Albin Stănescu este absolvent al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, secția grafică. A colaborat ca grafician încă din anii facultății, realizând ilustrații și bandă desenată pentru diferite reviste și edituri, printre care „Luminița”, almanahul „Vacanța cutezătorilor”, „Cutezătorii”, „Universul copiilor”, editurile „Tineretului”, „Facla”, și „Ion Creangă”. În 1978 s-a alăturat echipei de artiști de la Studioul de Arte Plastice al Armatei, unde a avut ocazia să realizeze o serie de lucrări cu subiecte istorice sau militare. A desenat coperțile a cel puțin 20 de broșuri din colecția „Clubul temerarilor”. Timp de trei ani a lucrat la ilustrațiile pentru volumul „Primul meu dicționar”, publicat în 1974. Datorită succesului de care s-a bucurat, cartea a fost reeditată în 1978 în limbile română și engleză, aparând în România, UK, Noua Zeelandă și Africa de Sud (editura Brown-Watson). A realizat și o serie de afișe de film, gravuri în lemn, dar s-a dedicat picturii, fiind cunoscut pentru numeroasele sale expoziții. A călătorit în Franța, Monaco, Ungaria, Polonia, Republica Moldova și, nu în ultimul rând, în Irak, Nassiriya în 2004, unde a realizat documentare fotografică pentru lucrări dedicate operațiunilor militare aliate din Irak.
Pentru mulți dintre noi numele artistului Albin Stănescu ne duce mai mult cu gândul la pictura de șevalet, la expozițiile și saloanele de arte plastice unde-l întâlnim în prezent. Azi ne propunem însă să-l descoperim pe autorul de benzi desenate Albin Stănescu, povestindu-ne el însuși cum a descoperit această a noua artă și cum a pătruns în tainele ei!
Povestiți-ne despre primele benzi desenate pe care le-ați citit sau pe care le-ați văzut.
Le-am văzut mult mai târziu decât alții pentru că eu eram foarte preocupat de vizitat anticariate și de cumpărat monografii ale unor pictori, în special din secolul XIX, germani, care erau foarte mari desenatori, cu subiecte din zona romantismului, din perioada clasică germană. Aveam o plăcere extraordinară să îmi fac un fel de bibliotecă personală care a devenit până la urmă foarte, foarte mare și așa ceva nu se găsea la anticariat. După mulți ani de zile, printr-un prieten, am avut ocazia să văd bandă desenată însă nu îmi închipuiam că eu o să am ocazia să fac așa ceva, pentru că eram obișnuit să desenez mai mare, nu foarte mare, dar oricum mai mare. Apoi, la facultate, ni se dădeau niște caiete, gratis bineînțeles, ca să avem pe ce să ne facem schițe. La facultate de obicei există un fel de concurență, spirit de întrecere între colegi. Aveam colegi din ani mai mari, chiar și din an cu mine, pe care îi admiram cum desenau și atunci sigur că exista o emulație. Pe caiete desenai ce considerai că o să îți folosească…
Mă duceam la bibliotecă şi alți colegi, sesizând că eu desenez frumos, veneau să mai vadă ce am desenat. La un moment dat, pe casa scării fusese pusă o pictografie, o compoziție de a mea, care a fost inclusă apoi și într-un album de reprezentare a Institutului de Arte Plastice. Mi se spunea că “se fac niște albisme”. Adică, într-un fel, eram în centrul atenției unora. Dar erau și unii foarte buni, de exemplu Ion State era în centrul atenției, cel care a murit la cutremur. Avea atelierul la Dunărea, eram bun prieten cu el. Mă aprecia foarte mult. Când mă gândeam cum procedează alții, știam că trebuie să mă poziționez oarecum pe o linie. Asta a creat o plăcere “a desenului frumos”, cum spunea un coleg. Îmi vedea o planșă cu un desen în sepia, cam de vreo 50 cm pe 30 cm, cu niște cai, huțuli de munte, care beau apă dintr-un jgeab. Și zicea despre mine că, orice aș desena, e ca scrisul frumos. Desenul ăsta “frumos” m-a ajutat și în situația în care a trebuit să desenez foarte mic.
Noi nu aveam penițe pentru partea de negru în banda desenată, penițe așa de strălucitoare. Atunci mi-am dat seama că banda desenată nu este de mine. Însă au apărut pe piață niște pensule străine. Când am văzut cum se aplică, mi-am dat seama că pot să abordez și așa ceva, din punct de vedere tehnic. Au apărut și Rotring-urile. Anumite lucruri le făceai cu Rotring-ul, altele le făceai cu pensule doi de zero, trei de zero sau unu, care erau de proveniență engleză. Din cauza faptului că erai solicitat când desenai bd-uri, eu nu voiam să fac bandă desenată.
Am făcut o copertă de revistă, imediat după facultate, la “Cravata roșie”. Am făcut două, trei, nu am făcut multe. Mă așteptam, în caz că mă solicită, să fac ilustrație. La “Cravata roșie” nu pot să spun că am făcut multe deoarece, la un moment dat, dacă mi se dădea un semnal de la editura Tineretului, care ulterior a devenit Creangă, mi se cerea câte o copertă, câte o carte. Uneori chiar și în format mic, cum a fost “Călin nebunul”, cu ilustrație alb negru, scrisă de Eminescu. Nu erau niște cereri constante, totul depindea de cine mă solicită. Așa că lucram pe la redacții, pe la reviste. Erau reviste pentru trei vârste. “Arici pogonici” pentru copiii mici, “Luminița” pentru vârsta mijlocie, iar pentru copiii mai mari exista revista “Cutezătorii”. “Cutezătorii”, apărând de patru ori pe lună, eram mai solicitat de către această revistă.
Era bine să nu refuzi, oamenii ăia dacă te sunau, însemna că aveau nevoie de tine. Unele dintre scenariile de bandă desenată puteau să îți fie personal pe plac, dar exista posibilitatea de a ți se impune să le refaci. Nu puteai să intervii pe text deloc, nu era atribuția ta. Poate că oamenii erau scriitori consacrați, nu puteai intra în careul lor. În cazul în care îți convenea situația, în care îți dădeai seama că poți să faci cât de cât un spectacol din scenariile respective, te documentai. Vă dați seama că, dacă i se cere unui ilustrator de carte să exemplifice un ‘Jack London’, în care să spunem că acțiunea se desfășoară în Noua Guinee, în zona triburilor ce trăiesc în epoca de piatră, ar fi bine să știe și cum arată interiorul unei colibe respective sau a unei pipe japoneze. Din motiv că… nu știi exact ce ai putea să ilustrezi.
Cum vă documentați?
Eram porniți încă de la sfârșitul facultății să cumpărăm de la anticariat, căci anticariatul era pe vremea respectivă baza, Larousse-uri [enciclopediile şi dicţionarele Larousse – n.r.]. Unele erau dintr-un singur volum, din diverși ani, de la începutul secolului XX. La un moment dat, am descoperit Larousse-uri în douăsprezece sau treisprezece volume. Să nu vă imaginați că aveau documentări atât de bogate însă pentru noi, fiind lipsiți de alte surse, ele erau foarte bune. Căutai diverse lucruri pe care nu aveai de unde să le iei, decât din alt dicționar Larousse. La istoria costumului civil, cât și militar, trebuia să fii foarte bine documentat, pentru că scenariul se referea întotdeauna la epoci diferite. Cea mai veche perioadă a fost perioada lui Darius care, trecând prin Dobrogea să îi urmărească pe șciți, a avut niște altercații cu geții. Eu am făcut studiu la creion, pentru falduri, pentru tipul de platoșă pe care îl aveau ei în perioada respectivă. Bineînțeles, costumația geților este cunoscută de români, pentru că este foarte bine reprezentată pe Columnă, dar și în foarte multe statui care există în Italia și în Franța. Documentarea ți-o făceai cumpărând tot felul de cărți care existau pe vremea respectivă în anticariate și librării. Dacă găseai fotografii, de obicei erau alb-negru, cu statui, cu diverse studii. De exemplu, despre trofeul de la Adamclisi, acolo sunt reprezentați bastarni. Felul cum se coafau aceștia, cu “nodus”. “Nodus” însemna că își prindeau părul într-un coc deasupra urechii. Așa ceva, numai dacă te documentezi poți să ilustrezi.
Dacă ai perioada lui Ștefan cel Mare și ești foarte bine documentat, mergi și la muzeu, constați din gravurile de epocă, faptul că existau și tunuri de mână. Tunul de mână putea fi folosit și de cavaleriști, pentru că îl plasau pe un fel de furcă, fixată foarte bine de șa. Cât și de pedestrași, care îl țineau ca pe o lopată, numai că în secțiune era pătrat și se mărea pe măsură ce se îndepărta de cetățean. Avea un jgeab la cap pe care era montat un mic tun scurt, care era prins cu niște bretele de metal, în jurul acelui jgeab de lemn. Dacă punea acolo o ghiulea, el putea să îl îndrepte cu mâna, să îi dea foc și să tragă în cineva. Același lucru se întâmpla și în cazul celui care era călare, îl fixa pe o furcă și din mersul calului putea să tragă. Dar lucrurile astea le afli doar dacă te documentezi. De asemenea, dacă vrei să afli despre perioada lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazu, trebuie să citești mult pentru că istoricii noștri dau detalii. Foarte mult oferă Bălcescu, spre exemplu, cu cine colabora Ștefan cel Mare în materie de comerț, arme, armuri. Atunci te duceai la genovezi, venețieni, iar acele armuri le puteai folosi.
Același lucru se petrece și în perioada lui Mihai Viteazu și în privința canonierilor, deci ai tunarilor. Tunarii erau toți cu morian pe cap. Ceea ce se petrecea în Portugalia sau Spania, se petrecea și la noi, ducele de Alba dota armata, canonierii purtau moriane pe care le vedem acum la garda de la Vatican. Documentările astea încep la un moment dat să te prindă, să îți placă și sunt spectaculoase. Însă în perioada năvălirilor barbare, în care timp de o mie de ani, teritoriul ăsta a fost bântuit din plin, a fost cel mai expus. Probabil noi și polonezii am fost cei mai expuși acestui val ce trecea printre Marea Caspică și Urali, din centrul Asiei. Și în privința barbarilor, în momentul de față s-au făcut cercetări și sunt mult mai bine documentați fiecare cu specificul lui, cu detalii multe, față de perioada în care lucram benzi desenate.
Ne puteți da detalii, exemple din procesul documentării dumneavoastră?
În privința documentării, unul dintre exemple ar fi acest coif care se păstrează în Muzeul de Istorie al României și este reprodus de multe ori color, deci se știe foarte bine cum l-am ilustrat în “Luminița”. Acest coif a fost consacrat în perioada respectivă ca fiind coiful regilor daci pentru că și în Burebista tot așa a fost reprezentat. Eu, care citisem că acest coif putea să se termine în cupolă sau într-o cupolă mai ascuțită, m-am gândit că s-ar putea să fie o interpretare greșită. Cu atât mai mult cu cât în studiul respectiv, istoricii își puneau problema că partea de deasupra urechii, care ocupă o parte din obraz și toată ceafa, este ornată cu niște motive care sunt mult prea scitice, pentru a fi sigur că este dacic și nu scitic. Făurarii din nordul Mării Negre, care erau sciți, la rândul lor erau școliți de niște greci. Același lucru se putea întampla și cu anumiți meșteri de pe teritoriul nostru, pentru că am avut greci în perioada antichități, pe malul Mării Negre. Nu se știe că e scitic, atunci dacă intri mai adânc în problemă se complică situația. Așadar, nu puteai să depășești faza asta, făcând terminația în cupolă, așa cum majoritatea au avut, pentru că acesta era în epocă coiful consacrat.
Un alt exemplu este acest coif foarte complicat, pe care îl avea generalul persan, care era pe lângă Darius. Pentru a-l face din mai multe unghiuri l-am făcut din plastilină, ca să pot să îl întorc în diverse feluri. Are două rânduri de coarne care sunt în planuri diferite, aripile spectaculoase și cele două goluri. Aceasta este perioada lui Cosroes, dar nu se știe cu cât timp înainte de Cosroes a existat acest coif. Dar eu l-am folosit pentru spectaculozitatea lui. De exemplu, împăratul Iustinian, cam tot timpul în care a domnit, a avut răboi cu perșii. Și după împăratul Iustinian au continuat războaiele, deoarece nu puteau să își rezolve problemele cu avarii, gepizii, slavii, longobarzii, dar în special cu triburile de huni care se înscriau în zona avarilor. Avarii au fost un fel de conglomerat, nu au fost un trib “pur sânge”. Ei au fost un conglomerat de populații care se atașau la avari și erau cunoscuți ca fiind foarte buni războinici. Au dăinuit mult mai mult decât hunii, le-au ocupat Panonia, Ungaria de astăzi, dar au avut întotdeauna probleme cu Imperiul Bizantin.
Vorbind despre alt serial în care apare Alexandru Macedon, aici nu aveam probleme pentru că sunt atâtea statui grecești, desene pe vase. Sunt atâtea reprezentări și studii încât nu este absolut nici o problemă, totul este să le construiești bine din unghiul din care vrei să le faci. Mie mi-a folosit facultatea foarte mult, deoarece am învățat extraordinar de bine să construiesc anatomic. M-am obişnuit cu corpul omenesc, am avut chiar și o carte rusească cu construcția desenului calului. Am fost coleg cu un architect care desena foarte bine calul și îmi explica cu ajutorul cercurilor. M-am obișnuit la un moment dat să fac desene cu cai. M-au tentat și alte animale precum ogarii și lupii. Animale care să aibă o formă bine definită. Acestea m-au ajutat pentru că nu știi niciodată cu ce te întâlnești. Studiul de facultate, timp de 6 ani, m-a ajutat mult pentru că m-am obișnuit cu corpul omenesc de ambele sexe. Desenam pe caiete cu cărbune Conte, cu atât de multă plăcere. Există două tipuri de cărbune foarte negru. Este cărbunele dublu presat care nu îl prea atingi pentru că se întinde ușor și trebuie fixat. Cărbunii Conte, erau niște batoane în secțiune pătrată cu care puteai să faci și efecte cu degetul, să dai degradeuri. Lucrai foarte frumos, având un negru foarte catifelat. Așadar desenam cu acest Conte care mă ajuta foarte mult.
Odată, am avut de ilustrat o carte de versuri scrisă de Mihai Beniuc. A trebuit să folosesc doar două culori, negru și un fel de ocru auriu. I-a plăcut lui Beniuc, nu a avut nimic de reproșat nici la ilustrațiile de pagină plină, nici la viniete, i-a plăcut totul. Am învățat și din balet foarte mult. Armonia din balet. Am fost prieten cu balerini, întotdeauna mi-au plăcut balerinii, cu pozele lor, cu frumusețea dezvoltării armonioase a musculaturii. Am făcut acea carte cu ușurință și chiar mi-a dăruit o altă carte cu mulțumiri. Asta datorită faptului că desenam foarte bine corpul omenesc, dar se datorează și facultății. Aceasta îți punea la dispoziție model, noaptea de la ora opt până la ora zece, făceam crochiuri. Aveam modele, crochiul înseamna doar cinci minute, dar la un moment dat te obișnuiai să le faci și fără model fiindcă știai cam despre ce e vorba.
Cum lucrați la o pagină de bandă desenată? Care sunt etapele realizării unei planșe?
De obicei, scenariul trebuie respectat. Dacă scenaristul face zece momente în pagină, înseamnă că trebuie să faci zece casete. Acest lucru este spre dezavantajul desenatorului, pentru că trebuie să își restrângă desenul. În caseta respectivă trebuie să fie baloanele de dialog sau un text explicativ. Mai întâi, îți organizezi și dai prioritate unor momente care ți se par mai spectaculoase. Eu am oferit mai mult spațiu unui moment în care se vede dispoziția unor tunari, căpetenii, călăreți și pedestrași. Desenul se realizează în creion, pe hârtie. După ce se termină, se trage în tuș și se curăță creionul cu o gumă plastică. Guma plastică este cea mai bună, deoarece este moale și nu curăță din tuș. Tușul, chiar dacă este uscat, poate fi îndepărtat sau să își piardă din culoare. După aceea se trece la culoare. Noi am colorat ani de zile pe aceeași planșă pe care era făcut desenul în tuș. Coloram cu tușuri colorate, diluate cu apă, deoarece trebuia să faci și tonuri mai suave. S-a dovedit că aparatura cu care se realiza reproducerea originalului, uneori exagera. De exemplu, mie mi se părea că în tuș este roz, dar aparatul a scos roșu. Culoarea închisă estompa trăsăturile feței. Hârtia pe care o foloseam era subțire. La capătul aparatului sunt niște cruciulițe care potrivesc coala de tipar. Intrând sub vals, valsul are o anumită presiune asupra hârtiei și până la urmă o întinde. Din această cauză, de la jumătatea planșei, cruciulițele nu mai sunt așezate corespunzător. De exemplu, planșa intră odată că să tragă negru, odată ca să tragă roșu, galben și albastru. Din cauza faptului că negru este cea mai puternică dintre ele, este selectat mereu când se extrag celelalte culori. Atunci o să îți apară patru contururi, negru, roșu, galben, albastru. După ani de zile, s-a hotărât să nu se mai facă pe aceeași planșă culoarea, din cauza acestui negru care este selectat întotdeauna. Se pun niște filtre. Pentru a selecta roșu se pune un filtru verde și se selectează numai roșu din planșă. Era o muncă în plus, pentru că după ce am realizat negrul, sunt obligat la micron să îmi desenez toate contururile și să intru cu culoare exact pe conturul respectiv. Unele s-au reprodus mai bine aşa. Niciodată, ceea ce selectam eu, să zicem cantitatea de roz, nu este selectată în aceeași proporție și de aparat. Se mai egalizează, se mai exagerează, dar culorile au ieșit mai curate.
Dumneavoastră, în calitate de creator, aveați contact cu cititorii?
Nu aveam contact nici cu cititorii, nici cu textierul. Pur și simplu eram sunat și anunțat că avem un scenariu și îmi dădeau bătut la mașină, câte episoade erau. Nu era bine să refuzi, pentru că după, nu te mai chemau. Le luai fără să le citești, nu știai dacă îți place sau nu scenariul. Uneori nu aveam pasiune pentru el.
Cum ajungeau planșele finale la redacție?
Le duceam eu. Redacția era la etajul întâi în Casa Scânteii. Ei le duceau la tipografie. Planșele nu se mai recuperau, se pierdeau în tipografie. Am avut noroc să recuperez, un număr de planșe, pentru că o doamnă a constatat că tipografii așezau alimentele pe ele la ora prânzului și după aceea le aruncau la coș. Oamenii nu își dau seama cât de mare acuratețe este în aceste planșe. De exemplu, într-o săptămână am făcut o planșă dublă și a fost o muncă foarte mare, deoarece implică scene de masă. A trebuit să organizez, într-o casetă mică, un moment care ar putea să constituie subiectul unui tablou. Aici este un delegat al grecilor care îi anunță pe geți de ceva. Scenariul ăsta este foarte spectaculos, deoarece reprezintă o perioadă cu foarte multe caracteristici. În cazul altei planșe, se găsește costumul grec de epocă. Sunt reprezentați grecii care discută situația creeată de mișcarea trupelor lui Darius. Grecii erau foarte îngrijorați de situație, un sol grec îi previne pe conducătorii traco-daco-geților. Populația începe un exod, să plece din zona drumurilor bătute în epocă. Ei se deplasau pe drumurile formate dinaintea lor. Într-o casetă observăm reluarea problemei cu o mască făcută pentru figură, care apăra fața și era făcută din inele, precum cămașa de zale folosită în timpul cruciadelor medievale. Iată un exemplu de cât de bine e să ai o culoare de foarte bună calitate, cu care să te ajuți, pentru că, chiar dacă pierde la tipar tot rămâne ceva mai mult decât culorile slabe.
Care sunt anii în care ați lucrat pentru “Cutezătorii”?
Între 1968 și 1974 am fost colaborator la “Cutezătorii”. Se câștiga foarte puțin, 500 de lei pe o bandă desenată, pe care într-o săptămână trebuia să o termini. Între 1974 și 1976, am fost redactor, am înlocuit pe cineva care avea o problemă. Așa că nu am mai făcut bandă desenată. Făceam ilustrație pasageră, viniete, titluri, machetare. Se răsturna macheta, în ultimul moment trebuia făcută de la început, era grabă mare întotdeauna. Într-un fel era interesant pentru că era o revistă vie, dar se întâmpla ca de la Consiliul Național al Pionierilor să nu le convină ceva și să întoarcă toata revista pe dos, și să o iei de la capăt într-o perioadă foarte scurtă. Dar era o perioadă vie, eram coleg cu Pompiliu Dumitrescu. El mă prețuia foarte mult, ne înțelegeam foarte foarte bine. Era un om excepțional, îi plăcea să te ajute de unul singur. De exemplu să te ducă cu mașina pe o rampă și să îți facă el niște treburi pe acolo pe sub mașină. Era un băiat simpatic. Era talentat, făcea afișe de film de cea mai bună calitate. Cel mai bun afișist de film pe care l-am văzut la noi. Avem afișisti buni, dintre graficienii români. Eu le-aș socoti un fel de record, cel puțin pe plan european, pe textilistele noastre, fac niște tapițerii senzaționale.
Cum se realizează bandă desenată în România, Franța, Belgia, Statele Unite, Japonia?
Din câte am văzut eu, fără să fiu vreun istoric de bandă desenată, se pare că americanii sunt cei care au dat impulsul la bandă desenată. Încă din perioada în care desenul era aproape la fel de valoros ca în secolul XIX, încă erau în viață mari desenatori ai secolului XIX, care făceau desene profesioniste. Și au dat niște nume extraordinare în bandă desenată. Europenii parcă au fost mai diferiți între ei și în momentul de față, după multe decenii, au apărut mulți oameni pricepuți în Europa. Mă refer în special la marii desenatori din Franța, Spania, Italia. Aceștia reprezintă o forță în banda desenată, chiar dacă sunt foarte diferiți între ei. Fiecare cu altă caracteristică. Spre deosebire de noi care lucrăm ocazional și pe urmă facem pauze, lucrăm cu totul altceva, iar la un moment dat cineva ne solicită o bandă desenată după nouă luni. Ei sunt desenatori de bandă desenată care produc la modul industrial, sunt niște uzine, fiecare individ a făcut mii de casete. Ei au fost un fel de Gustave Doré. În istoria artelor, indiferent dacă este scrisă de un francez sau de Oprescu sau de ori cine, patru rânduri sunt scrise despre Gustave Doré. A fost unul dintre geniile secolului XIX, precum Michelangelo. Michelangelo care a reprezentat în marmură moliciunea pielii, a făcut arabesque-ul mătăsurilor pe care le purta fecioara Maria în așa fel încât te întrebi cum de nu s-a spart marmura. Este ceva ieșit din comun iar de la Michelangelo nu a mai apărut nimeni la nivelul lui. Așa cum nu a mai apărut un gravor, un ilustrator, un pictor, un sculptor, un ceramist și un pictor monumentalist cum a fost Gustave Doré. Așa sunt ăștia, un fel de desenatori industriali, ei pot să îți facă mii de compoziții, fiecare altfel, cu ușurintă, pentru că așa s-au născut. Sunt diferiți între ei ca abordare.
Eu, fiind format de Institutul Nicolae Grigorescu, acum Academie, am avut întotdeauna cult pentru desenul picturii clasice. Folosit de pictorii clasici și romantici. Iar desenul anatomic a fost pasiunea mea. Acum s-au creeat mai multe tendințe, s-a ajuns la desenul comic. Sunt desenatori cu virtuozitate din registrul comic, sunt foarte dotați, dar mie nu mi se potrivește. Dacă am făcut atâția ani de studii despre desenul anatomic, m-am obișnuit cu asta. Nimeni nu poate să îmi ia desenul, precum a spus Roni Noël. Roni Noël cred că a făcut în ultimii o sută de ani cea mai frumoasă ilustrație de carte făcută vreodată la romane serioase, de exemplu Anna Karenina. A simțit parfumul rusesc, a simțit tipologia, compoziția tehnică, tot. Acest Roni Noël, când m-a cunoscut la Direcția Difuzării Filmelor, s-a bucurat pentru că văzuse ilustrații și coperți de carte făcute de mine. Nu văzuse bandă desenată, dar văzuse ilustrații și îi plăcea cum desenam. La expoziția lui Hans Wunsch, s-a întâmplat să mă întâlnesc cu maestrul meu, care m-a prezentat lui Hans Wunsch drept un mare desenator. Era supărat pe mine că nu expun. Păi ce să expun? Ilustrații de revistă? Eu eram obișnuit să expun o gravură în linoleum sau în lemn. Așa era obiceiul la expozițiile anuale. Cert este că noi avem pornirea către Franța, dintotdeauna. Nemții sunt și ei foarte buni. Nu mă așteptam ca pe germanii pe care îi considerăm foarte buni în tehnică, precizie, să fie atât de tari în artă. Sunt foarte buni în ilustrația de carte pentru copiii, în pictură, în peisaj.
Pe parcurs am aflat și eu că cei din zona Europei Centrale, ca de exemplu Austria, Germania, Elveția, sunt peisagiști de super clasă. Cred că ei sunt cei mai buni peisagiști ai Europei, plus Danemarca, care are și ea niște reprezentanți. În Europa Centrală se realizează cele mai complexe, profunde, incredibile peisaje. Am văzut apoi un material și o carte adusă din Orient în care se vedea că și ei au bandă desenată alb-negru. Banda desenată din Filipine îmi place mai mult. Cu Nestor Redondo care, de fapt, lucrează în America. Banda desenată filipineză este așa de apropiată de cea europeană, are plasticitate. Americanii lucrează o planșă pe bandă, în felul următor: Sandu Florea, care trăiește acolo, ia desenul în creion făcut de unul din Filipine, face tușul și o transmite mai departe altora care fac zgârie nori, mașini, vegetație, arhitectură. Sunt extraordinar de bine construite toate, îi fac cam prea culturiști pe eroi, sunt foarte mult tehnicizați. Este o bandă desenată tehnicizată, este egală, are puțină intervenție. Cei din Europa sunt mult mai plastici, au căldură în desen. Americanii sunt buni și au nume extraordinare, dar au venit europenii cu stiluri diferite. Au fost remarcați ași. Sunt foarte multe nume de francezi, spanioli, italieni, belgieni, câte un olandez, mai puțin la englezi. Vechea bandă desenată a americanilor era senzațională în perioada războiului și câteva decenii după aceea. Însă a devenit treptat impersonală. Ei sunt desenatori buni, dar parcă sunt făcute cu penițe Redis. Sunt niște penițe cu diverse grosimi, grosimea cu care începi cu aceea termini. Conturul este mai puternic, cu aceeași peniță este egal, dar atunci când faci niște falduri sau o figură, sunt multe linii cu grosime diferită. Trebuie să ai multe diferențieri între grosimea linilor, terminația linilor.
La vernisajul expoziției dumneavoastră care a avut loc la Palatul Suțu, maestrul Valentin Tănase a povestit cum dumneavoastră l-ați inspirat.
Valentin, când era elev, se uita la benzi desenate. Revista “Cutezătorii” se tipărea în patru sute cincizeci de mii de exemplare. Se mai făcea și revista “Jubarad” care era varianta în limba maghiară și se tipăreau o sută cincizeci de mii. Sunt șase sute de mii de reviste săptămânal care intrau în șase sute de mii de case. Unii dintre cei care se uitau la revistă erau pasionați și de desen. Printre ei era Valentin care desena de la o vârstă fragedă. E bine că cineva se mai bucură de așa ceva, pentru că, la români, banda desenată nu este băgată în seamă. De fapt, pictura nu este băgată în seamă. Eu care expun în fiecare an, mă uit cum trec oamenii și se uită din zece în zece. Trec peste zece lucrări, se mai uită câteva secunde la una, mai trec peste zece. Acesta este tipul de consumator pe care îl avem noi.
Din punctul dumneavoastră de vedere, în domeniul benzilor desenate ce ar trebui să se facă pentru a avea copiii acces la ele?
Să fim la fel de bogați precum francezii, italienii și cei care produc astfel de lucruri. Și să se facă albume. Dacă nu vezi albume pe piață nu ai cum să descoperi bucuria benzii desenate. În librăriile din Franța este supraproducție. Îmi spunea un coleg care a fost în gazdă în Franța, că familia respectivă avea doi metri de albume de bandă desenată în bibliotecă. Și că așa ceva este un lucru obișnuit la francezi. Dacă sunt atât de dotați și au făcut zeci de ani atâtea minunății sigur că se îndrăgostesc foarte mulți de bd-uri. Spuneau niște francezi la Dalles, la aniversarea apariției personajului Pif, că în momentul în care apărea cu seria “Fiii Chinei”, aveai impresia că el a trăit în China, a desenat în China, s-a învârtit printre casele de tip chinezesc, prin munții lor. Ziceai că le face în China și le trimite prin poștă. Atât de convingătoare și autentice erau. Dacă ai asemenea talente sigur că se îndrăgostesc oamenii, iar cei care s-au bucurat de “Fiii Chinei” trec la următoarea bandă desenată pe care o face omul respectiv. Oameni din aceștia sunt mulți în Franța. Lor li s-a împământenit chestia asta că desenatorii de bandă sunt niște oameni deosebiți. Li se acordă onoare. Aici nu te bagă nimeni în seamă că ai făcut bandă desenată. Nu țin minte ca cineva să fi zis o vorbă despre mine. Ba din contră, la un moment dat mă gândeam să semnez sub alt nume, pentru că se uită elitiștii și categorizează drept comerț. Este și o parte de comerț, dar a desena înseamnă muncă foarte mare. Pentru a face scenele dinamice trebuie să desenezi cât mai multe. Am desenat destule. Mă întreba un coleg din Cluj, de ce fac numai cai răsturnați și zburând prin aer. I-am zis că, pur și simplu, din curiozitate, să văd dacă pot să îi fac. Uneori mă chinuiam la câte un cal, pentru că trebuie să te gândești, din poziția respectivă cât se mai vede din masa musculară și cât trebuie să scurtezi ca să faci racursiu, să nu fie gratuit.
Când m-am dus la prima expoziție a lui Valentin Tănase care era într-un spațiu micuț de la Hanul cu Tei, mi-am dat seama că băiatul ăsta are atâta bucurie să deseneze. Trebuia să îl atrag să vină la “Cutezătorii”. La ședințele revistei scotea un caiet apropiat de A4 și începea să deseneze, probabil pentru a nu se enerva din cauza ședinței. Făcea scene istorice la creion, pur și simplu te încânta. Eu dacă am desenat în Conte și în Sepia, Valentin, indiferent dacă desenează cu sepia, cu creion mai moale, cu orice ar desena, tot frumos îi iese. Ce mă surpinde este că el merge din prima. Eu mă mai răzgândesc, el merge dintr-o bucată. Odată aveam de făcut niște pazi pentru Muzeul Militar. Paziile se monteau pe frize de jur împrejurul sălii, cu istoria noastră. Lucra la niște năvăliri barbare și era o pazie lungă, pusă pe trei șevalete. În mâna dreaptă avea un pix cu mină groasă cu care desena. În mâna stângă avea un măr din care mușca și între umăr și ureche avea telefonul. Eu trebuia să le lucrez în tempera, să le modelez și la un momet dat constat o porțiune din friză unde erau mai mulți cai care se petreceau unii peste alții. Când mă uit mai bine la un cal, văd că erau mai multe picioare decât trebuiau. Nici unul dintre picioarele cailor din planul doi, trei, câte erau acolo, nu era gratuit. Toate ieșeau de unde trebuie și erau anatomice. Totul era să alegi piciorul pe care îl preferai. Asta este demonstrația faptului că Valentin este născut pentru așa ceva.
Ce ar mai fi de spus despre benzile desenate de după 1989?
După 1989, am făcut numai un episod de câteva pagini, cu un cavaler medieval care pierdea turniruri. Un om de știință al perioadei respective i-a spus “Tu nu vezi bine. Uite, dacă privești prin bucățile astea de sticlă vezi mai bine?” Iar el a constatat că vede mai bine. Atunci i-a format, într-un mod mai primitiv, niște ochelari. Punându-și după aceea armura totală, a început să câștige turnirurile. Eu cred că aceea a fost ultima mea bandă desenată. Revista “Cutezătorii” a dispărut. Nemaiexistând solicitări m-am îndepărtat, s-a îndepărtat și Valentin. Dar el a mai lucrat și la alte reviste.
La nivel de țară, cea mai productivă perioadă pentru banda desenată a fost între anii 1960, 1970, 1980?
Da, de prin 1968 până în 1989. Poate a mai fost și după 1989, ultimele zvâcniri, dar în rest au rămas doar cei care își pot permite să facă un număr restrâns pe cont propriu. În librării nu vezi așa ceva. La francezi erau de o calitate tipografică uluitoare, lăcuite, celofanate, hârtie de un alb extraordinar.
Înainte de 1989 de ce se făcea atât de multă bandă desenată și acum nu se mai face?
Din cauză că în sumarul revistelor de obicei se băgau niște scenarii care erau pe teme istorice care să amplifice instinctul patriotic sau pe teme moralizatoare. Străinii te transpun în niște universuri paralele. Ar fi îndrăznit cineva, la noi, să facă figuri de femei atrăgătoare care să stea lângă niște animale care sunt pe jumătate dinozauri, jumătate crocodili, jumătate nu știu mai ce. Acolo trebuia să fii ultra decent. Chiar dacă era un personaj negativ nu trebuia să îi faci figură de criminal. Mie mi s-a spus la un moment dat, să nu fac topografia terenului prea violentată. La o casetă cu niște călăreți se afla o pantă cu pietre. Mi s-a atras atenția, să nu fie violentat. Cei din Occident caută să fie cât mai atrăgător peisajul.
Ați povestit la un moment dat că ați desenat niște copii și vi s-a spus că erau prea occidentali.
Probabil fiind frumușei, prea angelici, mi s-a spus că sunt prea occidentali. Copiii sunt frumoși indiferent dacă sunt din Kârgâstan, Afganistan, etc. Copiii sunt frumoși indiferent dacă sunt din Bucovina sau din Peninsula Scandinavă. Copiii sunt frumoși, asta e!
Interviu de MĂDĂLINA CORINA DIACONU
NOTĂ: Muzeul Municipiului București găzduiește încă de la finalul anului 2018 seria expozițiilor “Maeștrii ai Benzii Desenate Românești”, proiect propus de profesorul și autorul BD, Mihai Ionuț Grăjdeanu.
