“It’s like a pop-art installation piece disguised as sci-fi cinema that eventually devolves into a bad acid trip.”(bloody-disgusting.com).
Film-cult inspirat de comics-ul alb-negru “Shok!” (Judge Dredd Annual) al lui Kevin O’Neill şi Steve MacManus, publicat în 1981 în revista britanică 2000 AD (influenţa a fost recunoscută oficial prin menţionarea pe generic abia după ce Fleetway Comics a câştigat procesul cu finanţatorii peliculei), lungmetrajul de debut al excentricului regizor de origine sud-africană, acum stabilit în Franta, este un Thriller SF post-apocaliptic produs de fraţii Bob & Harvey Weinstein care va aduce aminte spectatorului în mod inevitabil de “Terminator”-ul original al lui James Cameron din 1984, cu observaţia că provoacă prin embrioane de idei interesante (este totuşi un film cu buget limitat în privinta execuţiei şi nu un blockbuster) ce pot fi considerate vizionare, atâta vreme cât se regăsesc… ulterior în “Terminator 2: Judgment Day” din 1991 al aceluiaşi Cameron.
“Hardware” înglobează multe alte referinţe, atât cinematografice – de la efectul de seră din “Soylent Green” la contextul arid ce aminteşte prin filmările printre dunele marocane de Wasteland-urile din “Mad Max: The Road Warrior” şi pe care le vom reîntâlni mai târziu inclusiv în “Blade Runner 2049” – cât şi literare, fiind inspirat de scrierile unor celebri autori de Science Fiction din anii ’60 precum Philip K. Dick (“Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch”… frontiera dintre realitate şi non-realitate cu trimitere la cea virtuală), Harry Harrison (“Make Room! Make Room!”… suprapopularea la nivel global) sau Roger Zelazny (“Damnation Alley” a.k.a. “Drumul iadului”… asemănările dintre Moses Baxter, personajul principal interpretat de către Dylan McDermott – “Automata”, şi Hell Tanner, anti-eroul hoinar din carte).
Suntem transportaţi în “Hardware”-ul lui Stanley într-un New York al viitorului (anul 2000) devastat de războaie şi de efectele nucleare ale acestora, metropolă bolnavă aproape de stadiul terminal, în care populaţia îşi duce meschin existenţa în clădirile care mai stau în picioare sub soarele roşu, înconjurată de vestigii tehnologice şi supunându-se de bunăvoie sterilizării datorită resurselor vitale limitate, în special apa potabilă (“It’s stupid, sadistic and suicidal to have children right now.”)… şi care acceptă în mod oficial crima ca instrument suplimentar a supravieţuirii ca şi comunitate (“Kill! Kill! Today’s death count is 578.”). Doar că este ajunul Crăciunului şi se declară armistiţiu pentru o zi (premisa va fi inversată de James DeMonaco în 2013 în al său “The Purge” cu Ethan Hawke şi Lena Headey). Aparent, 24 de ore de linişte şi pace. Nu pentru toţi. Scavengerul Moses ‘Hard Mo’ Baxter, fost soldat (“space marine”) ajuns un scormonitor printre deşeuri cu potenţial de valorificare/reciclare tehnologică, interpretat de Dylan McDermott, îi cumpără drept cadou de Sărbători prietenei sale Jill (care, prin izolarea în bunkerul urban auster din blocul animat de o faună umană dubioasă, trimite figurativ la Rudāba şi la Rapunzel), sculptoriţă în metal, de la un competitor misterios, Nomad (Carl McCoy, frontlinerul trupei britanice de Rock Gothic Fields of Nephilim, căreia Richard Stanley le regizase două videoclipuri), capul unui robot descoperit de cel din urmă în deşertul radioactiv.
Creaţia tehnologică ajunge să muşte mâna proiectantului pentru că, astfel, intră în scenă… maşina, robotul M.A.R.K.-13 care, odată alimentat, dovedeşte o capacitate uluitoare de a se repune pe picioare (mai exact, a se reasambla şi autorepara într-un DIY mode) şi a ucide în mod nediscriminatoriu dat fiind faptul că a fost proiectat în ceea ce priveşte A.I.-ul ca un cyborg controlabil, ‘soldatul universal’. Numele nu este ales întâmplător, iar indiciul îl primim chiar prin replica lui Moses/Moise “no flesh shall be spared”, care trimite direct la un fragment din Sfânta Evanghelie după Marcu (“n-ar scăpa niciun trup”) pentru că… în versiunea engleză a Bibliei, acesta sună astfel: “no flesh should have been saved” (Mark 13:20). Nu este întâmplătoare nici vopsirea pe modelul ‘stars and stripes’ a căpăţânii metalice a uneltei letale şi plantarea în acest mod a simbolului sfânt al americanilor în centrul creaţiei energicei Jill (Stacey Travis – “Dracula Rising”, “The Only Thrill”), înconjurată de păpuşele de copilaşi despuiaţi cu feţele arse cu lampa de gaz. “Fucking bunch of shit what these people are doing to the fucking world.” (şoferul de taxi).
Odată făcută introducerea în atmosferă, plecând de la subestimarea dronei militare capabilă de regenerare (despre care se află târziu că a fost concepută pentru a ucide neselectiv în scopul reducerii suprapopulării), considerată iniţial doar un robot inofensiv de mentenanţă, Richard Stanley creează un Thriller SF foarte întunecat, deprimant şi recluziv concentrându-se pe menţinerea suspansului şi dinamicii alerte într-un spaţiu mic, bine definit, cel al studioului artistei urbane, femeia care este prima ţintă atât pentru cyborg (obiectiv: exterminare) cât şi pentru oameni (scopuri diverse: voyeurism, sex, fantezii, bani), fără a deraia de la un fir narativ care poate fi etichetat (superficial) drept simplist. Gordon Sullivan sublinia corect în cronica sa din 2009 că
“Despite talk of ‘cinematic storytelling’ and ‘widescreen comics’, movies and comics are radically different media. Comics provide readers with a self-paced combination of words and pictures which allow details to be gradually absorbed (or ignored) at the reader’s leisure. Film, on the other hand, moves at the pace directed by filmmaker and details are glimpsed at his or her discretion. This dichotomy is very evident while watching Hardware. Every single frame of Hardware has been designed to the 9th degree. This post-apocalyptic world has been crafted down to the tiniest detail (like the packaging design on the government-sponsored marijuana cigarettes), and they are a wonder to behold. Part Mad Max-style desert, part Western-inspired visuals, Hardware is also obviously influenced by other sci-fi films like Alien, and the retro-futuristic set design is beautifully claustrophobic.” (sursa: dvdverdict.com).
Intensitatea acţiunii este susţinută – într-o lumină şi pe o muzică Disco voit nostalgică – de sex şi de violenţa dusă până la Gore, dar la ce concluzie se ajunge şi care este mesajul cu caracter sarcastic şi în mare măsură subversiv care ni se transmite rămâne să descoperiţi la finele vizionării. Dar… “This is what you want, this is what you get.” este ceea ce apare abia după genericul de final. Sunt cuvintele cineastului Richard Stanley. În ceea ce priveşte muzica, esenţială pentru crearea atmosferei Cyberpunk, trebuie să încep cu apariţiile neaşteptate în film a doi rockeri legendari, Lemmy Kilmister, taximetristul care îl duce pe Moses cu barca prin apa poluată pe ritmul Hard-Rock a celebrei sale piesei compuse cu acoliţii din Motörhead, “Ace of Spades”, şi Iggy Pop în rolul lui Angry Bob, DJ-ul de la W.A.R. Radio Channel (punkerul are incluse pe coloana sonoră “Cold Metal” şi “Bad Life”)… asta până să ajungem la OST-ul propriuzis, unul cu adevărat excepţional, aproape Western, semnat de Simon Boswell.
Despre muzica din “Hardware”, Brian Orndof scria că:
“While the temptation to kitten the material must’ve been there for the taking, Stanley avoids a crude, B-movie routine for Hardware. It’s a glossy, moody picture, utilizing Simon Boswell’s wonderfully despondent synth-n-slide-guitar score to create an atmosphere of apocalyptic misery that delights the filmmaker, further accented by the ingenuous usage of the grinding song ‘The Order of Death’, Public Image Ltd.’s timeless valentine to the end of the world. Stanley creates the sensation of a plastic bag slowly pulled taught over the face, fashioning a disturbing world where a killer robot is perhaps the last thing to be feared. It’s an overpowering, toxic community of perverts (William Hootkins induces nightmares and post-screening showers as Jill’s greasy, voyeur neighbor), opportunists, media ubiquity, and cold-blooded murder.” (dvdtalk.com).
Anecdote muzicale de final: 1) În timp ce sculptează, când Jill se uită cu coada ochiului la televizor se aude piesa trupei Ministry “Stigmata”, dar pe micul ecran apar imagini cu GWAR; 2) Iniţial, John Lydon (Sex Pistols, P.I.L.) ar fi trebuit să joace rolul lui Iggy şi culmea e că pe laserdiscul japonez (acum o hiperaritate) apare trecut în distribuţie, iar Sinéad O’Connor pe cel al lui Lemmy care, oricum, după ce a băut o sticlă de whisky şi-a scăpat în râu Magnum-ul (adevărat) pus la dispoziţie de recuziteri de unde nu a mai putut fi recuperat; 3) Cântecul pe care personajul Lincoln Weinberg (Hootkins) susţine că l-a compus este o reinterpretare a piesei din 1912, “They all walk the wibbly-wobbly walk” al lui Paul Pelham şi J.P. Long. Recomandarea este să căutaţi să vedeţi “Hardware” pe ediţia DVD-ului ce conţine comentariul audio al cineastului, Making Of-ul “No Flesh Shall Be Spared”, un interviu edificator cu Richard Stanley despre eşecul concretizării sequel-ului, scene tăiate şi extinse.
Text de IOAN BIG
