Pentru cineasta Jennifer Lynch, cunoscută în ultimii ani îndeosebi datorită muncii în televiziune (a regizat, printre multe altele, episoade din popularele seriale “Ratched”, “The Walking Dead” şi “American Horror Story”), studiul perspectivelor misogine asupra femeii ca obiect (objet du désir, fetiş, colector al frustrărilor) reprezintă o adevărată obsesie, manifestată pe diverse paliere în mai toate filmele sale, indiferent că ne gândim la “Boxing Helena”, “Hisss”, “Surveillance”, “Chained” ori la proiecte de suflet care nu au mai ajuns să se materializeze precum “XX” (omnibus-ul pe care ar fi trebuit să îl realizeze împreună cu alte două cineaste ieşite din tipare, Mary ‘American Psycho’ Harron şi Karyn ‘The Invitation’ Kusama) sau “A Fall from Grace” (în distribuţia căruia, în afara unor nume precum Tim Roth, Vincent D’Onofrio şi Forest Whitaker, fusese anunţat prin 2016 inclusiv ilustrul său tată, David Lynch). “I look forward to more areas where I’m simply the director and not just the female director.”, spunea cu ceva vreme în urmă Jennifer Lynch, devenită actualmente scenaristă, producătoare şi regizoare reputată la Hollywood.
Jennifer Lynch
Premiată în festivaluri de film Horror precum Sitges, “Chained” reprezintă cea mai relevantă realizare de până acum a cineastei într-o nişă în care înţelege să traducă eticheta genului, Horror, nu prin ‘groază’ ci ad litteram prin… ‘oroare’. Filmul înspăimântă nu prin violenţă – simplă consecinţă comportamentală -, ci prin disecţia psihanalitică în urma căreia revulsia se naşte organic în spectator prin acceptarea verosimilităţii premisei. Dacă ar fi o poveste destinată copiilor, ea ar putea fi spusă cam aşa: un căpcăun însingurat creşte un orfan cu speranţa că va deveni o creatură după ‘chipul şi asemănarea’ sa doar că acesta ajunge până la urmă să prefere a rămâne om şi nu… mâncător de oameni. Acceptabil poate dacă micuţii consumatori de basme n-au vreo problemă nici acum cu fraţii Grimm şi cu faptul că Hansel e diabetic de la atâta turtă dulce iar vrăjitoarea era o canibală cu tendinţe pedofile. Sau cu Ion Creangă şi al său Harap Alb, un erou cam tâmpiţel din moment ce calul trebuie să îi rezolve problemele, care se înhăitează cu nişte derbedei, Setilă & Co., responsabili de încălzirea globală, şi care devine în final un monstruleţ aparţinând tipologiei frankensteiniene (practic, după decapitare, e un cadavru resuscitat prin lipirea artificială a capului de trup). Vedeţi, de fapt, totul ţine de… perspectivă.
Jennifer Lynch (on set)
Dacă, aşa cum zice Creangă, personajelor indicate anterior “soarele şi luna din cer le râdea”, Jennifer Lynch, probabil mai precoce, înţelege să spună altfel povestea căpcăunului: un criminal în serie sociopat, obsedat de femei, transformă un băieţel de nouă ani în sclavul său personal pe care îl ţine completamente izolat de societate până la adolescenţă, sperând că îl poate modela mental şi comportamental după propriile “standarde”. Avertisment: pentru a vă putea da o idee despre consistenţa filmului, spoilerele sunt inevitabile însă vor fi limitate la maximum pentru a nu răpi cinefilului satisfacţia descoperirii pe parcurs a accentelor de Thriller care conduc spre twist-ul final (încă mai aştept versiunea Director’s Cut a lui Jennifer Lynch întrucât modul în care se închide cercul şi se oferă explicaţii ca urmare a întrebărilor apărute pe parcurs este surprinzător şi sunt convins că ultimul segment ar fi trebuit să arate… mult mai bogat). Oricum, în ciuda lentorii aparente de construcţie a ororii, nu vă aşteptaţi la o naraţiune cu final previzibil.
Deci… prologul, scurt şi sec: un tată grijuliu (Jake Weber – “Midway”) îşi conduce copilul, Tim (Evan Bird – Benjie din “Maps to the Stars” al lui David Cronenberg), însoţit de mama iubitoare (Julia Ormond – “The Curious Case of Benjamin Button”) la un multiplex, sfătuindu-i pe ambii ca, la ieşirea din cinema, pentru siguranţă, să revină acasă cu un taxi şi nu cu transportul în comun. Zis şi făcut. După vizionarea unui film… Horror, renunţând la a comanda unul prin telefon, cei doi se urcă într-un taxi aflat întâmplător în zonă, condus de un bărbat între două vârste, Bob (Vincent D’Onofrio – “Ratched”, “Jurassic World”). Acesta îi sechestrează în maşină, îi duce în casa sa izolată în mijlocul culturilor agricole (ca şi “Surveillance”, “Chained” a fost filmat de către Jennifer Lynch în regiunea Moose Jaw din Saskatchewan), unde o ucide pe mamă.
Trailer:
Actul 1: “From now on this is your world. It is only you, me, and them. I will call you Rabbit.”. Micuţul Tim, acum prizonier, devine sclav cu o ‘fişă a postului’ precis definită de Bob: “You will have one job: You do what I say.”. Sclavagismul în secolul 21 nu ni se mai pare acum atât de şocant după expunerea cazului celor peste 40 de persoane din judeţul Argeş şi, de curiozitate, puteţi compara tratamentul aplicat acestora aşa cum reiese din raportul DIICOT făcut public în 2016, cu ceea ce îi precizează Bob copilului, completamente lipsit de orice emoţie, într-un film din 2012: “You clean up my house… You will serve me breakfast, every morning, for the rest of your life. You will not eat or drink anything without my permission… [etc, etc.- n.r.] If you steal from me, you get a beating. If you try an’ escape, or you don’t keep the house clean, you get a beating. If you make me nervous, or get in my way at all, a beating.”.
Firesc, în absenţa stăpânului, băieţelul încearcă să evadeze iar rezultatul este că ajunge pentru mulţi ani să fie pus în lanţuri şi, între patru pereţi, sensibilitatea sa devine mai mult animalică decât umană. Uşor, în mintea spectatorului încep să se contureze dileme: de ce copilul a fost cruţat sau, mai exact, de ce maică-sa a fost cea aleasă de criminal, din moment ce Bob are un pattern bine pus la punct în privinţa tipului de femei pe care şi le procură cu o frecvenţă regulată (“I’m bringing one back.”), simple instrumente de defulare ce sfârşesc prin a fi îngropate de Tim/Rabbit în monstruosul cimitir din subsolul casei… şi, până la urmă, ce sau cine este în fond acest Bob? Vă asigur că filmul are grijă să înoade capetele lăsate, pentru moment, libere. Practic, prima parte este menită a ne înfăţişa într-o oglindă distorsionată şi grotescă a realităţii – tragic este că nu o putem ignora ca fiind lipsită de verosimilitate – îngheţul emoţional şi evolutiv (din punct de vedere psihologic) al lui Tim, suprapus peste conturarea progresivă a portretului sociopatului.
Deşi nu sunt 100% sigur, cred că Bob se încadrează în această zonă de tulburări de personalitate antisociale, sociopatia, şi nu în cea a psihopatiei, întrucât nu ni se oferă suficiente indicii că factorii genetici ar prevala în faţa celor de mediu iar expunerile din flashback-uri cu abuzurile paternale şi forţarea incestului/violarea mamei, dificultăţile de relaţionare în plan emoţional cu Rabbit şi lipsa, altfel incomprehensibilă, de atenţie pentru un plan de rezervă, reprezintă argumente în favoarea opiniei mele. Bob (D’Onofrio, absolut senzaţional în rol) şi-a creat un mod de viaţă solitar în afara societăţii de care se protejează pedant printr-o armură raţională dichisită – comportamentul său în contact cu oamenii este deasupra bănuielilor, monitorizează şi colecţionează cu scrupulozitate orice referire la consecinţele crimelor sale, casa sa este “o casă cu acorduri ample” înţesată de camere de luat vederi şi senzori de mişcare, întotdeauna în stare perfectă de curăţenie – în care singurul element ce nu merită atenţia sa este… el însuşi (se îmbracă şleampăt, preferinţele alimentare sunt proletare iar nevoia de confort casnic pare a fi inexistentă). În acest context se produce declicul ‘patern’ (tandemul necunoscut tată-fiu luaţi ca pasageri în taxi)…
“Garage” Scene:
Actul 2 (“Without education, you’re fucked… Cuz it’s important as hell to know shit, otherwise people will, they will walk all over you.”). După 9 ani petrecuţi în acelaşi spaţiu recluziv doar cu Bob şi cadavrele victimelor sale torturate, sclavul înlănţuit Rabbit (Eamon Farren, interpretul lui Richard Horne din seria-sequel “Twin Peaks” din 2017), beneficiază de o schimbare de tratament. Simultan cu nuanţarea graduală, datorită avansării în vârstă a ambilor (factorul timp este parte a răspunsurilor la multe întrebări), a procesului ‘educaţional’ de brainwashing, Bob se concentrează pe tentativa de anihilare a oricărei urme de legătură emoţională cu mediul în care s-a născut Tim/Rabbit, prin intoxicarea sa cu informaţii care susţin ipoteza că a dispărut definitiv din memoria celor dragi odinioară şi că el, Bob, reprezintă acum singura opţiune viabilă. “Do you see anything that says you aren’t my kid? That, that… we aren’t family?”. După ce consideră depăşită această etapă, monstrul trece la cea de-a doua: determinarea acceptării de către tânăr a normalităţii, aşa cum este aceasta definită de reperele trasate de mintea sa bolnavă în conflictul imaginar ‘Bob vs. The World’. Jocul de cărţi cu actele de identitate ale femeilor ucise prin care Rabbit – responsabil şi de arhivarea tăieturilor din ziare – arată că a ajuns să cunoască în detaliu fiecare frântură de informaţie legată de acestea este cutremurător.
“Twisted Love” Scene:
Actul 3: “Some freedom… get of the chain, get out of the house, get a girl.”. ‘Normalitatea’ nu poate fi susţinută în absenţa iluziei libertăţii, iar Bob, deja aproape convins că pupilul său îi calcă pe urme (“I guess it is about sex, if sex involves killing… but I haven’t done either.”) începe să îl expună la situaţii în care teoria trebuie să se materializeze practic. “Prove it to me!”. Nu are sens să continui întrucât, până acum, cu certitudine v-aţi format o opinie… asta indiferent dacă vă propuneţi să vizionaţi acest film sau nu. Fără a aspira la statutul de capodoperă sau de produs cinematografic impecabil, “Chained” îşi are un loc bine meritat în categoria filmelor psihologice valoroase, deranjante la nivel visceral, extrem de puternice ca impact, care, odată văzute, se uită extrem de greu.
Jennifer Lynch, interviu despre “Chained” (video).
Note de subsol… muzicale: 1.) Într-un rol secundar, cel al unei prostituate, apare Sierra Swan (fostă componentă a trupei The Black Eyed Peas), căreia Jennifer Lynch avea să îi realizeze videoclipurile “This Thing Called Love” şi “Emotional” în 2012 şi, respectiv, 2014; 2.) Ambientul sonor impresionant: muzica minimalistă îi are ca autori pe specialiştii în Thrillere psihologice din Seattle Climax Golden Twins (“Session 9” al lui Brad Anderson, “The Dark Chronicles” al lui Jake McDowell) iar sound design-ul este semnat de Scott A. Jennings – “Apocalypto”, “Banshee Chapter”.
