“JESSE STONE: DEATH IN PARADISE” (2006, r: Robert Harmon)
Cu toate că a preferat de-a lungul carierei să lucreze în televiziune, Robert Harmon îşi are un loc asigurat în panteonul cinematografiei-cult datorită “Autostopistului” (“The Hitcher”), memorabilul Thriller din 1986 cu Rutger Hauer, Jennifer Jason Leigh şi C. Thomas Howell.
După 2000, Harmon s-a dedicat seriei de teleplay-uri avându-l ca protagonist pe Jesse Stone (nouă filme într-un deceniu, 2005-2015), personaj creat de scriitorul de literatură poliţistă Robert B. Parker, o figură aparte în peisajul de gen prin exposé-urile construite la persoana a treia.
În tinereţe o fostă speranţă a baseball-ului, a cărui viaţă este ruinată de un accident sportiv, de îngheţarea continuării studiilor la vreo facultate şi de eşecul căsniciei care, puse la un loc, îl transformă într-un semi-alcoolic, Jesse Stone, ajuns la vârsta a doua şef a poliţiei din Paradise, Massachusetts, nu mai are aspiraţii legate de viitor, ci doar înţelepciunea clădită pe experienţele trecute pe care o foloseşte în a gestiona prezentul.
În mod normal, aş fi evitat să îmi consum timpul cu acest produs (al treilea din serie) dacă nu mi-aş fi amintit că, totuşi, Harmon a avut ceva sclipiri chiar în televiziune (amintiţi-vă de “Gotti” din 1996, cel cu Armand Assante şi Anthony Quinn, sau de semi-Biopicul “The Crossing”-2000, cu Jeff Daniels în rolul lui George Washington).
Surpriza a fost însă una relativ plăcută descoperind o dramă poliţistă care, în ciuda lipsei de pretenţii (dimpotrivă, denotă o modestie onorantă), se relevă a fi o vizionare agreabilă din categoria filmelor “aşezate” şi “la locul lor”, ce are în spate o echipă de profesionişti adevăraţi (doar un exemplu: compozitorul OST-ului este Jeff Beal, nume nu la fel de sonor ca Hans Zimmer sau John Williams, dar multipremiat cu Primetime Emmy-uri pentru mini-serii sau seriale al căror nume vor avea cu certitudine rezonanţă în mintea voastră… “House Of Cards”, ”Rome”, “Nightmares & Dreamscapes: From the Stories of Stephen King”).
Tom ‘Magnum, P.I.’ Selleck este (aproape) perfect în pielea lui Stone, om al legii angajat de liderii unei comunităţi care speră să le acopere fărădelegile datorită vulnerabilităţilor personale, ce îl creionează drept o persoană resemnată care ştie că nu va putea niciodată să obţină mai mult de la viaţă (vezi cazul tentativei de aventură romantică cu directoarea liceului, interpretatată de Orla Brady – serialul “Fringe”).
Ceea ce echilibrează cu o fineţe neaşteptată această ‘jucărie’ de televiziune este faptul că singurul lucru de care eroul nostru nu se mai poate dispensa este verticalitatea morală… nu mai are nimic de pierdut şi vrea doar să îşi facă datoria în mod corect faţă de cei care îi acordă încredere.
Dar ‘prinţipurile’ în societatea de azi nu mai sunt văzute cu ochi buni decât de oamenii simpli (adjuncta sa, Viola Davis, cu mult timp înainte să fie nominalizată la Oscar pentru “Doubt” şi apoi, pentru “The Help”) şi de profesioniştii la fel de sastisiţi sau cinici la fel ca el (Stephen McHattie – “The Fountain”, “Watchmen”, William Devane – “Space Cowboys”, “Interstellar”).
Plot-ul?
Cadavrul aproape putrezit a unei tinere este descoperit în lac, iar identitatea sa (elevă de liceu, 14 ani, transformată inexplicabil prin strămutarea familiei dintr-un model educaţional în curviştina aşezării) generează un caz cu implicaţii pedofile şi de molestare de minori. Încă o dată, aş vrea să fiu bine înţeles: “Death in Paradise” nu este vreo capodoperă, dar nici măcar nu îşi propune să producă memorabilitate.
În lipsă de alte opţiuni, rămâne însă un film agreabil de consum destinat adulţilor trecuţi de 40 de ani, solid construit şi lipsit de agresivitate, absolut OK dacă este vizionat fără mari aşteptări.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
