Întrebarea este legitimă într-un august în care se împlinesc patru decenii de la premiera (acum) clasicului Horror An American Werewolf in London al lui John Landis, dată fiind raritatea apariţiei pe ecrane în ultimul timp a acestui tip de personaj, altfel decât în producţii independente (nu punem aici la socoteală francizele Twilight şi Underworld în care vampirii au în fapt rolul principal, şi nici pe… Kristen Wiig în WW1984), de cele mai multe ori dus în derizoriu de efecte speciale submediocre (Howl, Wildling) şi/sau scenarii inepte (Wolves, Van Helsing). Iar excepţii interesante precum Bloodthirsty (cântăreaţa Indie care se transformă gradual în vârcolac(ă) în izolarea studioului din pădure), Werewolves Within (comedie de groază simpatică, o adaptare de joc video) sau Eight for Silver (Horror Gothic-ul lui Sean Ellis), dacă e să ne referim doar la anul 2021, nu fac decât să întărească regula: vârcolacii, creaturi ce au permis explorarea frontierei între uman şi animalic, şi-au pierdut mult din ‘appeal’ în industrie iar producătorii ezită să mai bage bani în resuscitarea lor.
Să ne întoarcem atunci în ‘81 când vârcolacii, adoptaţi cu acte în regulă de mainstream, ajunseseră pe o culme a popularităţii (vârful avea să fie atins după doi ani cu ajutorul nou-născutului MTV, când John Landis l-a transformat pe Michael Jackson în vârcolac în Thriller) şi asta nu exclusiv datorită lui An American Werewolf in London ci a încă două reuşite din acel an, The Howling al lui Joe Dante (premiera în aprilie) şi Wolfen al lui Michael Wadleigh (iulie)… deci avem o triplă aniversare. Privind retrospectiv, explicarea succesului acestor pelicule implică aproape obligatoriu contextualizarea simbolisticii ‘werewolves’, construită eminamente în jurul împlinirii de sine necontrolate a individului. La acea vreme, naţiunea americană trecea în ansamblul ei printr-o “criză de încredere” în instituţiile statului şi în democraţie (Jimmy Carter dixit!), după declinul economic, social şi moral ce a caracterizat sfârşitul anilor ’70. Degeaba însă le-a cerut Carter americanilor să se gândească mai puţin la ei înşişi şi mai mult la comunitatea din care fac parte, la “binele social comun”, căci tensiunile născute din favorizarea individualismului s-au conservat – inclusiv în spaţiul fanteziilor Pop culture – după alegeri, prin venirea lui Reagan la Casa Albă.
Michael Wadleigh, documentaristul care a realizat celebrul film despre festivalul de la Woodstock, îşi clădeşte în Wolfen povestea de Horror urban pe temelia realităţii, cea a populaţiilor indigene strămutate datorită colonialismului, iar vârcolacii nu sunt nişte ciudăţenii ale naturii ci protectorii marginalizaţilor din clasele sociale inferioare. Joe Dante (Gremlins, Piranha) merge cu The Howling în direcţia amplificării excesive într-o cheie subversivă, la limita sarcasmului, a individualismului: instinctul şi magnetismul animal trebuie cultivate ca formă de luptă împotriva…. urii de sine. Dacă dovezi ale existenţei în realitate ale vârcolacilor ar fi prezentate la TV, societatea s-ar distra, nu ar fi îngrozită. “We should never try to deny the beast, the animal within us.” În fine, cu al său An American Werewolf in London John Landis alege o comunicare foarte directă, de tip ‘In your face!’: cei doi americani necopţi devin victime ale vârcolacului pentru că s-au vulnerabilizat aventurându-se hedonistic în afara grupului lor social… pe un pămnt străin, pentru ca apoi unul dintre ei să se transforme la rândul lui într-un vârcolac şi să cadă pentru a doua oară victimă, de această dată a societăţii care nu-i mai recunoaşte natura umană.
Sursa foto: rollingstone.com – Film editor Thelma Schoonmaker (jos), director Michael Wadleigh (jos, dreapta), film editor Martin Scorsese (sus, dreapta). foto credit: Moviestore/Shutterstock
Joe Dante – credit foto: braindeadlove
John Landis și Michael Jackson, sursa foto: france24.com
Acest trio de filme din ’81 ne arată într-o mare măsură, ca summum, varietatea topic-urilor legate de lupta de clasă, reprimarea sexuală, cultură a narcisismului, de ierarhizare socială sau rasă care s-au reflectat în cinematografia cu vârcolaci încă de la primul film mainstream produs de Hollywood având în centrul poveştii un asemenea personaj, Werewolf of London, din 1935. După 2000, optica s-a nuanţat datorită diversităţii crizelor cu care s-a confruntat omenirea post-9/11, iar vârcolacii – reduşi în genere la statutul de personaje negative primitive, cu trăsături mai mult animalice decât umane – au cedat primplanul vampirilor, mai ofertanţi ca suport de metaforizare milenial.
Odată însă cu relevarea de către mişcările feministe de tip #MeToo a numărului uriaş de abuzuri împotriva femeilor, werewolf/vârcolacul a început să fie reconsiderat ca personaj în cinematografie din perspectiva sublinierii toxicităţii masculine, a violenţei nejustificabile moral şi a narcisismului exacerbat, iar în fundal macho-ismul agresiv al lui Trump ca lider ales al naţiunii a favorizat indirect acest trend. După cum spunea Margaret Atwood, marea teamă a unui bărbat e ca o femeie să nu râdă de el, în schimb marea teamă a unei femei este ca bărbatul să nu o ucidă. Din acest punct de vedere, s-ar putea ca vârcolacii să aibă o nouă viaţă ca armă de luptă Pop culture într-un conflict al genurilor. Şi chiar dacă nu se va întâmpla asta, există filmele din… 1981. Sau remake-urile după ele fiindcă Max Landis (Bright, Chronicle) a anunţat că lucrează cu binecuvântarea tatălui său la o revizie a scenariului lui An American Werewolf in London, pe care tot el o va regiza. Va fi să fie un dar ori un blestem pentru cinematografia cu vârcolaci? Rămâne de văzut.
- Text de Ioan Big.
