Șteffana Cojan este din Dej și, după ce a locuit în Italia și Islanda, s-a întors în România în 2020, stabilindu-se la Cluj-Napoca, unde a urmat studiile la Universitatea Tehnică. În Islanda a descoperit pentru prima dată fotografia boudoir, o experiență care i-a deschis o nouă perspectivă asupra exprimării personale și a frumuseții corpului uman.
La 29 de ani, Șteffana combină pasiunea pentru fotografie (@themuse.boudoir) cu activitatea sa profesională într-un domeniu total diferit. De aproximativ șase ani, fotografia boudoir reprezintă pentru ea un spațiu în care explorează vulnerabilitatea, frumusețea și forța interioară a oamenilor, oferindu-le șansa de a se privi cu blândețe și de a-și celebra încrederea în sine.
În România, acest gen de fotografie rămâne încă puțin cunoscut și adesea tabu, motiv pentru care am stat de vorbă cu Șteffana pe larg despre fotografia boudoir.
Când ai pus pentru prima dată mâna pe un aparat foto?
Nu mai știu exact anul, dar știu că tata era plecat în Irak când eu eram mică; cred că prin 2006 sau 2007 pot spune că am atins pentru prima dată un aparat foto. A venit tata din Irak și a adus un aparat digital. Acolo, lumea aruncă foarte multe lucruri la gunoi doar pentru că nu funcționează perfect sau au o zgârietură. Tata l-a găsit și mi l-a adus.
Știu că eram în școala generală, clasa a 5-a sau a 6-a, îmi luam prietenele și în fiecare zi mergeam să facem poze „artistice”. Mi-au rămas întipărite în memorie câteva momente – de exemplu, atunci când, într-o toamnă, am ieșit afară cu fetele și am găsit un copac maiestuos, care avea încă surprinzător de multe frunze pentru perioada aceea, în nuanțe de portocaliu și galben. Încercam să facem în acest fundal niște fotografii de „artă”. Pun ghilimele pentru că, evident, era o joacă, dar totuși un exercițiu creativ. Încercam tot ce ne trecea prin minte. Și îmi amintesc câtă bucurie era în joaca asta a noastră.
Cum a evoluat relația ta cu fotografia între prima întâlnire cu aparatul și momentul în care ai ajuns să te dedici boudoirului? A fost o prezență constantă sau a reapărut în viața ta mai târziu, într-un mod neașteptat?
Eu întotdeauna am zis că „a intervenit viața”, cumva. La un moment dat s-a stricat aparatul acela, nu l-a mai reparat nimeni, eu am crescut, am început liceul, iar relațiile cu prietenele mele s-au răcit și ne-am îndepărtat. Eu întotdeauna mi-am dorit să plec din țară, așa că la 18 ani am plecat.
În tot timpul ăsta am simțit mereu că îmi lipsește ceva. Mă simțeam goală pe dinăuntru, simțeam că nu-mi găsesc locul, că nu pot să mă adaptez standardelor și normelor impuse de societate. Întotdeauna am simțit că sunt puțin diferită față de restul și că mi-ar plăcea să fac ceva prin care să ies în evidență.
În Islanda, unde am locuit mulți ani, am descoperit un fotograf de boudoir. M-a încântat foarte tare ideea de a face poze nud, pentru mine, pentru sufletul meu. Nu mi-am făcut atunci, dar când m-am întors în România pentru facultate, mi-am cumpărat primul meu aparat foto. A fost un moment total neplanificat: m-am gândit ce să fac cu banii mei și, într-o fracțiune de secundă, am decis să-mi cumpăr aparatul. Apoi mi-am găsit și un mentor, un fotograf din Cluj. El m-a învățat să fotografiez, să gândesc cadrul, să gândesc sentimentul din spatele imaginii, să mă întreb ce vreau să transmit și cum să relaționez cu persoana din fața mea.
Care a fost momentul în care ai trecut de la simpla pasiune pentru fotografie la primele tale ședințe de boudoir? Cum a început totul?
Fotografia de boudoir a început dintr-o joacă. Eram cu vărul meu într-un club, în timpul facultății, și fata de la bar mi-a spus că îi place vibe-ul meu și energia pe care o transmit. Am ieșit afară la o țigară și, în glumă, i-am zis: „Mamă, ce mi-ar plăcea să fac o ședință de boudoir!” Iar ea mi-a răspuns: „Hai că vin eu.” Am dus-o la studio, la prietenul meu fotograf, și aia a fost prima mea experiență cu o clientă care își dorea fotografie de boudoir. Îți spun sincer, am plâns la prima mea ședință foto. Deși a pornit dintr-o glumă, mi-au curs lacrimile când am văzut cât de fain, natural, sincer și vulnerabil poate fi momentul acela.
Nu suntem învățați să ne facem fotografii și să ne celebrăm ca oameni, poate doar în momentele importante ale vieții, și uneori nici atunci. Dar eu, încă de la prima ședință, am simțit un moment de respiro atât pentru mine, cât și pentru ea. Și pentru ea era o premieră.
Nu eram singură, era și mentorul meu acolo, pentru că încă învățam cum să fac poze, cum să lucrez cu lumina și așa mai departe. Dar pentru ea a fost un moment… nu știu dacă revelator, dar sigur un moment de evadare din norme. Momentul acela în care simți că nu mai ești cine credeai tu că ești și răsare ceva nou în tine. E foarte fain.
Și atunci am zis: „Ok, asta vreau să fac.” Oricât timp ar lua, eu știu că voi ajunge acolo unde îmi doresc și că pot împărtăși cu oamenii experiența asta.
Te-ai pus vreodată în postura clientelor tale, ca să înțelegi pe pielea ta cum se simt în fața camerei?
Mi s-a întâmplat să nu înțeleg de ce unele cliente se plâng. De ce stau în fața mea și îmi spun: „Șteff, e greu.” Eu nu înțelegeam de ce e greu, pentru că din spatele camerei totul mi se părea super simplu. Adică eu îți spun cum să stai, cum să ții mâinile, tu doar trebuie să le pui acolo. Eu făceam „munca” din spate. Asta până m-am pus eu însămi în fața camerei.
Mi s-a spus de multe ori: „Șteff, vezi că unele poziții sunt greu de menținut.” Așa că am decis să mă fotografiez eu, ca să înțeleg practic ce simt ele – fricile, rușinea, blocajele. M-am pus în fața camerei stânjenită, rușinată, anxioasă și plină de frici: „Vai, am celulită”, „Poate nu m-am epilat bine”, „Poate se vede un colăcel”. Gândurile acelea care ne lovesc pe toate. Așa am descoperit că munca modelului e grea. Să stai nemișcată într-o poziție 3-5 minute până prinzi cadrul perfect, e foarte greu.
Am transpirat, mă dureau picioarele, iar a doua zi m-am trezit cu vânătăi pe picioare de la scaunele și taburetele pe care mă sprijineam. A fost greu. Și abia atunci am înțeles cu adevărat clișeele alea de „e greu” pe care eu nu le pricepeam înainte.
Să te pui în pielea modelelor în timpul ședinței e doar o parte din proces, nu? Cum a fost momentul în care ai văzut fotografiile cu tine? Ce sentimente ți-au stârnit?
Adevărata revelație a venit când mi-am văzut pozele. Nu a fost doar faptul că eram dezbrăcată în fața camerei. A fost faptul că m-am văzut cu adevărat, așa cum mă văd și oamenii pe stradă. Eu niciodată nu înțelegeam de ce lumea îmi spunea: „Vai, Șteff, ce frumoasă ești!” Mi se părea că sunt un om normal, nu încercam să ies în față sau să atrag priviri.
Și când mi-am făcut pozele aveam 90 de kilograme. Nu eram „model”. Și totuși mi-a plăcut ce am văzut. Parcă, în sfârșit, eram eu în pielea mea. Atunci am înțeles că toți merităm sentimentul ăsta, doar că suntem îndoctrinați de societate și de social media să credem că trebuie să arătăm într-un anumit fel. Suntem oameni, iar oamenii sunt diferiți. De-aia mi se pare esențial să învățăm să acceptăm asta. Și de-aia fac eu ce fac: îmi doresc ca tot mai mulți oameni, femei sau bărbați, să treacă prin transformarea asta. Să simtă că, băi… suntem poezie.
Cum evoluează starea clientelor tale pe parcursul unei ședințe boudoir: de la emoțiile inițiale și teama de a se expune, până la finalul ședinței? Reușesc să depășească inhibițiile și să se simtă confortabil în propriul corp?
Procesul de a ajunge la o ședință boudoir nu se rezumă la: ne-am întâlnit online, mi-ai spus că vrei poze, hai să le facem. Nu funcționează așa, mai ales când te dezbraci în fața unui străin. Nu toți suntem confortabili cu asta. Eu fac întotdeauna o întâlnire preliminară cu fiecare client. Explic de fiecare dată în detaliu procesul, vreau să mă cunoască și să mă simt și eu confortabilă cu ei. Este esențial ca oamenii să știe cine sunt, ce fac și de ce fac asta, înainte să își dea „armura” jos.
După întâlnire, vin cu pregătirea efectivă a ședinței: le trimit moodboard-uri, le propun ținute, poziții, lumini, în funcție de ce mi-au spus despre ele și de cum le văd eu în cadrul experienței. Este un proces foarte personalizat.
Ziua ședinței, în primele 10-15 minute, majoritatea sunt extrem de stânjenite. Se încordează, nu se uită la cameră, nici la mine. Eu le ajut să se relaxeze: le ofer o cafea, un prosecco, muzica preferată, le încurajez să aducă obiecte personale sau cărți, pentru că experiența e despre ele, despre cine sunt ele. După primele 15-20 de minute, și nu durează mai mult, pentru că nimeni nu rezistă emoțiilor prea mult, începem cu semi-nude, body-uri, blugi cu top, prosop sau lenjerie discretă. Ideea este să se dezvăluie treptat, exact cum se dau jos și fricile și anxietățile.
Pe măsură ce ședința avansează, starea lor se schimbă: spatele devine drept, forma de S se conturează, ochii și fețele le sclipesc. Se simt bine, descoperă ceva nou despre ele însele și pleacă împăcate, fericite și mulțumite. Pentru mine, este o bucurie enormă să văd că am reușit să le ofer această experiență, să le ajut să se descopere și să se simtă confortabil în propriul corp.
Ai avut clienți care s-au întors pentru mai multe ședințe? Dacă da, de ce crezi că revin?
Devine aproape o dependență. Pentru că nu te vezi niciodată cu adevărat. Tot timpul explic tuturor: noi nu ne vedem niciodată așa cum suntem. Când ne trezim dimineața, primul lucru pe care îl vedem sunt defectele. Am riduri, am cearcăne, am fire albe, am celulită, am colăcei, am diverse defecte.
Ei bine, vine cineva – fie eu, fie alt fotograf de boudoir – și îți face poze exact cum te vezi dimineața. În modul ăla. Și-ți dai seama că, toată viața, am trăit cumva într-o minciună. În capul nostru, noi suntem cei mai critici față de noi înșine. Iar când vine cineva străin și îți arată cum ești văzut de alți oameni, chiar așa, cum te-ar vedea pe stradă, efectiv, zici: „Uite, chiar arăt bine!”
Și cred că asta vor să continue să vadă. Este un sentiment cu care te obișnuiești foarte repede. De la a doua, a treia, a patra ședință, simți că vii și pozezi pentru o revistă, pentru Vogue sau ceva de genul. Multă lume nici nu-și postează pozele; le păstrează într-o galerie, într-un album și se uită la ele când au o zi proastă. Eu, de exemplu, mă uit la ele și îmi dau un impuls de energie pozitivă: „Mamă, ce bine arăt!”
Și am auzit de la clientele mele ideea asta: „Vreau să văd la 70 de ani cum arătam la 30.” Pentru că, din nou, noi credem că nu arătăm bine sau nu suntem frumoși, pentru că nu avem chipul de revistă, de model sau de atlet. Noi ar trebui să ne apreciem mai mult ca oameni individuali. Iar când vii și-ți faci pozele astea, te vezi diferit, te vezi cu alți ochi, poate pentru prima dată.
Să te uiți la 70 de ani și să vezi cum arătai la 30 înseamnă să te vezi cu adevărat, nu prin filtre sau editări. Tu, de exemplu, cât de mult intervii în fotografiile finale? Păstrezi tot ce e real sau ajustezi anumite lucruri la cererea clientului?
Eu nu intervin aproape deloc în fotografii, pentru că încerc să exprim exact cum arată persoana respectivă. Curăț coșuri, riduri foarte adânci doar foarte puțin, dar las textura pielii, naturalețea, nu fac modificări mari. Stilul meu de editare e natural; nu-mi place pielea de porțelan, mi se pare nerealistă.
Încerc să mă apropii cât mai mult de realitate, poate adaug puțin grain pentru textură, dar în principiu curăț doar coșurile. Semnele din naștere le las, iar cicatricile le pot retușa doar dacă clientul își dorește asta – de exemplu, dacă are o cicatrice pe frunte și nu se simte confortabil, o pot elimina. În rest, fotografiile rămân cât mai „naturale”.
Dacă întoarcem moneda și privim din cealaltă perspectivă, în ce fel te expune pe tine rolul de fotograf de boudoir?
În principiu, la primele întâlniri cu viitorii clienți țin foarte mult să ne cunoaștem puțin înainte de ședință, să vorbim, să le povestesc și despre viața mea, despre experiențele mai dificile care m-au adus în punctul în care sunt acum. Cred că asta îi ajută să se simtă în siguranță, să știe că nu sunt singurii care au trecut prin momente dificile. Sunt o persoană glumeață, fac glume cu ei, le arăt spațiul, cățelul meu e și el pe acolo, le ofer o cafea sau un pahar de vin, ca să se destindă. Faptul că eu mi-am expus sufletul, cățelul, plantele și experiențele mele din trecut, construiește încredere.
Ei mă văd așa cum sunt ca om, nu doar ca fotograf. Iar faptul că ajung să fiu fotograful lor îi face să se simtă confortabil, pentru că m-au cunoscut înainte.
După ce faci asta ani de zile, înveți că performanța în fotografia de boudoir ține nu doar de tehnică, ci și de calitățile umane. Care crezi că sunt trăsăturile esențiale care te ajută să creezi acel spațiu sigur și confortabil pentru clienții tăi?
În primul rând, faptul că sunt femeie contează mult. Am observat că oamenilor le e mai ușor să se simtă confortabil dezbrăcați în fața unei femei decât în fața unui bărbat. Apoi, cred că e esențial să nu judeci. Și eu am zile proaste, riduri, cercănești, celulită sau colăcei, și am învățat să le accept. Automat, când eu accept asta la mine, pot să accept și la ceilalți. Așa oamenii se simt mai liberi, mai relaxați, pot să fie sinceri și deschiși.
Confidențialitatea e foarte importantă. Tot ce se întâmplă în studio rămâne acolo. Îmi place să creez un spațiu intim, în care oamenii să se simtă în siguranță și confortabil. Ajută și atmosfera: plantele, cățelul meu, care e super prietenos și îi face pe oameni să se simtă bineveniți imediat. Și, în general, umanitatea. Să înțelegi că toți avem imperfecțiuni și că asta e normal, că ar trebui să sărbătorim asta, nu să încercăm să fim perfecți tot timpul, cum vedem pe social media. Pentru mine, asta e esența: să le arăt oamenilor că pot fi autentici și că e minunat așa cum sunt.
Fotografia de boudoir este adesea văzută ca un subiect tabu, iar pentru mulți este greu de încadrat: fotografie artistică sau erotică. Cum ai descrie tu nișa fotografiei de boudoir?
Din punctul meu de vedere, fotografia de boudoir se află pe o linie foarte fină între exprimare artistică și pornografie. Pentru mine, esențial e sentimentul din spate, ceea ce simți tu când te vezi pozată. Eu știu cum m-am simțit eu după prima ședință: m-a schimbat chiar și felul în care mă vedeam pe stradă sau în zilele proaste. Pozele m-au făcut să mă simt mai bine cu mine însămi. Mie îmi place să cred despre fotografia de boudoir că este o formă de exprimare.
Boudoir-ul înseamnă să-ți dai voie să fii, în momentul prezent, să te accepți și să te vezi așa cum ești, fără să fie nevoie să te schimbi pentru aparențe sau să cumperi lenjerie specială. Poți veni chiar și într-un hanorac de acasă, dacă asta te face să te simți confortabil. Nu e despre nuditate gratuită sau conținut explicit; majoritatea clientelor mele vin pentru un moment de respiro, să-și amintească cine sunt dincolo de rolurile pe care le joacă în viață: femei, mame, profesioniste în domeniile lor de activitate.
Fotografia de boudoir implică corpul, dar mai mult decât atât, e despre relația ta cu el: să-l vezi și să-l accepți cu adevărat, fără filtrul critic pe care ni-l impune societatea sau propriul nostru judecător interior. E despre a te simți prezentă în corpul tău și a celebra ceea ce ești.
Fotografia de boudoir implică, clar, ideea de corp; mi se pare că fără aceasta, experiența nu se poate împlini cu adevărat. Cât de mult poate influența fotografia de boudoir relația cu propriul corp și percepția asupra lui?
Sincer, eu, având ochiul format, am fotografiat diverse tipuri de corp și știu cum să pun în valoare chiar și acele părți pe care oamenii poate vor să le ascundă. Știu că majoritatea fetelor mele vin ca să se accepte și eu le pun corpul în valoare. Nu le pozez sexual sau într-un mod forțat. Desigur, uneori există și poziții mai sexy, dar eu le luminez fața, le pun în anumite poziții care să scoată în evidență șoldurile, curbura spatelui, acel S al spatelui mi se pare incredibil.
Încerc să le învăț să fie tandre cu ele însele, pentru că, sincer, nu am fost învățate să facem asta niciodată. Le dau și mici exerciții acasă: gesturi simple, exact cum ți-ai mângâia partenerul sau copilul, să faci asta pentru tine în fața oglinzii. Dacă înveți să trăiești pentru tine, e mai ușor să trăiești și pentru ceilalți.
Eu nu fac mare lucru, le arăt ce sunt ele deja. Nu vin cu artificii. Le mai arăt câteva poziții și ele le urmează, dar de multe ori poziția stabilită inițial nu iese deloc. Mai bine ies momentele naturale: le fac să râdă, să danseze, chiar dezbrăcate în fața mea. Și tocmai asta le ajută să se accepte. Devin mai blânde cu ele însele și își dau seama că, după ce au făcut asta, nimic nu mai pare atât de înfricoșător.
Cum crezi că îi ajută fotografia de boudoir pe oameni să accepte ideea că frumusețea și imperfecțiunile pot coexista și că ceea ce considerăm „urât” poate deveni frumos sau provocator?
Da, mi se pare că fotografia de boudoir ajută, dar nu în sensul că poți alege între a fi „frumos” sau „urât”. Noi trăim mereu în capul nostru, cum am mai spus, suntem cei mai critici judecători ai noștri și rareori ne vedem real. Ne privim prin filtrele experiențelor prin care am trecut, prin lumina selfie-urilor, și alegem ce ne place să vedem. Imaginează-ți că vine cineva profesionist, care doar corectează mici impurități și te poziționează într-o lumină bună, chiar și într-una din cele mai proaste zile ale tale.
Scopul unei ședințe de boudoir nu e să creezi artificii sau să transformi realitatea, ci să o arăți așa cum e ea. Pe parcursul ședinței, oamenii văd pozele lor brute, direct de pe cameră, și le vine greu să creadă că arată așa, fără filtre, fără artificii. Este prima dată când se văd cu adevărat și descoperă că nu au fost niciodată văzuți așa; mereu s-au privit cu ochii critici.
După experiența boudoir, percepția lor asupra propriei persoane se schimbă. Nu mai e vorba de „azi sunt frumos, mâine urât” sau „azi am avut o zi bună, ieri o zi proastă”. În timpul ședinței, acel hype care se creează – faptul că se expun în fața unui străin, că văd entuziasmul și sclipirea din ochii mei – le arată că tot timpul au fost așa. Nimic nu s-a schimbat, absolut nimic. Și totuși, pentru prima dată, ei se văd cu adevărat și încep să se accepte.
Crezi că fotografia de boudoir, învățându-ne să ne descoperim, să ne înțelegem și să ne acceptăm propriul corp, ne poate ajuta să fim mai empatici cu corpurile altora și să judecăm mai puțin?
Mie mi se pare că fotografia de boudoir nu poate schimba 30 de ani de trăit în minciună sau de trăit doar în capul tău, dar reprezintă un prim pas în procesul de recunoaștere a propriei persoane. Îți dai voie să fii, să simți. Eu pun foarte mult accent pe ceea ce simte omul; dacă suntem conectați cu nevoile noastre, putem fi sinceri cu noi înșine. Eu lucrez foarte mult pe feeling, pentru că asta mi se pare autentic. Încerc să găsesc autenticitate, nu să produc o transformare completă de la prima ședință.
Pentru mulți, acesta este primul pas real. Este primul moment în care îți dai voie să te dezbraci în fața unui străin, ceea ce este curajos și vulnerabil. După aceea, singurul lucru care te mai poate „speria” este realizarea că meriți să te simți bine în pielea ta și că, până acum, poate ai trăit cu o imagine distorsionată despre tine în mintea ta.
Cum crezi că e percepută fotografia de boudoir în România și cum simți că e privită munca ta? Înțeleg oamenii cu adevărat ce faci și care sunt intențiile tale?
În România nu e încă percepută bine, pentru că fotografia de boudoir e relativ nouă aici și rămâne un subiect tabu. La noi, feminitatea nu a fost mereu tratată ca un atu; dacă porți o fustă mai scurtă, imediat lumea crede că vrei „să arăți ceva”. Nu așa ar trebui să funcționeze lucrurile.
Fotografia de boudoir e văzută uneori ca și cum ar fi conținut explicit, doar pentru că e multă piele în imagini. Dar corpul uman a fost dintotdeauna supus admirației și creației artiștilor. Nu există două corpuri identice, nici măcar la gemeni, și tocmai unicitatea asta e frumoasă. Asta aș vrea să înțeleagă oamenii: că nu e nimic pornografic în asta. Nu vii la mine să faci ceva sexual; vii ca să îți fac poze în care să vezi cât de frumos ești ca om – cu carne, cu cicatrici, cu emoții.
De exemplu, de când am început să postez și pe Facebook poze din ședințe, mulți bărbați mi-au scris „ce bine arăți, Șteff”. Mulțumesc, dar nu sunt eu în poze, eu sunt fotograful. Doar pentru că o femeie e în lenjerie nu înseamnă că are nevoie de complimentele tale sau că poți fi nesimțit. Eu am ales să fac asta pentru că e frumos și pentru că are sens pentru mine.
Ce părere au cei din jur – familie, prieteni, colegi de muncă – despre pasiunea ta pentru fotografia de boudoir?
Părinții mei mă susțin foarte mult; le place ceea ce fac, deși uneori mă mai întreabă: „Mami, mai poți să faci poze și la restaurante?” Eu le răspund că nu mă regăsesc în asta. Întotdeauna am simțit că vreau să fac ceva diferit, să ajut oamenii și să împărtășesc lucruri frumoase. Fotografiile de nuntă sau de maternitate sunt frumoase în felul lor, dar eu nu mă regăsesc în ele. Am mai făcut asta în trecut, dar nu era pentru mine.
Prietenii mei sunt super încântați; toți vor să vină să le fac poze. Fratele meu mă susține foarte mult și mă ajută să mă fac cunoscută, să audă cât mai mulți oameni despre mine. Eu, în schimb, nu mă descurc foarte bine cu promovarea.
De ce ai recomanda cuiva care nu cunoaște acest fenomen să încerce fotografia de boudoir?
Dacă nu ai făcut niciodată ceva similar, poate fi o experiență care te scoate din zona de confort. Corpul nostru, în care trăim în fiecare zi, îl arătăm doar anumitor persoane, iar să-l expui în fața cuiva experimentat și profesionist, care știe să-i aprecieze formele și curburile – nu sexual, ci ca pe o parte din tine – e cu adevărat eliberator.
E ca atunci când am lucrat în Italia cu mama, m-am ars la mână și cicatricea respectivă mi-a rămas. Da, e o cicatrice, dar pentru mine e o amintire frumoasă. Mă poartă în trecut în niște momente când eu eram fericită. La fel, în fotografia de boudoir, rămâi cu poze care nu sunt doar imagini, ci înregistrează sentimentul trăit în acel moment. Dacă vezi pozele peste ani, îți vei aminti exact cum te-ai simțit, că ai fost prezentă, fără să te gândești la trecut sau la viitor.
Este despre a-ți da voie să fii prezent, să simți și, treptat, să lași jos fricile, anxietățile și armura pe care o purtăm ca femei sau ca bărbați. E o experiență de acceptare și de conexiune cu propria persoană.
Cum pot oamenii să te găsească dacă vor să lucreze cu tine?
Mă găsiți pe Instagram – @themuse.boudoir. Acolo am și un ghid despre cum ar arăta o ședință ideală și ce lucruri te pot ajuta să te pregătești cu câteva zile înainte, ca să te simți bine și să ieși frumos în evidență – natural, nu forțat. Am și o scurtă descriere despre mine, ca oamenii să mă cunoască înainte, să știe că sunt un spațiu safe și că înțeleg procesul, pentru că am fost și eu în postura lor.
