Un film având ca subiect dictatura stalinistă, bazat pe fapte cu caracter istoric. Este vorba de Holomodor, foametea ucraineană (1932-1933), una dintre cele mai mari catastrofe naţionale din istoria statului, cu un număr de morţi estimat la câteva milioane, pe care unii istorici o numesc “genocidul ucrainean”, fiind cauzată în principal de politica agricolă a guvernului sovietic şi al lui Iosif Vissarionovici Stalin şi mai puţin de cauze naturale, cu toate că foametea a afectat şi alte regiuni ale Uniunii Sovietice. Subiectul, mai puţin familiar publicului larg întrucât informaţii mai ample despre acesta au început să iasă la suprafaţă abia după căderea URSS, este în continuare controversat în special datorită politizării sale excesive după 1990 însă, până a reveni la semnele de întrebare puse frecvent în discuţie, să vedem cum este tratat de către George Mendeluk, un cineast cvasi-necunoscut, deşi are peste 70 de proiecte concretizate în CV, născut în Germania în 1948, cu ascendenţă ucraineană.
Istoria este spusă subiectiv prin intermediul unui tânăr ţăran, Yuri Kachaniuk (Max Irons, fiul actorilor Jeremy Irons şi Sinéad Cusack, cu roluri interesante în “The Host” al lui Andrew Niccol şi “Woman in Gold” ca soţ în tinereţe al personajului lui Helen Mirren), care, încă din copilărie şi-a găsit dragostea visurilor sale, pe Natalka (Samantha Barks – “Les Misérables”, “Interlude in Prague”), într-o Ucraină agricolă şi tradiţionalistă, prezentată vizual în mod fastuos – nu percepeţi cele scrise ca pe o ironie – precum într-un spot video de promovare turistică (lanurile de cereale în bătaia vântului, albine zumzăind fericite pe floarea soarelui şi săteni în costume populare impecabile care se bucură de recolta bogată, mori de vânt, heleştee şi codri verzi, tradiţii şi obiceiuri, poveşti cu balauri şi legende cu eroi, dragoni şi sânziene, ş.a.m.d.), abordare idilică folosită – cred eu – pentru a evidenţia trecerea la cenuşia Ucraină bolşevizată după înlăturarea Ţarului şi speranţa de libertate adusă de ‘revoluţionarii de la 1917’.
După câţiva ani, libertatea se dovedeşte o iluzie sub cârmuirea sovietică diriguită de tovarăşul Lenin, dar Yuri, acum un adolescent visător pasionat de desen dar în continuare îndrăgostit şi rupt de realitate la el, la ţară, ignoră că este, în fapt, considerat de către cotropitori un duşman de clasă, un culac (termen peiorativ folosit pe scară largă în limbajul politic sovietic prin care erau numiţi ţăranii relativ bogaţi din Imperiul Rus, echivalentul chiaburilor de la noi). După cum subliniază Robert Conquest în “Recolta durerii. Colectivizarea sovietică şi teroarea prin foamete.” (Humanitas, 2003), culacii erau blamați ca purtători ai ideilor naționaliste, iar naționaliștii ca sprijinitori ai atitudinii culacilor. Prin urmare, țăranul ucrainean era considerat o buturugă în calea regimului, indiferent de categoria din care era socotit ca făcând parte. Rezistența față de colectivizare a fost mereu socotită de către liderii sovietici mai puternică în Ucraina decât în Rusia propriuzisă. (sursa: historia.ro)
Tatăl şi, mai ales, bunicul lui Yuri, interpretaţi de Barry Pepper (“Saving Private Ryan”, “True Grit”, actor nominalizat la Globul de Aur pentru Biopicul “61*”) şi, respectiv, Terence Stamp (câştigător al premiului pentru cel mai bun actor la Cannes pentru “The Collector” şi al unui Glob de Aur pentru “Billy Budd”), sunt personaje simbolice pentru această categorie de promotori a libertăţii şi valorilor tradiţionale naţionale. Moscova. Pentru a ranforsa controlul absolut asupra resurselor minerale şi agricole ucrainene, Stalin ordonă continuarea implementării planului de colectivizare gândit de Lenin, dar… de aplicat de urgenţă fără nicio milă sau compasiune pentru localnici. Succesul revoluţiei comuniste depinde de recoltă, astfel încât rechiziţia a pornit de la 90% din aceasta pentru a ajunge la 100%, în asociere cu sechestrarea proprietăţilor bisericii şi a bunurilor personale de valoare. “Tu, icoana, pământul, toate aparţin acum statului” spune comisarul Serghei Koltsov (Tamer Hassan – “Layer Cake”, “The Double”) trimis în sat să urgenteze o colectivizare care se desfăşoară cu încetineală datorita opoziţiei încă puternice, în ciuda faptului că liderii culacilor încep să fie deportaţi în Siberia (“Dacă cooperezi, vei fi lăsat să trăieşti în cooperativă, dacă nu, mergi la puşcărie sau vei fi împuşcat”) iar cei spirituali omorâţi sau zdrobiţi psihologic (“Nu există niciun Dumnezeu. Totul e o amăgire.”).
Cromatica bogată şi picturalitatea imaginilor iniţiale, asociate cu dialoguri aproape teatrale (replici spuse cu patos, frazare îngrijită şi vocabular ales), contrastează puternic cu cea aproape binară a noii realităţi, mult mai sumbre… bej/maro – kaki/verde putred pentru universul urban bolşevizat din Moscova şi Kiev, şi cenuşiu sumbru-alb maculat pentru cel rural ucrainean), legate, previzibil, prin roşul aprins al stelei comuniste şi a sângelui celor care se revoltă (ex. înmormântarea tatălui şi nunta lui Yuri cu Natalka). Nu întâmplător imaginea are un rol esenţial atâta vreme cât personajul principal, înzestrat de natură cu talent la desen, este prin arta sa un pivot metaforic al schimbării de context, de la grafica simplă realizată din sufletul şi inima de adolescent amorezat şi, mai apoi, începutul studiilor la Academia de Arte Frumoase din Kiev unde i se vorbeşte de André Breton şi al său “Manifeste du surréalisme”, de Pablo Picasso şi de Salvador Dali (“Exprimă-te prin intermediul subconştientului, prin vise”, îi spune profesorul ce va ajunge aruncat într-un tren spre Siberia), până la eticheta de artist ‘reacţionar’ care nu reflectă realitatea luminoasă a regimului Stalin (soldată cu exmatricularea) şi ajungerea la crimă (gardianul de închisoare ucis cu ciotul de pensulă în faţa tabloului neterminat).
Cercul se închide tot artistic prin adevărul legat de icoana sfântului protector al comunităţii. Nu are sens să intru în mai multe detalii aşa că revenim pe scurt la Holodomor din perspectivă istorică şi la controversele legate de această catastrofă. În sinteza sa publicată în secţiunea Guided History a Universităţii din Boston, Alex Babcock face un status succint: “The history of the Holodomor is still contested. Census data and Soviet records have been analyzed since the initial look at the situation in the 1980’s, and still no conclusion is accepted by all sides. Records are inconsistent and the number of people who died as a result of the famine varies between historians, ranging from 3 million to 14 million dead. Causes of the starvation are debated, and the nature of the Famine as a weapon of Stalin’s regime against the Ukrainians is central to the debate. Many parties in modern Ukraine want to define the Holodomor as an act of genocide, while Russia today opposes that point of view, as do many modern historians. The most vehemently contested aspects of the Ukrainian Famine of 1932-33 are: The intentions behind the Soviet government’s initiation of agricultural collectivization in the Ukrainian territory, building up right before the Famine. The natural causes of the Famine versus state-controlled causes. The definition of the Ukrainian Famine as an act of genocide.” (sursa: blogs.bu.edu).
Punând alături detaliile istorice de cele ale ficţiunii cinematografice, realizăm că cineastul ne oferă de fapt un simplu Love-Story cu fundal tragic şi nu o frescă a unui genocid cutremurător. Yuri cade în genunchi în faţa plutonului de execuţie, evadează şi revine pe tărâmurile natale nu animat de solidaritate cu ai săi concetăţeni ci de iubirea pentru mama copilului sau. Natalka este atat de preocupată să nu fie dezonorată de rus încât tentativele ei de participare la revolte sunt sporadice şi puţin convingătoare. Ambele personaje sunt portretizate frust, teoretic în favoarea insistării pe definirea contextului dar nici acest obiectiv nu este atins ca inteligibilitate sau profunzime (ex. dificil de înţeles rămân episoade secundare precum ambuscada amatoricească din pădure a ‘legendarilor’ luptători din rezistenţă sau sinuciderea liderului Partidului Comunist din Ucraina şi mesajul său idealist “Am fost un prost crezând că pot fi şi patriot ucrainean şi comunist”). Ca atare, chiar dacă jaloanele legate de genocid sunt plantate corect, cel puţin o parte dintre ele îşi văd relevanţa afectată de reducerea la o (melo)dramă de familie strict personală.
Cineastul, împărţit probabil între propriile ambiţii artistice şi dorinţa de restituire a unei frânturi de istorie, îi refuză lui “Bitter Harvest” o poziţionare clară. Trebuie să fii un Chef excepţional de inspirat să creezi fusion cuisine în baza unui simplu fel de mâncare tradiţional, chiar dacă acesta este bine pregătit, suculent şi consistent. În opinia mea, Mendeluk nu poate aspira la acest statut dar asta nu înseamnă că filmul este lipsit de fluenţă şi de suficiente elemente inedite încât să nu merite să îi acordaţi timpul necesar unei singure vizionări. Nu pot decât să fiu de acord cu Jeannette Catsoulis care scria în The New York Times în 2017: “Bitter Harvest feels awkward and parochial. Unlike Natalka, the movie has no backbone, flopping from scene to scene without any sense of scope or spectacle. Mr. Mendeluk has Ukrainian roots, but he also has an unfortunate taste for clunky symbolism, zooming in his camera on ominously crushed eyeglasses and a blood-flecked loaf of bread like a spaniel scenting pheasant. His emotional investment in the material is clear, but the millions who died during this real-life tragedy deserve a stronger memorial than this one.”.
- Text de Ioan Big.
