DRAGOŞ GALGOŢIU: “Craii de Curtea-Veche e o poveste în care descoperim fragmente ale vieții îngropate în memorie”
Premiera dramatizării lui Dragoș Galgoţiu a cărţii Craii de Curtea-Veche, binecunoscutul roman scris pe parcursul a aproape 20 de ani de către Mateiu, fiul nelegitim al lui Ion Luca Caragiale, în urmă cu un secol, reprezintă unul dintre evenimentele speciale ale lunii aprilie, mai ales că „una dintre operele cele mai reputate ale literaturii române”, după cum o caracteriza Ion Vianu, se construiește în jurul unui discurs ermetic al povestitorului Cara(giale), a cărui încifrare cu valoare simbolică este asociată deopotrivă limbajului și întâmplărilor narate.
Spectacolul de la Teatrul Naţional din București este unul de autor, întrucât apreciatul regizor de teatru și artist vizual DRAGOŞ GALGOŢIU (Kafka. 5 vise, Hamletmachine, Portretul lui Dorian Gray) semnează nu doar regia şi dramatizarea, dar și decorul și coloana sonoră, deci avem parte de o proiecţie experienţială completă a unei interpretări extrem de personale a universului bizar și decadent centrat pe “craii” Cara, Pantazi, Pirgu și Pașadia, descris (doar) în cuvinte de Mateiu Caragiale, în 1929. Dată fiind originalitatea pe care o implică un asemenea demers, am simţit nevoia unei tentative de pre-decriptare a modului în care Dragoș Galgoţiu se raportează la multiplele semnificaţii ale textului-sursă și la declinarea acestora prin intermediul artelor spectacolului.
Cu ceva vreme în urmă, mi-aţi spus: “Munca de imaginare a unui spectacol este un exerciţiu de înţelegere şi de reprezentare a acestei înţelegeri într-o formă teatrală. Natura asta reflexivă se continuă la mine cu alegerile textelor pe care le pun în scenă.”. De ce ați ales Craii de Curtea-Veche?
Răspunsul, din punctul meu de vedere, e foarte simplu: este o carte importantă, o carte cu povești care ne tulbură în foarte multe feluri, iar noi suntem toți lacomi de povești, începând de la lăcomia pe care o are toată lumea față de emisiunile de știri – deci poveștile dezordonate, care ne tulbură, ne înconjoară -, până la importanța pe care o au filmele și serialele ca o adicție a noastră față de povești, un fel de bulimie uneori, pentru că, în mod normal, poveștile sunt spuse fiindcă sunt purtătoare de sens… sau, cel puțin, așa a început [Epopeea lui] Ghilgamesh, așa a fost Iliada și așa mai departe.
După aia a apărut această adicție a noastră și, în general, s-a coborât nivelul receptării, dar și al celor care povestesc, în sens invers față de sens. Or, această carte, cu siguranță, pe lângă farmecul absolut extraordinar, are foarte multe layere. Mi-a atras atenția asupra perspectivelor astea de adâncime ale cărții un volum publicat prin anii ‘80 al lui Vasile Lovinescu, prieten cu René Guénon, marele filosof esoteric francez, care se numește Al patrulea hagialîc, în care el vorbește de un posibil discurs ascuns în Craii de Curtea-Veche.
Nu e important dacă e adevărat asta, în sensul strict, deși ceva există acolo: pasiunea lui Mateiu Caragiale pentru heraldică, modurile în care el descrie interesul personajelor față de lumi dispărute, ca lumi secrete, ca un fel de Shambala, adică secolul XVIII e prezentat ca o grădină paradisiacă a culturii și a existenței, iar aristocrația este privită de el într-un anumit fel, ca păstrătoare a unor tradiții importante. Există deci această stratificare, dincolo de primele seducții pe care le oferă, seducții care, sigur, sunt şi ele foarte importante.
Trebuie să fi existat însă şi o raţiune personală pentru alegerea textului…
Niciodată nu știi dacă anumite impresii vin la început de tot, când faci alegerea textului sau după ce te împrietenești cu el, dar Bucureștiul, care nu este orașul meu natal – eu sunt din Cluj -, m-a interesat după ce, prima dată, l-am respins. E un oraș căruia îi lipsește centrul orașelor medievale, e un oraș cu mai multe centre, și l-am descoperit pe parcurs, până am dat de un miez, o inimă a orașului, în care m-am și mutat la un moment dat… am locuit pe Mihai-Vodă, o stradă despre care se vorbește mult în carte. Am locuit apoi şi pe Sfântul Constantin, pe mai multe străzi despre care vorbește Mateiu.
Orașul ăsta, care a fost ucis, care a fost violat, exact ca lumile pierdute, este prezentat într-un mod special, deci poveştile din Craii nu se pot întâmpla în alt loc decât aici, deci este interesant că în stratificarea asta relatată de Mateiu Caragiale se amestecă și povești de după scrierea cărții. Felul în care ne raportăm, în care privim noi, acum, farmecul pierdut al lumii la care Mateiu se referă – orașul ăsta pierdut, un oraș aristocratic, decadent, oriental -, dar care nu mai exista nici pe vremea lui, este la fel ca raportarea lui față de acea lume, şi, între timp, tot orașul, cu straturile lui de istorie, de sensibilitate și de povești, a fost mutilat, a fost pierdut, or asta este o ocazie de meditație foarte interesantă asupra uneia dintre cele mai mari teme ale culturii, și anume ‘Paradisul pierdut’.
Și atunci, a reciti împreună – că teatrul asta face: recitim împreună un text, îl celebrăm – e o ocazie de meditație asupra paradisului pierdut, care, pe lângă mitologia care s-a construit în jurul acestei teme, este legată și de propria noastră existență, pentru că tinerețea este paradisul pierdut al fiecăruia dintre noi.
Povestea vieții noastre este un paradis pe care îl vom pierde toți, odată cu uitarea și apoi cu moartea, deci, cumva, avem straturile cărții și ce se naște meditând asupra acestor lucruri. Această mare ocazie de meditație a fost o invitație pentru mine de a aduce pe scenă experiența asta.
Fiindcă aţi amintit de layere, unul esenţial îi aparține însă lui Dragoș Galgoțiu și nu lui Mateiu Caragiale: universul sonor şi spaţial aparte al spectacolului. Viziunea ce se reflectă în montare incită spectatorul la conexiuni inedite. Cartea Craii de Curtea-Veche a apărut, de exemplu, cam în acelaşi timp cu primul film cu coloană sonoră.
Da, sunt multe legături importante ce se pot face, pentru că, în momentul în care deschizi cutia Pandorei, se declanșează un anumit mod de a percepe pentru public, se declanșează conexiuni, chiar şi accidentale, e un joc al posibilităților.
De la prima întâlnire cu textul, urmată de toate coliziunile dintre text și cei implicați în lectură, până la întâlnirea cu cei care ascultă și văd aventura asta din sală, textul se modifică, se nuanțează, devine tot mai viu și tot mai imprevizibil. Noi ne-am jucat pornind de la cuvinte, de la povești, le-am dezvoltat şi percepția trebuie să fie tot așa, mai ales că sunt şi foarte multe lucruri la care am renunțat.
La un moment dat, de exemplu, într-un scenariu inițial, voiam ca prăbușirea și dărâmarea cartierului Uranus să fie una dintre marile teme, dar am renunțat… nu poți să le spui pe toate, dar în subtil, dedesubt, în toate melancoliile, în tot tragismul și în ridicolul unor personaje apare această temă.
Cred că există un fel de impregnație în gândurile actorilor, ale noastre, iar spectacolul s-a hrănit din toate astea şi atunci, toate aceste semințe, cumva, pe care le-am împrăştiat, chiar dacă n-au crescut, chiar dacă nu s-au transformat în plante în spectacol, pot să încolțească în spectator.
Pe scenă, Cara este, deseori, protagonist al unor întâmplări din prezent, însă, alteori, schimbând perspectiva, poate fi privit ca o prezenţă fantomatică, eşuată în alt timp prin intermediul amintirilor. Cine e Cara lui Dragoș Galgoțiu?
Cara nu este un narator… este un personaj care retrăiește cu intensitate poveștile altora.
Povestea lui se confundă cu poveștile altora și, din cauza asta, jocul cu timpul este un joc cu imaginația, pentru că există lumi concrete și lumi imaginare, iar raportul ăsta mi se pare fascinant, și în posibil, și în spectacol şi cred că e şi un subiect al cărții… e ceva cu care ne întâlnim tot timpul în viața noastră: conexiunea între o experiență culturală și viața așa cum e în imediatul ei. În orice moment al nostru există o simultaneitate între ce facem concret şi ce ne imaginăm.
Chiar acum, când noi vorbim, gândurile, frame-uri de imaginație, se derulează simultan în fiecare, se deschid ferestre, uși, în același timp. În momentul în care bem cafeaua sau în care conducem, pe lângă acțiunea propriuzisă, există fragmente de memorie sau lucruri pe care dorim să le facem, or, într-o poveste din asta, accentul nu e pus pe fizicalitatea sau pe descrierea unei fizicalități, a unei ordini simple, ci tot timpul există această simultaneitate între fizic și imaginar. E o țeavă stricată şi picură apa sau becul nu funcționează ca lumea fiindcă sunt variații de curent, astea, toate, sunt declanșatori ai imaginarului… ca madlena lui Proust, da? Nu există ceva mai important decât altceva, iar simultaneitatea asta este savuroasă. Existența cred că este în această simultaneitate între ce facem, sau ce trăim imediat, și imaginare.
În plus, este fabulos că atunci când, de exemplu, Cara își amintește de Pantazi şi Pantazi, la rândul lui, își amintește de un alt personaj, de Wanda, și alunecăm și mai mult… deoarece Cara își amintește de Pantazi, care-și amintește de Wanda și Cara își amintește atunci direct de Wanda. Este deci amestecul ăsta, dar, în același timp, curge țeava de apă și trebuie să se ducă să o repare.
“Bucureştii rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; Şi totuşi, desfrâul mă uimi mai puţin decât descreierarea ce domnea în toate rândurile”, a scris Mateiu Caragiale în Craii de Curtea-Veche, definind oraşul prin intermediul faunei umane care îl popula…
Îl definește în mai multe feluri, dar miezul poveștii, ca să zic așa, îl reprezintă Arnotenii, “adevărații Arnoteni”, în fapt un bordel-tripou, o imagine grotescă, delirantă a orașului. Interesant este felul în care privește el acest spațiu cosmopolit între lumi, între Orient și Occident, pentru că dandysmul personajelor lui este evident şi, pe de altă parte, aromele orientale sunt și ele prezente și se amestecă între ele într-un mod foarte straniu, dar, pe lângă asta, avem imaginea marelui oraș, care e monstruos, care este o imagine a ființei umane într-o fază de decădere, de degradare. E tot timpul mișcător modul în care Mateiu [Caragiale] îl privește.
Apropo de asta, vreau să menționez ceva foarte important. Când am lucrat Portretul lui Dorian Gray [spectacolul antologic al lui Dragoş Galgoţiu, după Oscar Wilde, ce a avut premiera la Teatrul Odeon în 2004 – n.r.], am descoperit că Jean des Esseintes, personajul care stă la baza cărții care l-a făcut pe Oscar Wilde să-și scrie povestea, şi anume În răspăr, a lui Huysmans, pornește de la un personaj real, cel mai celebru dandy din epocă, un francez, Robert de Montesquiou se numea. Montesquiou l-a refuzat pe Oscar Wilde, când scriitorul a vrut să se întâlnească cu el, dar Montesquiou a fost văzut în mașină… ori în caleașcă, nu mai știu, împreună cu Mateiu Caragiale.
Deci e foarte interesant că el este racordat, poate și datorită perioadei berlineze [la insistenţele tatălui Ioan Luca, Mateiu Caragiale a început să studieze Dreptul la Berlin în 1904, abandonând însă după doar câteva luni petrecute pe străzile metropolei şi în Alte Nationalgalerie – n.r.], de această elită europeană extrem de rarefiată, așa, într-un vârf al piramidei artistice, începând cu Baudelaire și continuând cu Oscar Wilde, Sarah Bernhardt, Gabriele d’Annunzio și cu mulți alții, dar, în același timp, pare că știe sau e doar interesat și de mâlurile balcanice, orientale, foarte bizare și pline de putreziciuni ale Bucureștiului… și din cauza asta situează epicentrul poveștii în Mihai Vodă. Asta este zona cam unde-i acum Casa Poporului, bordelul, tripoul, era situat în locul unde acum este Casa Poporului… mi se pare genial, mi se pare fabulos!
Privită acum, după un secol de când a fost scrisă, povestea casei Arnotenilor și clădirea de pe dealul din centrul orașului par să nască o stranie legătură. Călătoria în lumea imaginată de Mateiu Caragiale nu e livrescă, există o fantastică a unei lumi scufundate între civilizații diferite, o lume cu alte arome și alte otrăvuri, o lume colorată bizar, un alt fel de decadență… ce a lăsat amprente în orașul pe care îl descrie, dar și în oameni. Suntem încă otrăviți și seduși de lumea pe care a povestit-o în marele roman al acestui oraș.
Păreți a manifesta o atracţie pentru poveștile de început de secol XX. Fiindcă aveți Manifestul galben al lui Dali, din 1928, în Ceasornicaria Taus de la Odeon, Craii de Curtea-Veche a fost publicată în 1929, după mult timp de lucru la ea, iar scrierile lui Kafka din care v-aţi inspirat pentru spectacolul Kafka. 5 vise au apărut tot cam în acei ani. Până la urmă, ce trebuie să aibă o poveste ca să vă câştige?
Nu știu. Suntem toți subiectivi, e clar, şi probabil că mai multe întâmplări sau experiențe personale m-au făcut să fiu așa. Inclusiv legătura mea cu Clujul, care era diferit de cel de acum… era încă un oraș austro-maghiar, cu amprenta Imperiului, care a fost puternică pe sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Din cauza asta, poate, am o sensibilitate față de literatura austriacă sau față de acel spațiu cultural şi o adicție față de literatura germană de început de secol, adică am făcut, de exemplu, și Berlin Alexanderplatz [romanul lui Alfred Döblin, publicat în 1929, pus în scenă de Dragoş Galgoţiu la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu în 2010 – n.r.], pentru că este un anumit mod de a privi lumea. Dar cred că mai e și altceva, că fiecare dintre noi își manifestă revoltele într-un mod foarte personal.
Dacă mă gândesc la spectacolele mele de început… primul a fost Neînțelegerea [1980, Teatrul de Stat din Sibiu], de Camus, deci, hai să zicem că aici e mai greu, cu toate că povestea pornește de la o întâmplare care a avut loc într-o Cehie de început de secol, deci, să zicem, era aceeași lume, dar, după aceea, am făcut spectacole cu anumită violență underground în care eu mă opuneam, într-un anumit fel, timpului în care se făcea Berceniul și noile cartiere de locuit.
Totdeauna, revolta presupune un conflict cu epoca, cu clișeele, cu modele, şi atunci refugierea în această lume este modul meu de a fi polemic cu ce nu-mi place în jurul meu. E o căutare a unei lumi cu o substanță coerentă cumva, emoțională poate, un mod de a articula gândul autorilor pe care-i întâlnesc.
Chiar și Ghilgamesh [2009, Teatrul Odeon], să zicem, este tot o refugiere în niște miteme, care au o anumită intensitate și pe care noi le purtăm în ADN… și o polemică față de dezordinea imediatului. Poate ăsta e lucrul cel mai concis spus.
“Sunt afectat de distrugerile pe care le produce timpul în jur şi sunt afectat şi de deriziunea artei pe care o practic şi încerc să găsesc un sens şi acestei deriziuni.”, îmi spuneaţi mai demult. Unde se aşează Craii de Curtea-Veche în raportul lui Dragoş Galgoţiu cu arta?
Totdeauna, relația cu arta din jur și pe care o practică fiecare dintre noi – pentru că nu e vorba doar de mine și de artiștii pe care îi privesc -, poate fi privită ca existența însăși, existență care este uneori flamboiantă, alteori seducătoare, plină de arome, tot timpul legată și de ce este efemer în ea, de capacitatea ei de a se devora pe ea însăși, de a-și pierde parcă sensul… și atunci, pasiunea cu care privesc experiențe mentale extraordinare, emoții ale personajelor sau ale mele, sau ale comunicării cu ceilalți, este inevitabil legată și de disperarea provocată de moartea tuturor acestor experiențe.
Am fost tulburat când am înțeles că viermii cadavrelor nu sunt râmele care vin din pământ, ci îi avem în noi de la început… la fel, distrugerea o avem în noi și însuși focul viu al existenței este și moartea, ca să zic așa. Și atunci felul în care privesc existența, felul în care privesc practicarea artei pe care o fac, felul în care privesc relația cu tot ce iubesc în jur, cu ființele, cu prietenii pe care îi pierd în multe feluri, prietenii care obosesc, lumile care obosesc, emoțiile care obosesc… toate astea mă tulbură, iar un text ca ăsta mă ajută să îmi nuanțez, să-mi repovestesc, de mii de ori, aceleași lucruri, încercând să înțeleg.
Știu că nu o să înțeleg niciodată ceva magic… un fel de piatră filosofală, dar cred că toate experiențele pe care le-am avut, personale și culturale, mă ajută să privesc viața, propria mea viață, cu totul altfel decât o priveam la 19 ani și mi se pare bine. Cred că sensul vieții poate să fie în această privire în oglindă… şi sensul artei.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Mihaela Marin
“Craii de Curtea-Veche” | Foto: Florin Ghioca; Grafica: Sabina Spătariu
Citește aici mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ – CLIN D’OEIL.
