În fiecare an există un film care nu reușește să-și atingă potențialul maxim. Fie nu-l vede destulă lume, fie nu se discută atât de mult despre el, sau pur și simplu nu este atât de luat în seamă de către critici. Exemplul de anul acesta care, după mine, bifează toate categoriile este ultimul film din universul cinematic al lui Guillermo del Toro, Nightmare Alley. Predestinat să ducă o luptă grea în materie de încasări în box office, având ca adversar direct Spider-Man: No Way Home și fiind lansat într-o perioadă în care lumea încă nu mergea la cinema, filmul bazat pe romanul omonim al lui William Lindsay Gresham a trecut aproape neobservat de către publicul larg, câștigând doar 39 de milioane de dolari în toată lumea, raportat la un buget ce se vehicula a fi în jur de 60. Cu toate astea, cred că este printre cele mai reușite filme ale regizorului de origine mexicană, care a adus o poveste cu totul și cu totul specială pe marele ecran.
Într-o cheie bizară, acompaniată de o imagine superbă, îl avem în prim plan pe Stanton Carlisle (Bradley Cooper), un bărbat al clasei de jos care învață la circ un număr prin care păcălește publicul că poate vorbi cu morții. În scurt timp, alături de partenera sa, Molly Cahill (Rooney Mara), reușesc să își facă un renume și urcă pe scara socială, fiind invitați să performeze la tot mai multe evenimente. Doar că numărul este riscant prin joaca cu sentimentele celor implicați și, de cele mai multe ori, se termină cu regrete. Prima regulă pe care Stanton și Molly au stabilit-o a fost că nu au voie să vorbească cu nimeni, evitând astfel să trebuiască să admită că numărul este unul fals și nu e implicată nicio putere divină în ceea ce fac ei doi.
Problema apare când lui Stanton i se propune să lucreze pentru un domn extrem de înstărit și periculos, Ezra Grindle, ce vrea să intre în contact cu soția sa decedată. Ignorând sfaturile lui Molly, acesta intră în joc și reușește să-l convingă pe Ezra că el este un medium veritabil și are puteri speciale. Informațiile legate de cazul soției le obține de la doctorița Lilith Ritter, una dintre cele mai reputate psihoterapeute din oraș, singura căreia cei mai bogați și puternici oameni îi făceau confidențe. Curând, o poveste se leagă între Stanton și Lilith, iar puterea și banii îi încețoșează privirea clară de până atunci a protagonistului, o cădere fiind inevitabilă.
Guillermo del Toro se joacă aici cu același tip de thriller psihologic cu care ne-a obișnuit până acum, aducând însă în discuție una dintre cele mai vechi teme din literatură: natura vs. creșterea. Abordată cu cel mai mare succes și în cel mai detaliat amănunt în Marile Speranțe de către Charles Dickens, tema are ca fundament faptul că natura umană va influența tot timpul mult mai pregnant destinul individului decât creșterea sa. Exact ca și în cazul lui Stanton, care și-a dorit tot timpul să își depășească condiția, dar la final se întoarce la ceea ce este de fapt.
Născut pe 26 decembrie 1997, Ştefan Iancu a interpretat roluri în peste zece producţii româneşti şi străine, lungmetraje şi filme de televiziune. A făcut parte din distribuţia unor filme precum Kyra Kyralina de Dan Piţa, Walking with the enemy de Mark Schmidt şi Amintiri din epoca de aur, proiect de Cristian Mungiu. A împărţit, la vârsta de cinci ani, platoul de filmare cu Keira Knightley şi câţiva ani mai târziu, cu Steven Seagal. În 2018, a primit Premiul Gopo pentru „Tânără speranţă”, pentru rolul din Un pas în urma serafimilor. Joaca actualmente în serialul TV Vlad.
