Pun pariu că nu ştiaţi că Django este de fapt porecla câştigată la maturitate de… un micuţ orfan japonez mut ajuns, peste ani şi ani, în Italia lui Franco Nero şi Sergio Corbucci. Aflaţi asta cu stupefacţie din filmul prolificului cineast Takashi Miike (“Ichi the Killer”, “Audition”, “Rainy Dog”), un tribut somptuos vizual şi muzical adus Western-ului Spaghetti (în principal, dar nu exclusiv) în atmosfera căruia suntem introduşi prin intermediul esteticii Camp: în faţa unui fundal pictat cu muntele Fuji, lângă un soare galben dominator peste orizontul roşu, misteriosul cowboy interpretat de Quentin Tarantino ucide în mod competent un şarpe (pentru un ou din guşa acestuia) şi, ulterior, pe cei trei atacatori cărora le spune pe îndelete în ‘Japlish’ (o versiune distorsionată a limbii engleze, sursă de amuzament pentru cinefili pe întreaga durată a filmului, dar care, pentru savoare, presupune existenţa subtitlurilor) povestea Genpei War (1180-1185), a războiului pentru controlul Japoniei dintre clanurile rivale Taira (Heishi/Heike) şi Minamoto (Genji), ce a marcat începutul şogunatului Kamakura.


Oul se bate şi se adaugă la carnea de vită alături de legume, zahăr şi mirin în nabemono, pentru prepararea îndelung-aşteptatului de către personajul lui Tarantino… sukiyaki, fel tradiţional de mâncare niponă, o tocană a cărui nume este inspirat introdus în titlul filmului datorită amestecului de referinţe variate, atât la clasice Western precum “Django” al lui Corbucci, “A Fistful of Dollars” şi “For a Few Dollars More” ale lui Leone (şi, implicit, la “Yojimbo”-ul lui Akira Kurosawa), “Ringo” (‘ringo’ în japoneză înseamnă ‘măr’, ca atare, pe vremuri, personajul lui Giuliano Gemma a fost rebotezat în cinematografele lor… tot Django) sau “The Wild Bunch” al lui Sam Peckinpah, cât şi la titluri din spaţii cinematografice diferite (“Rambo: First Blood”… “This time we win” clamează fudul Kyomori ţinând belicos în mâini Gatling-ul, “House of the Flying Daggers” al lui Zhang Yimou – ninsoarea şi zăpada din final, sau “Apocalypse Now” al lui F.F. Coppola… “Smelled like victory”, replica lui Kilgore apropo de napalm, adaptată aici ca “Smells like victory”).
În fine, filmul trece din estetica Camp în cea post-New Wave imediat după generic (susţinut de animaţia prin care oul se transformă în discul soarelui de pe drapelul naţional japonez… roşu pe alb), odată cu apariţia anonimului pistolar singuratic (… “My name is Nobody”, Clint Eastwood dixit,) în orăşelul minier ‘Yuta’ din statul ‘Nevata’(!), aproape depopulat datorită conflictului îndelungat şi extrem de violent dintre două clanuri rivale, ‘albii’ Genji şi ‘roşii’ Heike (acţiunea se petrece la câteva sute de ani după bătălia de la Dan-no-ura menţionată pe generic, prezumtiv într-o realitate alternativă) având ca miză o comoară bine ascunsă de prospectorii mai norocoşi. Ofertat de ambele tabere, cea albă, condusă de un personaj extras parcă dintr-o serie Manga, Yoshitsune (Yûseke Isaya, cunsocut din “Casshern”, straniul SF semnat de Kazuaki Kirya, dar şi din “Blindness”, adaptarea cărţii lui Saramago de către Fernando Meirelles), iar cea roşie de un proto-cocalar macho cu origini, stilistic vorbind, în seria de comedii de acţiune a fraţilor Shaw, Kiyomori (Kôichi Satô – “Gonin” al lui Takashi Ishii, “Crest of Betrayal” a lui Kinji Fukasaku), necunoscutul – care-l aduce în memorie mai degrabă pe Charles Bronson decât pe Clint Eastwood – le întoarce impasibil spatele şi îşi găseşte adăpost temporar în neutralitatea casei bunicii Ruriko (Kaori Momoi – “Kagemusha”, “Memoirs of a Geisha”, actriţă câştigătoare în carieră a mai mult de două duzini de premii la festivalurile internaţionale de film), în a cărei grijă a rămas nepoţelul, rod repudiat de ambele părţi a dragostei sincere dintre doi tineri aparţinând clanurilor inamice, handicapat în urma uciderii cu brutalitate a tatălui şi a alienării mamei.


Situaţia se complică în momentul în care intrusul se ataşează emoţional de copil ca urmare a declicurilor generate de propriile experienţe traumatizante iar status-quo-ul se duce dracului într-o baie de hemoglobină (dar, în acest caz, fără Gore-ul îndrăgit şi utilizat consecvent de Takashi Miike în aproape toate filmele sale). Melancolia se împleteşte cu umorul iar drama cu acţiunea în acest film al cărui singur păcat major este dat de excesul de personaje ce ar fi meritat o atenţie sporită şi nu expediată prin simplificare: pistolarul însuşi (Hideaki Itô, distribuit de Miike şi în “Lesson of the Evil”-2012 şi “Over Your Dead Body”-2014), conturat enigmatic prin clin d’oeil-uri aproape imperceptibile la John ‘The Duke’ Wayne – “A man’s gotta do what a man’s gotta do.”, şeriful cu fundul în două luntrii (la propriu), interpretat de respectatul actor dramatic Teruyuki Kagawa, ce suferă, în mod amuzant, de tulburare de identitate disociată, văduva Shizuka care acceptă să se prostitueze pentru ‘albii’ săi Genji pentru a-şi proteja copilul repudiat ca rezultat a relaţiei nepermise inter-clanuri, dar, deh, ne-am obişnuit cu tarele/inovaţiile post-modernismului în cinematografie. “It’s dah end da da road for you!”. Delicios… acest sukiyaki.
Personajul meu favorit rămâne bunicuţa Roriko, “îngerul răzbunător”, cu un CV stupefiant ce o indică drept B.B. Bloody Benten, asasină legendară şi personaj de mitologie în cultura populară a wannabe-ilor din diversele facţiuni. În ecuaţia cromatică a peliculei, între alb şi roşu, dacă Pistolarul se prezintă într-o varietate de tonalităţi apropiate de maroniul Western, menite a-i conserva ambiguitatea poziţionării, Benten, radical, este… ‘omul negru’, cel/cea care îşi asumă sacrificiile personale în numele unor obiective ce transcend interesele meschine (avuţie, influenţă, putere, etc.). Conotaţia ludică (apreciabil mersul ‘pe sârmă’ în acest caz al lui Miike) în cazul lui B.B. nu lipseşte atâta vreme cât a fost, în tinereţe, educată şi pregătită de… Piringo (QT). Cool. Mai mult, cineastul nipon transmite în final un mesaj subversiv cinefililor, lăsând acestora libertatea absolută de a-l interpreta: într-un mini(uni)vers structurat pe normele şi principiile orientale, aparent nemuritorul şerif sfârşeşte abrupt cu o cruce creştină înfiptă în piept… vorbim de apusul unei lumi idealiste în faţa brand-urilor agresive/asasine (Gatling, Derringer) şi a minimizării importanţei spiritualităţii, încurajate de jocul meschin la două capete în numele supravieţuirii individuale?


Sigur că “Sukiyaki Western Django” trebuie perceput ca un produs de entertainment consumerist dar semnalele pe care le transmite dincolo de prima percepţie a spectatorului sunt niţel mai profunde decât ne-am aştepta. Pe un palier discret ce nu afectează fondul naraţiunii propriuzise, “Sukiyaki Western Django” conţine trimiteri culturale surprinzătoare pentru o pastişă ce pare a fi realizată “în joacă” dar care evită Kitsch-ul şi o plasează în cadrul mai larg a culturii Pop globale: 1.) Monologul lui QT despre Genpei War este bazat, aproape cuvânt cu cuvânt, pe “The Tale of the Heike” (în traducerea lui Helen McCullogh din 1988), antologie epică asamblată pe la 1330 din poveştile cântate de călugării rătăcitori (cu acompaniamentul lăutei tradiţionale cu gât scurt biwa), considerată actualmente una dintre clasicele literaturii japoneze medievale. Filmul, voit sau nu, jonglează cu fineţe cu cele două concepte/teme fundamentale a textului original: efemerul (“The proud do not endure, they are like a dream on a spring night; the might fall at last, they are dust before the wind.”, Cap. 1.1, trad: Helen McCullogh) şi karma (fiecare acţiune are consecinţe ce vor deveni vizibile mai târziu în viaţă). Sic transit gloria mundi… “The color of the sāla flowers reveals the truth that the prosperous must decline” face parte explicit din filosofia managerială a liderului ‘alb’ Genji care se poziţionează în faţa propriei echipe mai presus de samurai, de onoarea şi codul de conduită al acestora.


2.) William Shakespeare şi ale sale “Romeo şi Julieta” şi, mai ales, “Henry VI”. “Războiul celor două Roze” (1455-1485), dintre cele ramurile rivale a Casei Regale a Plantageneţilor, cea de York (‘trandafirul alb’) şi cea de Lancaster (‘trandafirul roşu’)… roşii au câştigat iar pasionatul de lectură Kiyomori cere în film subalternilor să i se adreseze cu apelativul ‘Hen-Ray’! Mai mult, florile, ce simbolizează drama micuţului, sunt legate de speranţa de “blooming in both colors”, asociată subtil cu ‘Tudor rose’, trandafirul uniunii între cele două facţiuni istorice; 3.) Arta grafică niponă… de la seria celebră a lui Hokusai “36 de vederi ale muntelui Fuji” (stampele sale din 1830-1832, “Gaifū kaisei” şi “Sanka Haku” sunt surse evidente de inspiraţie pentru decorul artificial a scenei de început) la contemporaneitatea esteticii Manga şi Anime (Piringo/QT: “Every time I hear that name [Akira, numele tatălui din clanul Heike, aluzie la celebra animaţie a lui Katsuhiro Ôtomo, “Akira”, din 1988 – n.r.] it touches my heart, what can I say, I’ve always been an anime otaku.”, replică asociată cu scurtul cadru animat din trecutul lui Ruriko).


Şi mai e ceva, o… notă de final, adresată spectatorilor miraţi că Tarantino, cu bune şi rele, apare într-un film de Miike: de foarte mult timp, QT este un admirator şi bun prieten a japonezului, pe care l-a convins, în calitate de producător, să aibă un cameo în “Hostel”-ul lui Eli Roth din 2005 (singura apariţie a lui Miike într-un film occidental!), pe care l-a omagiat în concepţia pentru “Kill Bill” (2003) a trupei de asasini Crazy 88, pentru care s-a inspirat din “Fudoh”-1996 şi “Ichi the Killer”-2001. Ca să încheiem totuşi într-o notă Western, dincolo de aluzia evidentă la Ringo, numele personajului lui QT din “Sukiyaki Western Django”, Piringo, face o trimitere clară la Detectivul Charlie Siringo din agenţia înfiinţată de Allan Pinkerton în 1850, şi una posibilă la John Peters Ringo (1850-1882), bandit din gaşca Cochise County Cowboys din Tombstone. Mă opresc aici pentru că, aşa cum sublinia cu un zâmbet subţire în colţul gurii Grady Hendrix, unul dintre fondatorii New York Asian Film Festival, în cronica filmului de pe slate.com: “… like an alcoholic reduced to drinking sterno, the more you drink, the more brain cells you fry, and the better it tastes.”.
- Text de Ioan Big.




