Admit că am fost tentat să văd acest film de epocă romantic aproape exclusiv datorită potrivirii titlului cu intrarea noastră în februarie, Luna Îndrăgostiţilor, căci… altfel, “Summer in February”, adaptarea pentru cinema de către Jonathan Smith a propriei cărţi scrise în 1995, a reuşit contraperformanţa să vândă bilete de mai puţin de 2000 de dolari (în total!) spectatorilor americani şi sa fie caracterizat de criticii britanici de film drept plicitisitor. Este foarte posibil ca recepţia la nivel de public larg să fi fost atât de rece fiindcă, deşi are un caracter romanţios, “Summer in February” rămâne în esenţa sa o poveste despre artă.
Există trei paliere de vizionare a “Verii în februarie” pe care se pot plasa spectatorii: 1.) Acei consumatori de fast-food cinematografic care îşi definesc aşteptările exclusiv în parametri binari, cărora acest film nu le livrează entertainment într-o formă uşor digerabilă şi deci îl vor considera din start o pierdere de vreme; 2.) Împătimiţii de romane cheesy scrise de Sandra Brown ori de Danielle Steele care vor încerca din răsputeri să descifreze complicata poveste de dragoste dintr-o Anglie rurală al începutului de secol XX dar, probabil, nu vor reuşi să o facă până la capăt şi, ca atare, vor rămâne frustraţi; 3.) Ceva mai puţinii care, fie au deja cunoştinţele necesare, fie vor înţelege că trebuie să se documenteze niţel în prealabil pentru a savura mai bine o dramă romantică consumată într-un mediu artistic boem care a existat cu adevărat. În aceste condiţii, pentru a-i incita spre vizionare, mă voi adresa în principal celor din a doua categorie cu o suma de detalii care să permitâ contextualizarea love story-ului.
Mişcarea “En plein air”. Inspiraţi de Impresionismul francez şi de ‘şcoala de la Barbizon’, la sfârşitul secolului 19, un grup de pictori englezi a fondat Newlyn School, stabilindu-şi cartierul general în jurul sătucului de pescari cu acelaşi nume din Cornwall. Zona era ideală, cu ale sale plaje şi golfuri (Lamorna, Penzance, Hollywell, Prussia – actualmente spaţii naturale de interes naţional): peisaje fenomenale şi subiecte interesante, o lumină fascinantă, costuri de viaţă reduse. Printre fondatori s-au numărat Elizabeth şi Stanhope Forbes, Laura şi Harold Knight (portretizaţi şi în film) şi… Alfred James Munnings, un opozant vehement al Modernismului, care, peste ani, va deveni Preşedintele Academiei Regale de Artă şi va intra în istorie ca unul dintre cei mai talentaţi pictori de cai.
“Summer In February” se consumă în perioada 1910-1914 şi se concentrează aproape exclusiv pe triunghiul amoros format din AJ Munnings (Dominic Cooper – “The Devil’s Double”, “Mamma Mia!”), deja un artist reputat în ciuda etichetei de chefliu şi fustangiu, Florence Carter-Wood (Emily Browning – “Sleeping Beauty”, serialul “American Gods”), o tânără abia venită în colonie pentru a învăţa să picteze, şi prietenul cel mai bun al lui AJ, Gilbert Evans (Dan Stevens – serialul “Downton Abbey”, “Beauty and the Beast”), militar de carieră angajat ca administrator ale diferitelor proprietăţi imobiliare din zonă. Ca într-un tablou, cu foarte puţine excepţii, toate celelalte personaje rămân integrate în fundal şi nu au alt rol decât cel de animare a peisajelor din Cornwall.
Aici trebuie subliniat un aspect esenţial: ca spectator, de foarte multe ori ai senzaţia că regizorul Christopher Menaul (“Fatherland”, miniseria “Forsyte Saga”) este mai obsedat de picturalitate, de estetica şi compoziţia artistică a cadrului – cu sau fără oameni în el – decât de naraţiune, că experimentul vizual (diferitele tipuri şi ritmuri de mişcări ale camerelor) este dominant în faţa cuvintelor, că este mai degrabă un eseu personal de imagine – unul splendid, nimic de zis – iar asta, inevitabil, dă lentoarea greu de digerat a filmului. Este ca şi cum AJ Munnings, personajul principal, ar exprima însăşi filosofia cineastului, “I see it and I paint it”, iar asta e tot, că nu mai e nimic de spus sau de… explicat. Cel mai bun exemplu în acest sens e oferit de gafa majoră făcută de regizor şi de scenarist la jumătatea filmului: mireasa încearcă să se sinucidă cu cianură dar nimeni din anturajul ei nu se întreabă de ce?
Revenim însă pe scurt la conţinutul acestei poveşti de dragoste tragice. Florence, abia ieşită din adolescenţă, ajunsă în mediul artistic izolat din Cornwall, răspunde cu prietenie gesturilor sensibile şi delicate ale lui Gilbert, evident îndrăgostit de ea, dar este atrasă ca fluturele de lampă de comportamentul efervescent a lui AJ, cel care, deşi chior (îşi pierduse vederea la ochiul drept în urma unui accident) continuă să creadă în talentul său, un AJ care îşi bate joc de contemporanii la modă (“Piss… casso”) şi care, inclusiv în pub, le dă peste bot snobilor amatori de Omar Khayyam (dar care nu au învăţat măcar un singur vers din poemele acestuia) recitând din “The Song of Hiawatha” a lui H.W. Longfellow (care… nu a fost, citez, “a fucking Persian”). Emily Browning, mult mai classy dar cu mult mai puţin sex appeal decât în precedentele “Sleeping Beauty” sau “Sucker Punch” o interpretează cu fineţe şi talent pe Florence, cea care începe să regrete aproape imediat că a acceptat spontan cererea în căsătorie a lui AJ şi care se va sinucide în 1914 când revelaţia dragostei împărtăşite pentru Gilbert Evans se arată a fi tardivă.
Concluzia? “Summer in February” este un Biopic care îşi divizează potenţialul public foarte rapid… îi veţi savura picturalitatea până la final, însoţită de muzica excepţională compusă de Benjamin Wallfisch (“Blade Runner 2049”, “It”) sau veţi întrerupe vizionarea după (maxim) primul sfert de oră. Pentru cei dintâi, un detaliu inedit: dacă intraţi pe amazon.co.uk pentru prezentarea filmului, căutaţi comentariul din 2013 intitulat “A Story from Reality”, căci este scris de însuşi fiul lui Gilbert Evans. Aşa cum nu se face primăvară cu o floare, nici cu filmul lui Menaul nu vine vara în februarie însă rămâne totuşi o opţiune de neignorat pentru una dintre serile premergătoare Valentine’s Day.
