Povestea lui “Ardor” se consumă în jungla Alto Paraná (pădurile tropicale care formează biodomul continental interior extins pe o parte a teritoriului a trei state, Brazilia, Argentina şi Paraguay), mai exact în provincia argentiniană Misiones, populată la origini de Guarani, a căror mitologie originară este de sorginte animistică (mineralele, plantele şi animalele pot trece printr-un proces de antropomorfism).
Un univers natural uriaş, straniu şi înfricoşător pentru cei care pătrund în el, asociaţi însă asigurator cu simbolul ameninţător al ‘civilizării’ forţate: focul, “ardor” (defrişările prin incendiere, utilizarea armelor de foc, arderea proprietăţilor băştinaşilor cu bombe artizanale). Lăcuste umane, invadatoare nomade lipsite de scrupule, expendables trimişi în avangardă să facă loc valurilor de imigranţi europeni cu bani la teşcherea veniţi aici după cele două Războaie Mondiale.
Fără discuţie, prin limitarea la minimum a numărului de personaje, filmul creează senzaţia copleşitoare de micime umană şi de pierdere în imensitatea mediului natural, atât prin calitatea imaginii (Julián Apezteguia, unul dintre cei mai buni DoP din Argentina), cât şi a muzicii (Sebastián Escofet, câştigător al unui premiu din partea Academy of Motion Picture Arts and Sciences of Argentina în 2012 pentru OST-ul la “El último Elvis”).
“Ardor” este în fapt un Machete-Western sudamerican, realmente interesant pentru că este conceput şi pus în scenă într-o tonalitate dramatică, cu setul de pensule şi vopselurile Western-ului de inspiraţie clasică: exproprierea micilor fermieri din spaţiile unde au acces la apă şi alungarea lor sub presiune de către industriaşii/afaceriştii din Est, singuraticul ‘Mr. Nobody’, justiţiar enigmatic ivit de nicăieri, care dispare după ce consideră că şi-a îndeplinit misiunea, urmărirea şi vânarea nelegiuiţilor, salvarea femeii inocente din ghearele răpitorilor, duelul din final, ş.a.m.d. Sergio Leone a definit cu mult timp înainte standardul în ceea ce priveşte primul aspect, încă din 1968, prin capodopera sa “Once Upon a Time in the West”, doar că, în acest caz, miza o reprezintă defrişarea pădurilor amazoniene (realitatea este aceea că, în ultimii 40 de ani, 20% din suprafaţa acestora a dispărut fiind tăiate pentru lemne şi pentru a face loc terenurilor agricole).
“Pablo Fendrik sets up his third feature as a classic Western with the action transposed from the dust of the Wild West to the lush tropical rainforest surrounding the Parana River in Argentina. The Man With No Name is Gael García Bernal (although his mystery diminishes as the film goes along), and he rises topless out of the swirling river to deliver the suffering locals from the tyranny of the land-grab.” (Fionnuala Halligan, screendaily.com, mai 2014).
Să trecem la subiect.
În urma atacului mişelesc din miez de noapte asupra micii ferme de frunze de tutun izolate în pădure, înfiinţată în 1970 de către Joao, personajul interpretat de Chico Diaz (respectat actor sud-american al cărui viaţă şi carieră l-au purtat din Mexic în Paraguay, Peru şi Brazilia), acesta este ciopârţit cu maceta, iar fata sa, Vania (Alice Braga – “I Am Legend”, “Elysium”, dar şi Western-ul “The Duel” din 2016), sechestrată ca sclavă de un trio de vânători-mercenari după ce obţin prin violenţă ce şi-au dorit, o semnătură pe actul de vânzare al proprietăţii, în numele celor care îşi propun să ardă totul pentru a construi fabrici de procesare şi să cultive ananas şi soia. “Când se vor întoarce vor fi mai mulţi” profeţeşte Kai… dar voi reveni asupra acestei replici.
După prolog, primul episod: abandonarea lui Vando de către acoliţi după tentativa de viol. Omul redevine animal, mai ales în junglă. Înlănţuirea de scene (sexul în sălbăticie, salvarea cuplului din partea ‘prădătorului suprem’, al jaguarului, ca simbol a puterii Mamei-Natură într-un mediu în care Dumnezeu nu este prezent, prin care aceasta îi protejează pe oamenii care încearcă să o înţeleagă, trimiterile la credinţele ancestrale legate de spiritele fluviului Paraná şi invocarea lor şamanică) nu face decât să amplifice misterul din jurul personajului principal intrat în scenă, tatuatul şi desculţul Kai (Gael García Bernal, vedetă a filmelor lui Alfonso Cuarón şi Alejandro G. Iñárritu, ce, cu doi ani înainte de “Ardor”, apăruse în comedia Western “Casa de mi Padre”), hoinar care, dacă e să îl credem, şi-a pierdut la rândul său familia şi a revenit în junglă după o tentativă nereuşită de a se adapta la viaţa de oraş.
“‘Those who live here taught me how to belong to this place’, he tells Vania, underscoring the idea that Kai isn’t some superhuman figure conjured to protect this family, but a custodian of the jungle itself – like the tiger. Judging strictly by the way each shot is framed, the jungle is clearly the film’s true star, which makes the pic’s parting line – ‘The people who sent them will send more’ – as ominous for Argentina as it is for the film’s survivors.” (Peter Debruge, Variety).
Bărbatul pleacă noaptea fără explicaţii de lângă femeie (episodul doi: abandonarea Vandei de către Kai în codru) în urmărirea mercenarilor pentru a recupera actele de cedare a fermelor semnate de localnici sub ameninţarea cu moartea. “Curentul [râului – n.a.] s-a schimbat.”.
La fel de greu de înţeles cum este însă de ce, pur şi simplu, nu le distruge imediat aruncându-le (de exemplu) în apă… este comportamentul său gen Rambo în “First Blood” când roata se întoarce iar el devine cel hăituit.
O posibilă explicaţie o oferă Christina Ioannidou pe cine.gr:
“He is a simple man, bound with nature, a noble who feels wild as his mother and exercises his duty to protect it, or a metaphysical embodiment of nature itself that brings man near and protects him from inhumanity; as the plot evolves, we tend towards the first. Kai initially only tries to protect Vania from the ‘wolves’, refusing to kill. But then, we see him confronted with his inferior instincts, those of survival. So, all the maneuvers that follow will end up in the final duel of Kai with his opponent, but he is now equaled. Consequently, the work has a symbolic character, putting through it reflections on the relationship between nature and man. Wildlife or wild man? Man breaks and destroys nature while she, through her resources, nourishes him.”.
Mai departe…
Episodul al treilea conţine în esenţă din nou cuvântul ‘abandon’, abandonarea lui Kai (pentru a doua oară) a Vaniei şi a fermei acesteia în favoarea unei existenţe solitare în pădure după ce, împreună, se fac “ardor/foc şi pară” şi decid în unanimitate ca nu doar să se ascundă, nu doar să se apere, ci să lupte până la decimarea integrală a grupului de atacatori pe care îi îneacă (la propriu) într-o pâclă densă de frunze aprinse de tutun, asta până la a apela la utilizarea ‘focului’ cu arsenalul modern.
Ca în orice Western, avem şi un interesant (este pentru întâia oară când în acest film eminamente campestru şi laic se aud pentru câteva secunde, în mod neverosimil, clopote de biserică) duel unu-la-unu, cu… carabinele, cu final ambiguu (ezitarea lui Tarquinho este cauzată de frică sau, poate, de fatalism).
Bun, până aici am încercat să trec în revistă elementele care fac din “Ardor” un produs cinematografic ce merită vizionat dar, în egală măsură, chiar dacă foarte succint, sunt dator să semnalez şi cea mai importantă sursă potenţială de frustrări pentru cinefili, care echilibrează oarecum balanţa: scenariul însuşi (semnat tot de Pablo Fendrik).
În pofida ‘exotismului’ Latino sudamerican ce atrage inevitabil prin ineditul abordării, filmul pare deseori lent şi greoi, având o sesizabilă dinamică sincopată, şi, cel mai grav, privat de consistenţa narativă aşteptată din perspectiva simbolismului utilizat (lipsa evidentă de interes pentru temele majore – mesajele eco, civice sau sociale – utilizate doar ca pretext în favoarea construcţiei dramatice minimaliste centrate pe o mână de personaje, şi îi includ aici şi pe fraţii vânători, nedefinite suficient de inteligibil încât să justifice sau să explice conduita sau acţiunile personajului principal).
Ameninţarea şi, în consecinţă, contrareacţia la pericolul prezentat de aceasta e deprivată de anvergură şi importanţă, iar metafora relaţiei deopotrivă mistico-spirituală şi organică între om şi mediul natural dusă spre derizoriu prin multitudinea de capete de aţă ale unui ghem complicat ce par să rămână neînodate, dând impresia per ansamblu de produs conceput estetic în mod remarcabil dar care se aşează pe o fundaţie artificial şi forţat construită de un scenarist exagerat de ambiţios.
E ca şi cum ţi-ai propune ca, printr-un singur film, să le dai simultan clasă lui Werner Herzog (“Aguirre”), John Boorman (“The Emerald Forest”, “Deliverance”) şi Sergio Leone (“The Good, the Bad and the Ugly”). Curaj de apreciat dar, în acest caz, nu prea a ţinut figura.
“It pays homage to classic filmmaking, it’s got two fine-looking international stars, and it calls attention to the environmental crisis in the rainforest. It’s still a dumb movie. Ardor dresses up a basic revenge plot with arty style and mystical mumbo-jumbo, all played out in a South American jungle where people have apparently watched a lot of spaghetti Westerns.”, a scris Robert Horton pe parallax-view.org şi… are dreptate.
Dar trebuie să vedeţi “Ardor” ca să vă convingeţi.
Text de IOAN BIG
