice canibalismul la terminarea oricărei sursă de hrană pentru a supravieţui (“I said no food. I didn’t say nothing to eat.”).
Expediţia de salvare a celorlalţi relevă în mod brutal că adevărul diferă faţă de versiunea narată şi că însuşi Colqhoun este iniţiatorul acestor practici morbide şi, pe măsură ce acesta decimează personalul din fort, forţa sa începe să atingă o dimensiune aproape supranaturală, iar fricosul Boyd nu reprezintă în niciun caz un oponent care să îi reziste.
Mai mult, acesta devine subiectul sarcasmului canibalului, “Morality… the last bastion of cowardice”. Nu dau alte detalii despre plot fiindcă, în ciuda unei puneri în scenă minimaliste, cu puţine personaje, scenariul oferă suficiente răsturnări de situaţie (multe oripilante pentru stomacurile sensibile) şi voi reveni asupra surselor de inspiraţie antropologică şi istorică din combinarea cărora rezultă o complexitate absolut surprinzătoare la nivel de studiu psihologic a protagoniştilor.
Localizarea cadrului temporal şi geografic face trimitere indiscutabilă la cel mai celebru caz de canibalism de supravieţuire de grup din istoria Vestului Sălbatic, “The Donner Party”, cu cele 23 de căruţe de colonişti care au ales o altă rută decât cea tradiţională pentru a ajunge în California şi cu resursele vitale pe terminate, au devenit captivi ai furtunilor de zăpadă din munţii Sierra Nevada, în toamna lui 1846.
Personajul lui Carlyle şi comportamentul său în acest context bizar este construit pe baza informaţiilor deţinute despre doi dintre cei mai faimoşi ‘mâncători de oameni’ din istoria Vestului, Boone Helm, “The Kentucky Cannibal”, un psihopat care, în 1853, având deja un trecut agitat (crime şi jafuri în timpul Goanei după Aur din California, o internare temporară într-un ospiciu de nebuni), a devenit la rândul său victima intemperiilor în pădurile din Oregon şi pentru a-şi putea continua călătoria, şi-a făcut provizii de hrană din carnea şi organele foştilor colegi de nelegiuiri, morţi pe parcurs, unul câte unul (episod care avea să se repete aproape identic în 1862), dar, mai ales, Alferd Packer, “The Colorado Cannibal” (inclusiv vizual, look-ul lui Carlyle se apropie extraordinar de mult de cel a lui Packer), care şi-a dobândit porecla în 1874 după ce, în calitate de ghid, a plecat cu încă cinci bărbaţi să caute aur în Breckenridge, Colorado, dar la două luni după ce au fost ultima oară văzuţi într-o tabără indiană Ute, a reapărut singur, ca din neant, susţinând că au fost prinşi de furtună în creierul munţilor şi că toţi ceilalţi au murit de foame… surprinzător, el nu părea înfometat şi nici nu a cerut imediat de mâncare.
Ulterior, avea să îşi modifice declaraţia incluzând faptul că supravieţuitorii s-au hrănit din corpurile celor decedaţi de slăbiciune şi că el nu l-a ucis decât pe ultimul rămas încă în viaţă, chipurile… în legitimă apărare.
În “Ravenous” însă, lucrurile nu stau chiar atât de liniar, întrucât spaţiul canibalismului ‘de supravieţuire’ se intersectează în mod serios cu cel a canibalismului ‘învăţat’ prin amplele referinţe la mitul Windigo/Wendigo născut în legendele triburilor băştinaşe Algonquian, un monstru insaţiabil ce poate avea formă umană şi care îşi menţine şi dezvoltă puterea până la invincibilitate prin consumul constant de carne de om.
Primul care îl aminteşte în film este indianul cooptat în echipa de căutare, iar la reacţia amuzat-incredulă a colonelului Hart are o replică ce îl lasă pe acesta pe gânduri: “White men eats the body of Jesus Christ every Sunday”.
A devenit Colqhoun un Windigo?
Rămâne de văzut filmul, mai ales din perspectivă psihologică, una în care… vegetariana Antonia Bird excelează în a o defini datorită amplei experienţe acumulate în teatru, operă, televiziune şi film (patru BAFTA, premii la festivalurile de la Berlin, Toronto, Santa Barbara şi Cognac) cu ajutorul unor profesionişti redutabili printre care se numără veteranul DoP Anthony B. Richmond (BAFTA în 1974 pentru formidabilul “Don’t Look Now”, al lui Nicolas Roeg, şi cunoscut melomanilor pentru imaginea la “Sympathy for the Devil”-The Rolling Stones, “Let It Be”-The Beatles şi “The Kids Are Allright”-The Who), eclecticul compozitor Michael Nyman (filmele lui Peter Greenaway, dar şi “Gattaca”, “The Piano” şi “The End of the Affair”), cuplat în mod inedit cu… rockerul Damon Albarn de la Blur (alt vegetarian convins).
Închid cu vorbele personajului ‘Ravenous’ Colqhoun: “It’s not courage to resist me… It’s courage to accept me.”. Alegerea, până la urmă, vă aparţine.
Text de IOAN BIG
Citește mai multe articole din FILM – VIDEODOME.
