DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JORDAN RUDESS: “Am folosit acest timp pentru a exprima muzical ceea ce simţeam”
Din 16 aprilie, după o aşteptare de… 22 de ani, în sfârşit va putea fi ascultat al treilea album al supergrupului de Prog-Rock LIQUID TENSION EXPERIMENT, fondat în 1997 de Mike Portnoy, bateristul de la Dream Theater, care îi are în componenţă alături de Portnoy pe Jordan Rudess (clape), John Petrucci (chitară) şi Tony Levin (bas). Dat fiind faptul că pe 12 martie Jordan Rudess şi-a lansat un nou album solo, al 17-lea, dar mai ales pentru că în toamna lui 2020 a fost votat de către publicul MusicRadar “the greatest synth player of all time”, un dialog cu extraordinarul compozitor şi instrumentist, cunoscut în toată lumea datorită aportului său esenţial la muzica DREAM THEATER, nu avea cum să fie unul lipsit de consistenţă, mai ales că nu am avut presiunea timpului. Timpul, o dimensiune asupra căruia am dobândit fiecare o nouă perspectivă în contextul pandemiei…
Jordan, după ce în ianuarie videoclipul piesei The Passage of Time a prefaţat noul album LTE, în martie ţi-ai lansat albumul solo A Chapter In Time. Ambele titluri se referă la… timp. Întâmplător?
E straniu, sigur, că cele două cântece au cuvântul ‘timp’ în titlu dar timpul în care trăim este cu-adevărat unul ieşit din comun. Semnificaţia folosirii lui diferă în cazul ăsta fiindcă oferă două perspective diferite. A Chapter In Time pleacă tocmai de la faptul că, la nivel global, conştientizăm că timpul nostru prezent e dintre cele mai neobişnuite. Ce mi s-a întâmplat în această perioadă de timp a fost că m-am simţit atras de ideea creării unui soi de jurnal muzical al trăirilor mele şi cel mai bun mod de a face asta, în ce mă priveşte, era să mă aşez la pian şi să exprim ceea ce simţeam. Amuzant e că devine din ce în ce mai greu să alegi numele unui album, în special în zilele noastre când pare că toate au fost deja luate dar, stând să mă gândesc şi făcând diverse încercări, am realizat că acest titlu îi defineşte exact conţinutul şi, în plus, nu este ultrafolosit. Am învăţat multe despre timp în această perioadă în care am fost preocupat de exprimarea de sine prin muzică şi cred că e important pentru fiecare să încerce să-i capteze esenţa, să îl înţeleagă, să îl poată exprima. Deci ca muzician am folosit acest timp pentru a extrage din mine expresii muzicale. Cu The Passage of Time e o altă poveste. Au trecut peste 20 de ani de la ultimul nostru album cu Liquid Tension Experiment şi când ne-am reunit în studio ca să înregistrăm acest nou album a fost uimitor pentru că am avut senzaţia că doar am clipit şi suntem din nou împreună, facem muzică, înregistrăm un disc… ca şi cum timpul nu s-ar fi scurs. Şi atunci a avut sens să ne referim la acest sentiment, mai ales că odată cu trecerea timpului, notorietatea Liquid Tension Experiment a continuat să crească iar solicitările legate de un nou album s-au înmulţit din toate părţile. Apropo de trecerea timpului, de ‘a passage of time’, am primit mai multe cereri legate de a face ceva nou cu LTE decât orice altceva am făcut în întreaga mea carieră şi atunci când, în sfârşit, ne-am adunat ca să înregistrăm, totul a curs încă de la bun început foarte natural, ca şi cum nu ne văzusem de ieri. Uneori însă, privindu-ne, ne dădeam seama că n-a trecut doar o zi sau numai o săptămână, au trecut 20 şi ceva de ani! Experienţa a fost instructivă din punctul ăsta de vedere fiindca ne-a dat o altă perspectivă asupra timpului.
Explică-mi niţel circumstanţele reunirii LTE fiindcă după 20 de ani, în ajun de pandemie, pare cumva premonitorie…
Am tot vorbit între noi despre această idee pe măsură ce timpul trecea, doar că eram fiecare foarte ocupaţi, cum a fost de exemplu perioada cu turneele cu Dream Theater şi cu schimbările de personal din trupă atunci când Mike Portnoy a părăsit-o, în fine, au fost multe motive pentru care nu am putut să o concretizăm. Dar dorinţa ca totuşi să facem cumva să se întâmple a rămas intactă. Fast forward acum în vremea pandemiei şi a lockdown-ului. Am dat din nou un mesaj băieţilor: ‘Hei, hai să facem în aşa fel încât Liquid Tension Experiment să se întâmple!’… şi nimeni nu a mai avut scuze reale întrucât n-au mai putut spune că sunt în turneu cu Dream Theater, cu Stick Men [trioul format de Tony Levin cu Michael Bernier şi Pat Mastelotto – n.r.], ori cu cine ştie ce alt proiect. ‘OK, hai s-o facem!’ Deci se rezolvase cu problema găsirii timpului necesar. A mai fost însă o provocare în toată treaba asta şi, sincer, una foarte mare: să ajungem din nou la o bază de înţelegere comună, eu cu Mike Portnoy şi cu John Petrucci, după ce plecarea lui Portnoy [din Dream Theater, făcută publică pe 8 septembrie 2010 – n.r.] ne zguduise puternic şi persista încă între noi o anume tensiune. Nu eram siguri dacă vom mai putea să cântăm împreună dar, până la urmă, precum vremea când devine frumoasă… cerul s-a luminat, a apărut soarele, norii s-au risipit, cu toţii am fost fericiţi iar vibe-uri au fost nemaipomenit de bune. Şi iată-ne ajunşi aici. Ne-am simţit foarte bine împreună şi cred că am realizat un album foarte bun, şi în mod cert plănuim să repetăm experienţa… fără să mai aşteptăm alţi 22 de ani.
Mi-e greu să cred că ideile pentru un întreg album s-au născut peste noapte… după două decenii de pauză. Cum s-a produs în fapt gestaţia materialului muzical?
O altă provocare a fost dată de anticipare, de presiunea crescândă pe care au exercitat-o asupra noastră aşteptările oamenilor. Aceştia vorbesc întotdeauna de artiştii ce revin ca să înregistreze un al doilea sau un al treilea album în termeni de ‘Cum o să fie oare comparativ cu cel de dinainte?’, ‘Cum o să sune?’, ‘Cum o să-l facă?’, şi asta e o presiune, într-un fel, firească. Cred că ce ni se întâmplă multora dintre noi când începem un proiect nou e să ne simţim… ‘Wow! Am mai făcut-o deja, am creat deja un album, o carte sau un film bun, cum o să reuşesc să fac lucrul ăsta din nou? Cum de am reuşit atunci, ce-am făcut ca să-mi iasă?’. Ştiu, e ridicol, dar e adevărat. Mie, ca persoană creativă, mi se întâmplă deseori. Ei bine, asta s-a petrecut şi cu LTE. Au trecut 20 de ani, mai sunt capabil să o fac din nou? Eram un pic stresat fiindcă ştiam că trebuie să se ajungă la ceva cu adevărat bun. Partea mea de pregătire a început cu întrebarea ‘Care este rolul meu creativ?’ Chestia cu LTE este că în trecut obişnuiam să lucrăm foarte repede: intram în studio şi lucram la compoziţii nu mai mult de 2-3 săptămâni fiindcă se declanşa în noi o scăpărare de energie şi de magie care făcea ca jam-urile să meargă strună. Acum, voiam să mă asigur că albumul LTE3 va avea o anume melodicitate şi rezonanţă, un anume feeling, şi pentru asta nu doream să fiu dependent de scurta perioadă petrecută în studio, în care muza să fie obligată să stea tot timpul lângă mine ca un înger al muzicii, să mă alimenteze cu inspiraţie. Căci îmi puneam şi problema că aş putea fi atât de tensionat încât să nu pot compune nimic bun… astfel încât, cu destul timp înainte de session-uri, am început să plantez seminţe de idei, melodii, acorduri frumoase, ca să fiu eu sigur că voi avea ceva de oferit în proiect chiar dacă îngerul meu nu mi-ar fi ţinut spatele. Din fericire, după doar câteva momente de când am păşit în studio, am început să facem bucuroşi muzică, iar îngerul era acolo, nu doar cu mine ci şi cu ceilalţi, ca şi cum timpul ar fi rămas pe loc. Sigur că am folosit şi câte ceva din ce compusesem deja pentru că erau unele părţi foarte drăguţe, cum este de exemplu melodia din Shades of Hope, acum un duet între mine şi John Petrucci, compusă în vacanţa luată cam cu o săptămână înainte de sesiunile de studio în care am avut cu mine şi o mică orgă, şi care le-a plăcut de când le-am trimis-o, atât lui John cât şi lui Mike. De acolo provine sămânţa cântecului.
În Liquid Tension Experiment se regăsesc trei generaţii de muzicieni separaţi între ei de câte un deceniu de viaţă. Tony Levin e născut în 1946, tu în ’56 iar Portnoy şi Petrucci în ’67. Dat fiind background-ul şi experienţa voastră diferită cum de a funcţionat atât de bine chimia între voi?
Hmmm, e o întrebare bună şi o perspectivă interesantă. Ca să simplific un pic ecuaţia, să ne oprim mai întâi la modul în care m-am integrat eu în Dream Theater, cum de ne-am privit atâta timp ochi în ochi, fiindcă şi aia e o întrebare la fel de bună şi îmi este mai simplu să explic. Muzica făcută de aceste grupuri, Progressive Rock, Progressive Metal sau cum vrei tu s-o numeşti, este un creuzet de stiluri. Dacă eşti în Dream Theater, iei niţel Iron Maiden, îl mixezi cu un pic de Metallica şi Queensrÿche, cu o brumă de Pink Floyd, Yes şi Genesis, agiţi totul în shaker ca să obţii un cocktail, îl torni în pahar şi oferi o băutură mişto. Având premisa asta în minte, vedem că în momentul în care am venit în trupă eu aveam interese similare cu ale băieţilor, căci şi ei, Petrucci şi Myung, chiar dacă erau ceva mai tineri, erau atraşi de Rock-ul Progressive clasic, exista o intersectare a intereselor noastre. Sigur, ei erau interesaţi şi de Metallica sau Iron Maiden pe când eu nu eram chiar atât de… entuziasmat, dar asta n-a contat pentru că eu mi-am adus influenţele mele iar ei pe ale lor şi cu toţii aveam suficiente lucruri în comun ca să facem muzică împreună păstrându-ne totuşi personalitatea. Chiar şi acum se întâmplă să le cânt ceva, pasaje ciudate din Gentle Giant sau chestii electronice de care eu sunt interesat, iar ei să se uite la mine cu aerul… ‘What the hell is that?’. Pur şi simplu nu compilează ce le cânt, nu face parte din lumea lor. Ajungând la LTE, Tony [Levin] are, desigur, una dintre cele mai remarcabile discografii din istoria business-ului muzical. Poate cânta Yes, a cântat cu John Lennon, cu Paul Simon, cu David Bowie, a cântat cu toţi, are o maree stilistică în capul său. Şi pentru că suntem un grup care face ca elemente diverse să fuzioneze, îl încurajăm să scoată totul la iveală pentru că… vrem să folosim totul. Vrem să aflăm de la el ideile lui Lennon, chestiile lui Bowie, dar, mai ales, cele legate de King Crimson, pentru că fiind vorba de Prog-Rock, acolo ne intersectăm cu toţii. Deci suntem o adevărată ciorbă de influenţe şi asta explică de ce putem face ca lucrurile să funcţioneze cu toate că aparţinem unor generaţii diferite.
foto © Elena Arzani
Fiindcă ai adus vorba de Dream Theather, în afară de vârstă, mai e un aspect inedit: toţi patru aţi studiat la colegii prestigioase – Petrucci, Myung şi Portnoy au fost la Berklee iar tu la Juilliard în New York – deci aveaţi o solidă educaţie muzicală. Se poate face Prog-Rock, un gen muzical sofisticat, fără a avea la bază o formare instituţională?
Păi, să-ţi spun în primul rând câte ceva despre background-ul meu. Aveam 9 ani când m-am dus la Juilliard, la secţia preuniversitară, cu gândul să devin pianist de muzică clasică. Eram foarte, foarte tânăr şi determinat şi susţineam deja concerte în mod regulat. Când am ajuns apoi la vârsta necesară, pentru că aşa e cutuma acolo, am dat din nou audiţii pentru a fi acceptat la facultate, am fost admis şi repartizat să studiez cu o femeie care se numea Adele Marcus [respectată profesoară şi pianistă (1906-1995) care concertase la Carnegie Hall încă din 1949 – n.r.], ce m-a pregătit să devin unul dintre pianiştii emergenţi pe scena newyorkeză din vremea aceea. Doar că atunci am descoperit Minimoog-ul şi muzica Gentle Giant şi, gândindu-mă că mergeam deja la Juilliard de la 9 ani, mi-am zis… ‘OK, mi-a ajuns!’. Ratasem perioada de rebeliune adolescentină aşa că a trebuit să-mi iau revanşa mai târziu dar, dincolo de asta, adevărul este că am avut o temelie foarte strictă, focusată şi solidă. Şi acum să fac puţină lumină şi în ce-i priveşte pe ceilalţi băieţi de la Dream Theater. Şi ei au avut o fundaţie solidă dar experienţa lor era diferită întrucât au fost într-o măsură foarte mare autodidacţi. De copii, John Petrucci şi John Myung exersau împreună într-un subsol şi se provocau continuu unul pe celălalt. ‘OK, mergem la petrecerea şcolii dacă repetăm 6 ore!’… şi dacă unul apărea la petrecere fără să fi lucrat cele 6 ore era descalificat. Nu era cool! Deci ăştia doi au tras din greu, dar realmente din greu, ca să stăpânească ce era în zilele acelea în Rock: Iron Maiden, Metallica, Queensÿche. Şi când a sosit timpul s-au dus la Berklee. Unde n-au rezistat multă vreme pentru că erau foarte orientaţi spre a face carieră în muzică, în special Mike Portnoy care nu contenea să trimită în toate părţile casete demo, să-şi sune toţi cunoscuţii ca să aranjeze cântări, în fine, să facă lucrurile să se întâmple. Iar când s-au decis să înregistreze un album au plecat de la facultate. Celebritatea lor ulterioară i-a făcut notorii la Berklee dar cei de acolo nu prea îşi mai aminteau că ei au frecventat şcoala mai puţin de un an. Asta nu înseamnă că descalific ce au învăţat acolo ci încerc doar să îţi dau o imagine de ansamblu. Erau nişte tipi foarte determinaţi care au învăţat ce şi-au dorit oriunde au putut, fie că asta s-a petrecut într-un subsol sau în timpul lor limitat la Berklee.
Practic, ei şi-au dorit încă de la bun început să cânte Rock iar tu ai ajuns la intersecţie pe filiera de ‘clasică’…
Pentru mine, Progressive-Rock-ul era o oportunitate să mă exprim ca muzician iar motivul consta în faptul că învăţasem toate alea despre tehnică, despre armonie şi despre ritm, şi vroiam să aplic ce asimilasem într-un fel care să sune pentru mine foarte ‘acum’… şi în forţă. Descoperisem energia extrem de puternică a Rock-ului şi îmi doream să cuplez tot ce învăţasem, tot ce ştiam, cu această energie, ca să văd ce se întâmplă dacă o expun în afară, să văd ce se petrece când ea capătă un simţ mai avansat melodic, armonic şi ritmic… basically Prog, asta a ieşit. Deci, până la urmă, oricum ai ajunge să aspiri la Prog-Rock – inclusiv dacă ai fost un puşti care doar a ascultat o grămadă de muzică însă ai descoperit cumva un fel de a te exprima care să presupună mai mult de trei acorduri -, este necesar să acumulezi în timp o sumă de informaţii pentru că trebuie să te ridici deasupra stilului standard de Rock comercial şi să faci o muzică care este “cutting edge”, una realmente progresivă. Aşa cum au făcut-o clasicii Prog-ului ca Genesis, Yes, Jethro Tull, Camel. Mai literal, Progressive Rock-ul înseamnă să adaugi Rock-ului noi elemente ca să faci genul să progreseze, şi eu, personal, prefer să mă raportez în felul acesta la el. Un artist ca Steven Wilson [fondatorul grupului de Prog-Rock britanic Porcupine Tree – n.r.], de exemplu, un bun prieten al meu, nu a beneficiat de o educaţie sistematică însă a fost un autodidact formidabil, cu urechile atente în permanenţă la a asimila ceea ce îi este de folos pentru a compune o muzică foarte interesantă din punct de vedere melodic, ritmic şi armonic.
Nevoia de cunoaştere a unui muzician profesionist nu se limitează însă la arta lui deoarece avem de-a face totuşi cu un business, deci există şi alte forme de asimilare al know-how-ului necesar. Jordan, tu însuţi le vorbeşti deseori tinerilor în conferinţe şi showcase-uri iar cei din România vor putea dialoga cu tine la conferinţa Mastering the Music Business unde vei fi Keynote Speaker.
În special în ultimii ani, am fost invitat să îmi exprim opiniile şi să vorbesc de experienţa mea în industria muzicală şi de ceea ce tehnologia înseamnă pentru mine, şi o fac punând din ce în ce mai multă pasiune fiindcă trăim nişte vremuri în care tinerii muzicieni sunt nevoiti să facă faţă unor provocări din ce în ce mai mari în tentativa lor de a deveni artişti profesionişti. Actualmente este aproape imposibil să faci bani în business-ul ăsta şi cu toate că tinerii creativi se gândesc că există atâtea căi noi de a reuşi, de fapt, majoritatea modurilor uzuale de a monetiza au dispărut. Nu mai poţi face bani pe Spotify sau pe iTunes şi auzi permanent de muzicieni care au milioane de stream-uri dar nu câştigă vreun ban. Plus că anul acesta turneele au ieşit din discuţie şi deci e o întreagă nebunie. Ca atare cred că e important să avem o idee limpede despre cum stă situaţia. Unul dintre lucurile pe care le-am făcut anul ăsta şi despre care cred că e util să vorbesc este acela că, odată cu instituirea lockdown-ului, am început să share-uiesc aproape zilnic pe Facebook live stream-uri în care am scos tot ce puteam din mine cântând pe gratis la pian sau sintetizator… şi, după ce-am făcut chestia asta de 40-50 de ori pe FB, am ajuns cu mine însumi la concluzia că transmit un mesaj eronat. Nu e un mesaj care să ajute. Mă ajută poate pe mine, e vindecător pentru sufletul meu şi, sper eu, şi pentru ascultător, apreciez asta, dar a oferi muzică gratis nu ajută deloc în ansamblu. Şi atunci am stat să mă gândesc cum pot ca muzician să transmit mesajul corect, care-mi permite să continui să creez valoare ce merită împărtăşită, să o pun la dispoziţia oamenilor dar să şi primesc ceva în schimb pentru ea. Aşa am descoperit formatul Patreon [platforma americană ce oferă tool-uri creativilor pentru a-şi gestiona un canal de comunicare cu publicul accesibil prin intermediul unui abonament – n.r.] care mi se potriveşte foarte bine fiindcă e o cale să ajung direct la fani, să creez acea interacţiune pe care mi-o doresc şi, totodată, o comunitate, altfel dificil de coagulat în contextul actual. Asta e deci una dintre căile pe care le-o arăt oamenilor ca să mediteze asupra ei. Nu cred neapărat că un artist necunoscut, folosind Patreon, va beneficia de un răspuns masiv imediat sau că va deveni celebru peste noapte dar îşi poate uşor construi şi întreţine o bază de admiratori. Ăsta a fost însă doar un exemplu.
Poţi să nu te limitezi doar la acesta fiindcă cei care intenţionează să intre în dialog cu tine pe zoom la Mastering the Music Business, care va avea loc între 31 august şi 2 septembrie, sunt cu siguranţă interesaţi să afle mai multe detalii despre topic-urile pe care e posibil să le abordezi…
Dincolo de faptul că îmi place să împărtăşesc din experienţa mea din business-ul muzical, sigur, e vorba şi de pasiunea pe care o am pentru tehnologia cu aplicabilitate în muzică… şi încotro se îndreaptă aceasta. E un lucru mai important decât orice, cred eu, fiindcă avem acum I.A., V.R., A.R. şi sunt o mulţime de oameni implicaţi în music business care le studiază şi lucrează cu ele, de la feed-uri şi Spotify până la muzica făcută integral de maşini. Ce vreau să spun tuturor este că principalul nostru interes ar trebui să fie cum folosim tehnologia ca să facem muzica mai plină de semnificaţie pentru cine suntem noi ca fiinţe umane. E nemaipomenit că o maşină poate crea o melodie, e cool, dar cum relaţionăm cu noi cu ea, ce fel de vindecare… ce fel de iluminare poate produce experienţa contactului nostru cu aceasta? Lucrând cu tehnologia văd cum răspunde la semnalele şi la gândurile mele şi asta e un lucru frumos… vezi tu, în copilărie, când eram ataşat de pian, acesta era considerat ca fiind un instrument de o expresivitate incredibilă şi aşa a rămas percepţia şi cu trecerea timpului, aşa că după ce am trecut pe Minimoog reacţiile au fost că e inferior ca expresivitate pianului. Cu toate că, la vremea aia, puteam înţelege o parte din argumente, ele nu era acceptabile întrucât aveam senzaţia că pot controla sunetul manevrându-i butoanele. Pentru mine era, pur şi simplu, altceva decât pianul fiindcă mai păstram doar o mână pe clape, celalaltă fiind ocupată cu butoanele… iar acum polemica a devenit complet ridicolă fiindcă au apărut instrumente precum Haken Continuum, care este de o sensibilitate minunată: pui un deget în apropierea lui şi începe să se mişte, reacţionează ca şi cum ar intui ce ţi-a trecut prin minte. Sunt deci interesat de folosirea frumoasă a tehnologiei iar prezenţa mea în conferinţe sau showcase-uri îmi dă inclusiv posibilitatea să amintesc de pericolul pe care îl reprezintă pentru un muzician uitarea sau ignorarea acestei frumuseţi, în condiţiile în care tehnologia este prezentă în viaţa fiecăruia şi nu putem face abstracţie de ea în dezvoltarea noastră ca artişti.
Ca să fiu mai direct, mai poţi evolua ca muzician făcând abstracţie de progresele tehnologice? Întreb asta inclusiv din poziţia ta de Speaker la MacWorld şi Director of Music Experience al companiei Roli Labs.
Depinde de cine eşti şi ce faci. Pentru mine, “progresiv” înseamnă inclusiv să progresezi în termenii tehnologiei. Unul dintre principalele mele interese în viaţă este acela de a crea instrumente care să permită o exprimare mai în adâncime a propriilor noastre entităţi fizice şi mentale. Îmi petrec mult timp cu asta, colaborez cu firme producătoare de hardware şi de instrumente dar am şi o companie a mea, Wizdom Music, care crează software pentru instrumente din categoria ‘cutting edge’ sau, dacă vrei să le numeşti aşa, ’progresive’ [Wizdom Music a dezvoltat app-uri multipremiate pentru Microsoft, Intel şi RIM, precum SampleWiz, Geo Synthesizer sau MorphWiz – n.r.]. În întreaga mea existenţă ca muzician am încercat să explorez şi să forţez limitele evoluţiei acestor instrumente care îmi susţin creaţia. Asta nu înseamnă că fiecare este dator să îmbrăţişeze tehnologia ca să creeze Progressive-Rock fiindcă poţi foarte bine să fii un muzician mai de “modă veche” şi să continui să compui o muzică foarte frumoasă ajutându-te doar de note. Nu e nicio problemă. Fiecare îşi are propria relaţie cu tehnologia. Dacă e să luăm ca exemplu Dream Theater, eu sunt probabil cel mai interesat dintre toţi de tehnologie şi de noi instrumente dar John Myung, deşi îşi doreşte în mod evident să aibă cel mai bun sound posibil pentru basul său, nu visează să poarte un dispozitiv ‘brain scan’ care să îi traducă gândurile în mesaje ritmice… aşa cum mi-aş dori eu, probabil, dacă aş fi basist. El, pur şi simplu, nu e preocupat de asta. Vrea să aibă contact cu tehnologia doar ca să poată utiliza în 2021 cel mai bun amplificator posibil, la fel cum John Petrucci este interesat de cel mai bun software care să îi permită să obţină tonalitatea optimă pentru chitara lui, deci fiecare se apropie de tehnologie în felul său. Eu continui să cred însă că “progressive” înseamnă inclusiv să explorezi mai profund posibilităţile pe care ţi le pot oferi noi instrumente. Este pasiunea mea personală.
Ceea ce nu înseamnă că nu ai fost preocupat de menţinerea unui echilibru între actul artistic în sine, construit pe tradiţie, şi inovaţia adusă de tehnologie. Un exemplu relevant mi se pare a fi prima ta compoziţie de factură clasică, Explorations for Keyboard and Orchestra, din 2001, iar asta mă aduce la următoarea temă de dialog: când ai dobândit convingerea că ai putea fi un bun compozitor şi nu doar un performer ieşit din comun?
Ca să-ţi răspund la asta, sunt nevoit să-ţi dau… o imagine a existenţei mele. Eu sunt o persoană a cărui viaţă este în întregime compusă din muzică. În realitate, nu am alte hobby-uri – deşi, sigur, îmi place să ies pe-afară, să mă plimb şi să comunic cu oamenii – şi chiar după ce închei o zi de lucru plină… de înregistrări cu Dream Theater să zicem, după ce revin din studio acasă ori în camera mea de hotel, îmi deschid iPad-ul şi mă destind făcând muzică pe GeoShred [una din aplicaţiile dezvoltate de Wizdom Music – n.r.], jucându-mă cu voci interesante în app-ul Voloco sau altceva de genul ăsta. Creez sunete, efecte vizuale… în permanenţă sunt creativ. Ăsta sunt eu, asta e pasiunea mea şi asta e ce mă face să mă simt confortabil. Aşa cum, la fel, după o zi de lucru cu Liquid Tension Experiment, mă întorc în cameră şi fac muzică într-un live stream pe continuum-ul meu [“lumea muzicală” a lui Jordan Rudess, care include live stream-uri săptămânale, găzduită de platforma Patreon – n.r.]. Ce vreau să spun este că, deoarece sunt o persoană care se exprimă întotdeauna prin muzică, mă folosesc de absolut toate elementele ei în cât mai multe moduri cu putinţă. Muzica Rock exprimă o faţetă a cine sunt eu cu adevărat, aşa cum în momentul în care mă aşez la pianul meu Steinway se relevă o altă faţetă, la fel de autentică dar diferită de o a treia, cea exprimată când fac un space jam mai cerebral şi mai ciudat pe Minimoog-ul meu. Sunt un explorator a planetei muzicii care hoinăresc traversând diverse teritorii unde întotdeauna se întâmplă câteva ceva nou altfel, dar unde mă simt tot timpul acasă, indiferent de locul în care m-aş afla la un moment dat. Sunt conştient însă că cei mai mulţi oameni, de fapt majoritatea celor cu care am colaborat în lumea Rock-ului, nu sunt aşa. Pe de altă parte, sunt şi excepţii. Uite, am avut de curând o conversaţie interesantă la mine pe Patreon cu Mike Portnoy şi unul dintre motivele pentru care noi doi ne înţelegem foarte bine este acela că şi el e un muzician care trăieşte şi respiră muzică, deopotrivă ca performer şi ca ascultător. Pe aproape orice drum aş lua-o, în momentul în care îi povestesc despre acesta, el are o reacţie de tipul ‘Oh, m-am prins. Am ajuns şi eu pe-acolo, am ascultat şi eu…’, deci există o rezonanţă în ce priveşte căile pe care alegem amândoi să le explorăm. Revenind însă la lucrarea de muzică clasică din întrebarea ta, a compune Explorations for Keyboard and Orchestra a fost pentru mine o experienţă minunată. A fost o comandă care mi-a dat şansa să pun lucrurile laolaltă într-un mod diferit, să folosesc influenţele lui Prokofiev şi Rahmaninov şi Bartók şi Aaron Copland, ale tuturor acestor oameni, şi să le mixez cu cele din partea Gentle Giant, Yes şi Emerson, Lake & Palmer, să le înghit pe toate, să le dau afară şi apoi să interpretez ce a ieşit. Asta ca să nu mai punem la socoteală că înveţi foarte mult din orice faci nou. Vreau să spun că am compus lucrarea aceea şi i-am trimis-o lui Eren Başbuğ, tânărul meu discipol, care a fost şi dirijor la premiera lui Explorations…, ca să-mi transforme orchestraţia MIDI într-una pentru instrumente reale şi care mi-a replicat: ‘Jordan, iubesc muzica pe care ai compus-o dar ăsta nu e un concerto!’ ‘Cum adică?’ Iar el mi-a explicat că un concert [ca tip de lucrare orchestrală – n.r.] are o structură specifică iar eu nu respectasem formatul şi, ca atare, nu îl puteam numi un concert. Am ridicat din umeri şi am zis vesel ‘OK, o să-l numim altfel.’. Aşa că, vezi, omul cât trăieşte învaţă şi mi-am dat seama că dacă o să-mi propun în viitor să compun un concert va trebui să urmez nişte reguli altfel trebuie să găsesc alte nume pentru muzica mea :)
Fiindcă ai vorbit de mixul eclectic dintre muzică şi sonorităţile clasice şi rock, un album aparte în discografia ta rămâne The Unforgotten Path din 2015 unde, doar tu la pian, expui propriile compoziţii judecăţii publicului prin comparaţie imediată cu goldies ale unor autori din spaţii diferite, de la Pink Floyd şi Steven Sondheim la Paul Simon şi Radiohead. Dă-mi câteva detalii despre acest demers personal neobişnuit.
Am vrut să arăt oamenilor toate aceste influenţe fiindcă am crescut ascultând şi cântând toate muzicile posibile. La petrecerile din liceu eram frecvent rugat să cânt o piesă al lui Simon & Garfunkel sau ceva din repertoriul Rolling Stones ori Beatles şi mă simţeam foarte bine făcând asta. Şi mulţi oameni nu ştiu asta când văd şi ascultă Dream Theater sau Liquid Tension Experiment şi cred că Jordan Rudess este doar un clăpar de Progressive-Metal. Asta-i OK, înteleg, pentru că nu toţi trebuie să asculte de toate, însă pentru mine problema – dacă o putem numi problemă – este aceea că, de fapt, ei nu au nici cea mai vagă idee despre cine sunt eu cu adevărat şi care sunt celelalte lucruri care contează pentru mine. Şi atunci am ţinut să pot fi ascultat şi interpretând Your Song al lui Elton John sau Karma Police al lui Radiohead, sau Imagine al lui John Lennon, lucruri care sunt foarte aproape de inima mea. De asta am şi făcut inclusiv A Chapter In Time, jurnalul meu muzical, ce reprezintă un mod foarte personal de a mă exprima. A împărtăşi ceea ce care rezonează cu mine artistic şi mă face să mă simt bine este cumva un tuning a minţii şi corpului meu şi, dacă te pot face şi pe tine – sau pe alţii – să empatizezi, este pentru mine cel mai bun lucru din lume. Da, poţi iubi ca şi mine la nebunie Rock-ul Progresiv dar, dincolo de acesta, există şi altceva care mă defineşte într-un mod foarte simplu şi personal, şi care poate fi exprimat doar cu ajutorul pianului. Şi apreciez când şi alţi oameni pot fi părtaşi la această experienţă şi se bucură realmente de ea.
Jordan, ai fost însă întotdeauna fascinat şi de partea vizuală a artei, ca să nu mai spun că muzica ta are evidente valenţe cinematice. În aceste conditii, de ce pari să nu fi fost atras de muzica de film fiindcă nu ai compus decât pentru câteva scurtmetraje?
Sunt extrem de tentat şi, de fapt, am început acum câţiva ani să investesc energie în acest univers, am fondat Jordan Music, prin care am lucrat cu Universal, am contribuit la catalogul lor de muzică licenţiată. Întotdeauna am simţit o conexiune puternică cu muzica de film, dincolo de faptul că mulţi oameni, când aud în afara lumii commercial-urilor sonorităţi mai… “spaţiale” sau “visătoare” îşi imaginează că ar fi muzica de pe o coloană sonoră şi mă tot îmboldesc: ‘Ar trebui să compui şi tu muzica pentru un film sau pentru un joc video!’. Da, mi-ar place asta însă hai s-o spunem pe şleau: trebuie să consumi enorm de multă energie ca să deschizi uşa spre business-ul ăsta. Cunosc o mulţime de muzicieni care nu sunt capabili să o facă deşi continuă să încerce cu încăpăţanare să-şi dea seama unde e uşa asta. Doar puţini au şi norocul să pătrundă prin ea, să-şi construiască o carieră şi asta e fantastic dar foarte… neobişnuit. Eu am reuşit cu ani în urmă să intru pe acea uşă şi să înregistrez şi să performez dar mi-am dat seama că dacă aş persevera nu mi-ar rămâne timp să dezvolt şi celelalte părţi ale carierei mele. Asta-i realitatea în ce priveşte muzica de film. Continui să fiu interesat de ea, fac paşi în întâmpinarea ei, dar totul se reduce la cât timp îmi rămâne pentru ea când sunt în turneu timp de un an întreg cu Dream Theater sau în studio, prins cu înregistrarea propriilor albume.
Albume… să ne oprim în încheiere asupra unuia pe care milenialii, chiar şi cei care nu sunt fani ai Prog-Rock-ului, ar trebui să îl asculte măcar datorită poveştii sale distopice inspirate de francize Fantasy/SF precum Game of Thrones sau Hunger Games. Dă-mi câteva detalii despre albumul concept The Astonishing din 2016, compus de tine cu John Petrucci. Cum e cu Great Northern Empire of the Americas şi cu puterea magică a muzicii?
E amuzant că ai adus vorba de el pentru că, în cazul lui The Astonishing, un album la care ţin realmente foarte, foarte mult, eu am fost acuzat şi găsit vinovat de acele bucăţi “siropoase” din el de către mulţi dintre fanii metalişti ai lui Dream Theater care nu le înţeleg. For the record, declar acum răspicat că… nu eu sunt cel care a compus acele părţi şi că iubitorul de Disney dintre noi doi este John Petrucci! Aşa că refuz să-mi asum responsabilitatea pentru asta în faţa celor care şi-ar dori să mă arunce în faţa unui autobuz pentru că am compus o muzică atât de dulce. Sunt nevinovat! :) Dincolo însă de asta, iubesc albumul şi doar timpul ne va spune cum va fi el absorbit şi, în egală măsură, iubesc mesajul său fiindcă ideea muzicii privită ca har magic este foarte puternică şi reprezintă într-un fel cum înţeleg să-mi trăiesc viaţa încercând să îmi aduc contribuţia la vindecarea lumii cu ajutorul muzicii. Încerc să trăiesc fiecare clipă a vieţii mele avand în minte acest mesaj.
- Interviu de Ioan Big.
NOTĂ: Jordan Rudess va fi Keynote Speaker în cadrul Mastering the Music Business, care va avea loc între 31 august şi 2 septembrie la Hotel Caro din Bucureşti. Jordan Rudess, intervievat de moderatorul MMB, Dan Finţescu, va fi prezent via zoom într-un session cu caracter interactiv în timpul căruia va răspunde inclusiv întrebărilor venite din public. Programul exact va fi comunicat în perioada premergătoare conferinţei.
MMB este primul și cel mai mare eveniment profesional organizat în România pe teme de industrie muzicală. Evenimentul se adresează artiștilor, managerilor, agenţiilor de booking, agențiilor de PR muzical și celorlalți reprezentanți ai industriei – tour manageri, avocați, promoteri, reprezentați ai label-urilor majore și independente. În cele cinci ediții de până acum au participat peste 200 de speakeri din România, Europa și Statele Unite ale Americii. Conferința MMB a fost înființată în anul 2016 și este organizată de Asociația RAW Music. Mastering the Music Business este susținut de HEMI (Hub for the Exchange of Music Innovation), proiect co-finanțat prin programul Europa Creativă. Câteva dintre temele ce vor fi dezbătute în cadrul ediției de anul acesta sunt: schimbările de paradigmă în industria muzicală românească și relația ei cu autoritățile din România, cum s-au adaptat artiștii la noua realitate, schimbările la nivel mondial în publishing și vânzările de cataloage mari, noile trenduri în genurile muzicale (și cum momentele de cumpănă în istoria omenirii au adus genuri muzicale noi) sau viitorul industriei muzicii live.
