“A TIME TO LOVE AND A TIME TO DIE” (1958, r: Douglas Sirk)
Dat fiind contextul acesta nenorocit în care războiul a devenit, fără vrerea noastra, un subiect la ordinea zilei, cinematografia nu avea cum să rămână lipsită de reacţie, iar succesul de public al unei producţii precum oscarizatul “All Quiet on the Western Front” e simptomatic în acest sens. Dincolo însă de realizări spectaculoase din ultimele decenii, precum “1917”, “Dunkirk”, “The Pianist” sau “Enemy at the Gates”, n-ar fi, poate, o idee tocmai rea să (re)vedem unele filme aşa-zis clasice de război, fie şi numai pentru a afla în ce măsură îşi conserva relevanţa, mai ales că, dincolo de vârfuri precum “Cărările gloriei”, “Toba de tinichea” sau “Copilăria lui Ivan”, există o sumedenie de mici geme cinematografice mai vechi, ale căror poveşti mişcătoare se construiesc pe fundalul conflictelor armate din Europa, iar “A Time to Love and a Time to Die”, tot o adaptare după Erich Maria Remarque, precum“Nimic nou pe frontul de vest”, este una dintre acestea.
Iarna lui 1944. Rămăşiţele unui batalion german se retrag cu dificultate într-o Rusie devastată de război. Soldaţii sunt cu nervii la pământ şi demoralizaţi, dar cinismul acumulat în anii de prima linie le alimentează dorinţa de supravieţuire. Unul dintre aceştia, Ernst Graeber (John Gavin, actor devenit popular apoi ca Iulius Caesar în “Spartacus”, filmul lui Kubrick, şi Sam Loomis în “Psycho” al lui Hitchcock, numit peste ani ambasadorul SUA în Mexic de către Ronald Reagan), veteran hârşâit în invaziile din Franţa, Olanda şi Africa, primeşte o ne(mai)sperată permisie de trei săptămâni şi ajunge la Hamburg pentru a descoperi că localnicii au parte de propriul război, oraşul este devastat de bombardamente şi, zilnic, oameni sunt deportaţi de Gestapo în lagărele de concentrare. În căutarea disperată a părinţilor săi, face cunoştinţă cu Elizabeth (Liselotte Pulver – “La Religieuse”, a lui Jacques Rivette, “One, Two, Three”, a lui Billy Wilder), fata doctorului care îi îngrijea pe aceştia pe vremuri, marcată şi ea de dispariţia propriului tată.
Într-o lume civilă alienată de frică şi de incertitudine, între cei doi se înfiripă o disperată poveste de dragoste. “Trebuie să fac ceva, nu contează cât de mic sau de rizibil, să apăr ce a mai rămas din libertatea mea personală”, spune la un moment dat Elizabeth. Cei doi ajung să se căsătorească, dar Ernst trebuie să se reîntoarcă pe front… ‘a Time to Die’. Pelicula, produsă de Universal şi filmată la Berlin, are o distribuţie din care se remarcă David Thayer (“Rocky”, “Little Big Man”) în rolul fostului coleg de şcoală a lui Graeber ajuns mare ştab nazist, Kurt Meisel (ce avea să fie nominalizat ca regizor în ’59 la Palme d’Or pentru “Curtea marţială” a.k.a. “Kriegsgericht”) ca Heini, şeful lagărului de concentrare, Keenan Wynn (“Once Upon a Time in the West”, “Dr. Strangelove”), savuros în pielea lui Reuter, ofiţerul bon-viveur bolnav de gută şi Klaus Kinski (“Aguirre”), la unul dintre primele sale roluri, episodic, în uniforma ofiţerului Gestapo care îi dă veştile despre doctor lui Ernst, şi, nu în ultimul rând, chiar autorul cărţii după care a fost scris scenariul, Erich Maria Remarque (“Nimic nou pe frontul de vest”, “Trei camarazi”), care joaca aici un un rol secundar, cel al profesorului arestat pentru că ascunde evrei.
Ca să ne putem explica contrapunctele întunecate şi brutale care dau profunzime unui aparent banal love-story, trebuie să reamintesc că regizorul Douglas Sirk (născut Hans Sierck în… Hamburg) a avut multe de împărtăşit din punct de vedere a experienţelor din timpul războiului cu Erich Maria Remarque, ale cărui scrieri fuseseră arse în public în 1933 de Ministrul nazist al Propagandei, Joseph Goebbels, şi se văzuse nevoit să se refugieze în Elveţia şi apoi în SUA… şi a cărui soră, rămasă în Germania, avea să fie decapitată zece ani mai târziu în urma unui proces sumar, acuzată fiind de “subminarea moralului”. De cealaltă parte, Sirk, un cineast deja consacrat în Germania încă din perioada interbelică, admirat de Goebbels, a fost forţat să fugă în Statele Unite – prin Roma, în 1937 – cu a doua nevastă, evreică… în urma denunţului primei sale soţii, naţional-socialistă convinsă. De altfel, primul film peste Ocean a lui Sirk s-a numit “Hitler’s Madman” şi a avut ca subiect asasinarea lui Heydrich de către partizanii cehi.
Să revenim însă la filmul nostru, despre care regizorul Jean-Luc Godard, un mare fan a peliculei, a scris că are unul din cele mai frumoase titluri din istoria cinematografiei, schimbat inspirat chiar de Remarque faţă de cel pe care intenţiona să îl dea la început cărţii sale, “A Time to LIVE and a Time to Die”. Simultan o melodramă impecabil pusă în scenă şi un film despre război formidabil, atât vizual – ca fost student în istoria artei, Sirk a rămas un pasionat a picturii, fiind explicit influenţat în realizările sale cinematografice de plastica lui Delacroix şi Daumier – cât şi ca abordare a naraţiunii, lipsită de dorinţa de compromis, dar inedită prin tratamentul clinic a unei poveşti aparent simplă, în opinia mea, “A Time to Love and a Time to Die” îşi merită locul în raftul pe care stau atât predecesorul său – capodopera “Stalag 17” a lui Billy Wilder -, cât şi “Saving Private Ryan”, clasicul modern al lui Steven Spielberg.
Text de IOAN BIG
Citește aici mai multe articole din FILM – VIDEODOME.
