“MAGGIE” (2015, r: Henry Hobson)

Un alt fel de film pe o temă devenită înfiorător de actuală, pandemia… Arnold Schwarzenegger îşi apără fiica într-o lume infestată de zombies. Din marketare, se induce inevitabil potenţialului spectator ideea unui blockbuster de acţiune sângeros, dinamic şi spectaculos în care, după exact trei decenii de la al său “Commando”, ‘The Last Action Hero’-ul hollywoodian măcelăreşte în varii moduri sute de inamici doar că, de această dată, nu mai are în faţă armata de mercenari a lui Arius ci hoardele de morţi-vii. Nimic mai fals iar asta este o surpriză formidabilă, nu exagerez… şocant de plăcută. În mod uluitor, avem de-a face cu un film de artă(!) minimalist realizat cu un buget minuscul de catre un graphic designer britanic, Hobson, filmat pe parcursul a 30 de zile în Louisiana cu o mână de actori locali (a căror participare nu trebuie subestimată din moment ce au apărut în “12 Years a Slave” sau “Dallas Buyers Club”), în baza unui scenariu aflat ani de zile pe Lista Neagră – cea iniţiată de Franklin Leonard în 2004 – a scenariilor refuzate de Hollywood. Conan/Terminator/Matrix într-un film de artă… v-aţi fi putut imagina vreodată aşa ceva? Opţiunea sa – Arnie este şi producător al filmului – pare, prin complementaritate, extrem de inspirată pentru argumentarea în viaţa profesională a replicii lui recurente din “Terminator Genisys”, “old but not obsolete“, căci “Maggie” se dovedeşte a fi pentru el ceea ce James Mangold a reuşit în “Cop Land” (1997) cu Sylvester Stallone: demonstrează că are talent actoricesc şi este capabil să îşi asume acest tip de provocare despuiat de ambalajele costisitoare, orbitoare şi asurzitoare ale Actionerelor uzuale de până acum.

Sunt însă mult mai multe elemente care definesc în ansamblu această dramă cu accente de Thriller (şi, doar sporadic, Horror) drept una complet ieşită din comun pentru această nişă cinematografică iar prima dintre ele este premisa simpla şi disconfortabil de clar transmisă spectatorului: ce ai simţi ca părinte când unul dintre copii tăi, infectat cu un virus în timpul unei pandemii (în acest caz fictivul “Necroambulis” dar îl puteţi înlocui cu HIV sau Covid) pentru care nu există vaccin, are permisiunea medicilor să revină acasă dar şi el şi tu ştii că mai are doar câteva săptămâni de trăit, în timpul cărora simptomele agravante îl vor transforma într-un pericol pentru comunitate şi trebuie, la un moment dat, eutanasiat, fie de autorităţi… fie de tine însuţi? Căci despre asta e vorba în acest film crâncen ca mesaj, care pune în discuţie de la valorile familiale şi cele etice la morală şi credinţă. Schwarzenegger interpretează rolul fermierului Vogel (inspirat, apropo de accent, numele care sugerează sorgintea de emigrant germanic), aflat la a doua căsnicie (cu Joely Richardson – “The Patriot”, “Event Horizon”) şi tată iubitor a trei copii, doi mai mici şi o adolescentă (Abigail Breslin – “Zombieland”, “Little Miss Sunshine”), cea din urmă – Maggie – rezultat al primului mariaj, dispărută de zile bune în Kansas City, în contextul declanşării bruşte a unei epidemii în faţa căreia autorităţile recunosc că nu au altă soluţie decât cea de a o menţine sub control prin monitorizarea contaminaţilor şi punerea lor în carantină.

Trailer “Maggie”

Contextul este, la rândul său, inedit pentru filmele cu zombie consumeriste realizate post-2000, majoritatea construite pe reţeta deja banală a apocalipsei şi a prezentării unei umanităţi care a pierdut controlul şi încearcă să supravieţuiască într-un război etern doar prin intermediul unor abilităţi individuale: în “Maggie” sistemul continuă să funcţioneze (autorităţi, forţele de ordine, mass-media, sistemul sanitar) şi, deşi oamenii de ştiinţă nu au ajuns să inventeze vreun leac, scăderea săptămânală a numărului de infectaţi cu 30% indică faptul că raţiunea continuă să primeze. În ceea ce priveşte zombies, mai precis procesul de ‘zombificare’, detaliile sunt furnizate succint şi clar: primul simptom al ‘transformării’ este amplificarea simţului mirosului, urmat apoi de o creştere progresivă a agresivităţii faţă de orice fiinţă vie (o noutate pentru un gen limitat clişeistic uzual doar la oameni)… pielea necrozată (mai ales pe articulaţii), evoluţia necontagioasă (se transmite prin muşcătură) şi lentă (ca orice boală uzuală) deci nespectaculoasă ca efecte imediate. Asta creează drama părintelui care se simte neputincios, căci nu ştie cum să reacţioneze şi nu ştie la ce să se aştepte (pentru moment, este împăcat iniţial doar cu faptul că şi-a regăsit progenitura).

“Maggie” rămâne unul dintre puţinele filme făcute până acum în care umanitatea reacţionează rational şi aplică sec principiile project management-ului (studiul/analiza situaţiei de moment/definirea obiectivelor ţinând cont de parametrii necunoscuţi (durata şi modul specific de evoluţie a bolii)… până la algoritmul de menţinere sub control (carantina/eutanasierea) în care medicul de familie are un rol esenţial în desfăşurarea procesului). Dispariţia cu o lentoare dureroasă (dată fiind inevitabilitatea) a valorilor şi simbolisticii unei întregi lumi, a culorilor şi vieţii din aceasta, privită succesiv prin prisma copiilor, adolescenţilor şi adulţilor, emană o tristeţe/melancolie rar întâlnită în cinematografia de gen, fiind amplificată explicit de tânăra care ştie că va muri şi, ajunsă acasă, în mediul familial şi familiar, începe să conştientizeze treptat de ce va fi nevoită să se despartă în doar câteva zile. Şi că, mai mult, a devenit un pericol pentru cei dragi, mai ales pe măsură ce infecţia i se răspândeşte în organism.

“Maggie” nu este un film simplist şi nu ignoră, chiar într-un micro-univers particular, receptarea socială la scară de masă (de ce individualităţilor afectate/infectate le este permisă întoarcerea la domiciliu dacă oricum familile trebuie să îi predea în 6-8 săptămâni înainte de transformare pentru a fi ucise şi de ce nu pot fi exterminate din prima?… alt exemplu: reproşul apropo de uciderea vecinului şi a fetiţei sale – “Gândeşte-te la ce a trebuit să faci azi şi la ce vei fi nevoit să faci în viitor!” – cu referire directă la obligativitatea uciderii propriului copil în momentul transformării în zombie) iar asta îl face înspăimântător. Pentru asta, nu zombie sunt de vină… serios, în film, Arnie nu omoară ‘live’ decât unul singur iar ceilalţi doi (vecinii) care mai apar în film şi seamănă mai degrabă cu Nosferatu decât cu “protejaţii” lui Lucio Fulci sunt căsăpiţi fără ca noi să asistăm la vreo scenă violentă.

Vorbind de zombies, “Maggie” rămâne controversat (încă unul din aspectele care îi consolidează originalitatea) mai ales în rândul puriştilor genului care, fundamental, au dreptate: “Maggie” nu este un film cu zombie în sensul conservator al conceptului, nu avem de-a face cu morţi-vii… infectaţii nu mor şi se transformă apoi în zombie, ei sunt nişte bolnavi care se comportă ca lunaticii (comportamentul lor este însă unul, incontestabil, de zombie). OK, just, dar acestor fani determinaţi ţin să le amintesc că, mai ales în ultimii 7-8 ani, dincolo de originile ‘clasice’ (blestem, epidemie), tipologia zombie a evoluat nu doar în ceea ce priveşte certificatul şi cauza (re)naşterii dar şi ca simbolistică antropologică, de la zombificarea consumatorilor de droguri de sinteză (ex. “Bath Salt Zombies”, 2013, r: Dustin Mills), care nici ei nu sunt nişte morţi-vii în sensul propriu, la comportamentul ‘zombie’ al cetăţeanului teoretic plin de ‘vitalitate’. Ca să îmi închid paranteza, dacă veţi revedea oricând şi de oricâte ori genericul de început a lui “Shaun of the Dead”, o să realizaţi (din nou) că zombie sunt pretextul şi nu… subiectul.

“Maggie” (movie clip):

Revenind la pelicula în discuţie, “Maggie”, aceasta, din fericire, nu e concepută ca un simplu ‘vehicul’ pentru consolidarea reîntoarcerii fostului Guvernator al Californiei în Cetatea Viselor ci este, în primul rând, filmul lui Abigail Breslin (“August: Osage County”, “Ender’s Game”), componentă a trioului ce, în mod normal, ca inteligenţă şi talent feminin ar trebui să domine spaţiul actoricesc din Hollywood în cel mult zece ani, din care face parte alături de Chloë Grace Moretz (prima opţiune pentru rol dar care a declinat oferta întrucât avea filmări pentru “Carrie” şi “Kick-Ass 2”) şi Saoirse Ronan (toate fetele sunt născute la finele anilor ’90). Presupunând că v-am dat suficiente argumente pentru susţinerea ‘anormalităţii’ unei producţii altfel uşor etichetabile ca un simplu film de consum, să trecem la câteva scurte detalii. Responsabilul principal pentru această micro-bijuterie este debutantul Hobson (cu o experienţă serioasă acumulată în diverse colaborări creative la producţii precum “Sherlock Holmes”, “The Tree of Life”, “The Thing” sau “Snow White and the Huntsman”) ce reuşeşte – într-un mod siderant! – să trateze un univers ‘Undead’ post-apocaliptic în maniera vizuală a lui Terrence Malick, iar a doua opţiune inspirată a fost cea de a-i ataşa ca partener ‘sonor’ pe compozitorul David Wingo, care îşi foloseşte aici din plin experienţa lucrului cu regizorul Jeff Nichols pentru descriptivul şi elegiacul “Mud” şi agitatul “Take Shelter” (este imposibil să nu remarci omniprezenţa din fundalul sonor a tunetelor ce prevestesc o furtună iminentă).

În concluzie, “Maggie” este un film cu totul special, dificil de absorbit emoţional datorită inevitabilităţii tragice a ceea ce urmează să se întâmple, o dramă absolut surprinzătoare în context, care te lasă în final ca spectator cu întrebarea: ce poţi simţi şi cum ai reacţiona dacă ai afla că eşti nevoit – nu forţat ci nevoit, nuanţă esentială – să accepţi că propriul tău copil trebuie eutanasiat?

• Text de Ioan Big