Soprana JENNIFER HOLLOWAY: “Opera te poate face să înţelegi altfel condiţia umană”
Printre numeroasele evenimente care au făcut memorabilă ediţia din 2025 a Festivalului George Enescu s-a numărat, fără îndoială, spectacolul-concert susţinut de Orchestra Simfonică WDR din Köln, dirijată de Cristian Măcelaru, cu opera Salome a lui Richard Strauss, având-o ca interpretă a rolului titular pe una dintre cele mai valoroase soprane de pe scena lirică contemporană, JENNIFER HOLLOWAY, care a urcat pe scena de la Sala Palatului după ce impresionase publicul de la Bayreuth ca Sieglinde în Die Walküre şi se pregătea deja să îi dea viaţă Elsei von Brabant în noua montare a operei Lohengrin, semnată de multipremiatul regizor Damiano Michieletto, ce va avea premiera în noiembrie la Teatro dell’Opera din Roma.
Despre evoluţia ei de la roluri lirice în travesti, precum Cherubino (Nunta lui Figaro) sau Idamante (Idomeneo), la partiturile ultra-dramatice din operele lui Wagner, petrecută pe parcursul celor 20 de ani de când a câştigat competiţia organizată de Metropolitan Opera National Council, ne-am propus să stăm de vorbă cu Jennifer Holloway plecând chiar de la Salome, fiindcă personajul din controversata adaptare a piesei lui Oscar Wilde de către Strauss a devenit un companion constant pe parcursul ei performativ de top din ultimul deceniu.
Jennifer, începem cu Salomeea, datorită faptului că pare a fi în continuare rolul tău favorit. Cum s-a născut, de fapt, ataşamentul tău faţă de protagonista operei lui Richard Strauss?
Privind în urmă, trebuie să spun că primul meu rol în opera Salome nu a fost cel titular, căci am fost mai întâi Pajul Irodiadei într-o producţie în care Gerhard Siegel era Irod [reputatul tenor s-a aflat pe scenă alături de Jennifer Holloway şi în concertul din cadrul Festivalului George Enescu de anul acesta – n.r.], iar Salomeea a fost interpretată de marea soprană Nina Stemme, care e un idol al meu. A
m avut astfel privilegiul să o urmăresc îndeaproape şi să observ cum îşi construieşte personajul, foarte diferit de abordările pe care le văzusem eu până atunci în versiunile, să le spunem, tradiţionale, fiindcă, bineînţeles, eram deja familiarizată cu Salome, dar numai din postura de spectator. Nina Stemme, care posedă o voce incredibilă şi o tehnică uluitoare, are un fel extraordinar de a conferi forţă textului şi de a întrupa personajele pe care le interpretează, impresionând de fiecare dată prin feminitatea sa puternică atunci când urcă pe scenă.
Îmi amintesc foarte bine că, încă din primele momente când am ascultat-o – deci, practic de la prima mea apariţie în această operă [era anul 2010, la Teatro Real din Madrid, în regia lui Robert Carsen – n.r.] -, mi-am dorit să o joc la rândul meu pe Salomeea, fiindcă partitura vocală are ceva special şi muzica este fascinantă… Strauss fiind unul dintre compozitorii mei preferaţi.
Prin urmare, am realizat încă de atunci că vreau şi pot interpreta foarte bine rolul principal, ba, mai mult, a reprezentat pentru mine şi o revelaţie în privinta diversităţii paletei de roluri pe care le-aş putea aborda, după cum bine ştii, eu începând ca mezzosoprană.
În primii ani ai carierei tale, într-adevăr, ai fost asociată îndeobşte cu roluri de mezzosoprană în operele lui Mozart şi Handel, după care aveau să urmeze Bellini şi Verdi…
Probabil că tocmai din acest motiv mi-a rămas pregnant în memorie un moment în care pregăteam un rol, nu mai ştiu exact care anume, şi i-am spus profesoarei mele de atunci că îmi doresc să o interpretez pe Salomeea, iar ea n-a fost prea entuziasmată. Ei bine, întâmplător, acea conversaţie a noastră a rămas înregistrată odată cu lecţia respectivă şi am putut să-i amintesc de ea după câţiva ani, iar profesoara mi-a mărturisit că, la vremea respectivă, nu crezuse absolut deloc în capacitatea mea vocală de a susţine acest rol.
Iată că, ulterior, s-a dovedit că mi s-a potriveşte de minune, iar eu continui să cred că personajul în sine e unul cu totul special, libretul este extrem de profund, iar muzica, în tandem cu versurile, are o forţă colosală! Cred că, după acea primă experienţă cu opera lui Strauss trăită pe scenă alături de Nina, atunci când am abordat eu însămi personajul, l-am putut modela şi am putut da mai departe ceea ce Salomeea îmi spune mie, personal.
Chiar dacă, evident, nu aveam cum să trec prin experienţele pe care le trăieşte această femeie, eu sunt o persoană empatică, atentă la oamenii din jurul meu, mereu receptivă la emoţiile lor şi acesta e, probabil, principalul motiv pentru care am dobândit convingerea intimă că povestea Salomeei, una a suferinţei umane, trebuie şi merită spusă din nou şi din nou.
De ce crezi că ar putea fi relevantă pentru public o istorisire în care teme biblice sunt grefate pe conjuncturi şi situaţii în care abundă eroticul şi crima?
Opera lui Strauss ne vorbeşte despre o tânără confuză care îşi începe viaţa în condiţii departe de a fi ideale, dar găseşte o persoană ce promite să o salveze din situaţia tragică în care se află. Indiferent ce-am crede despre Salomeea şi aspiraţiile ei de a avea o viată fără griji, de bogăţie şi răsfăţ, în fond, dorinţa ei cea mai intensă, cea mai profundă, este să iubească şi să fie iubită.
Ea vrea să fie acceptată şi înţeleasă, dar, din foarte multe motive, nu are parte de nimic din toate acestea. Sigur că şi fundalul istoric are o foarte mare importanţă, însă, dincolo de asta, prima voce pe care o aude este cea a lui Jochanaan [Ioan Botezătorul]… o muzică maiestuoasă, care emană pace şi iubire, vorbind despre lucruri care îi sunt poate străine Salomeei, dar care îi dau speranţă. Jochanaan îi spune: ‘Du bist verflucht!’ [Esti blestemată!], iar cuvintele acestea sunt ca un pumnal în inimă pentru femeie, ea căutând cu disperare o cale de a pătrunde sensul spuselor sale şi de a-l găsi pentru a fi împreună cu el.
Cred că acesta este motivul primordial pentru care Salomeea îi cere lui Irod, prin dansul ei, să-l elibereze pe Ioan Botezătorul, ca să poată pleca cu el. Dansul îi dezgoleşte sufletul în faţa lui Irod şi, în acelaşi timp, o face să-şi dorească să aibă putere asupra lui, pentru că Irod, la rândul său, avusese o mare influenţă asupra ei şi a mamei ei.
Ei bine, toate elementele acestei poveşti se regăsesc şi în clipa de faţă peste tot în jurul nostru, căci, până la urmă, este vorba despre condiţia umană. Toţi ne simţim neputincioşi în anumite momente, toţi vrem să ne găsim speranţa şi fiecare din noi am fost, într-un moment sau altul din viaţa noastră, în situaţii din care nu părea că putem ieşi şi, poate, am luat decizii pe care le regretăm, dar care nu mai pot fi întoarse. Asta este, de fapt, esenţa poveştii Salomeei, una cu care, într-o măsură mai mică sau mai mare, ne identificăm şi noi.
Dacă ai fi trăit însă cu un secol în urmă, n-ai fi avut posibilitatea să o cânţi, fiindcă opera a fost interzisă în America timp de aproape 30 de ani. Povestea din Salome a stârnit multiple controverse încă de la premiera din 1905. De ce crezi că oamenii din zilele noastre o receptează în mod diferit?
În ziua de azi, mass media ne asaltează cu ştiri şi programe care sunt pline de sânge şi sex şi alte asemenea, aşa că toate astea nu ni se mai par atât de ieşite din comun.
Cu alte cuvinte, existenţa oamenilor s-a schimbat cu trecerea timpului şi atunci, în ceea ce priveşte povestea Salomeei, deşi a rămas neschimbată, noi o putem privi acum din altă perspectivă, cu alţi ochi, să zicem, ea fiind formată din elemente care compun viaţa şi sunt mereu în mişcare, evoluează, nu rămân pe loc.
De altfel, dacă îmi aduc bine aminte, la început, polemica a fost iscată nu atât de sangele care se vărsa pe scenă, ci de la faptul că Salomeea săruta capul desprins de trup al lui Ioan Botezătorul, lucru de neconceput pentru vremurile în care a fost scrisă piesa şi, mai apoi, opera… trebuie să admit faptul că imaginea este şi astăzi încă foarte şocantă.
Sunt bucuroasă că societatea noastră a evoluat până în punctul în care suntem capabili să acceptăm expunerea la teme şi imagini mai greu digerabile, mai controversate, fiindcă asta înseamnă că opera poate deveni, la rândul său, un act artistic care ne atinge în profunzime. Personal, am ferma convingere că opera este un gen artistic aparte şi că nu e vorba doar despre nişte vorbe puse pe muzică, care ne dispar din minte după ce ieşim din sala de spectacol, fără să producă niciun efect.
Adesea sunt întrebată dacă mi se pare mai important libretul sau muzica şi, din punctul meu de vedere, ele nu pot fi separate. Opera, în esenţa sa, presupune existenţa conexiunii foarte strânse între cuvantul vorbit şi sonoritatea simfonică, pentru că aceste elemente se amplifică unul pe celălalt, iar rezultatul este o experienţă dramatică incredibil de intensă.
Opera ridică ambele forme de expresie artistică la un alt nivel şi le duce în tandem într-o zonă foarte specială. De asta cred eu că pierdem ceva din experienţa completă dacă ne mulţumim să ascultăm opera la radio, de exemplu, sau citim numai libretul, pentru că efectul nu este acelaşi. Opera poate face o diferenţă în viaţa ta, îţi deschide calea pentru a înţelege altfel condiţia umană.
Care este secretul perenităţii sentimentului de împlinire pe care ţi-l aduce interpretarea personajului, dat fiind faptul că deja îi cunoşti partitura atât de bine încât te identifici cu Salomeea? Cum reuşeşti să îl nuanţezi altfel în fiecare nouă montare a operei?
De fiecare dată când interpretez acest rol sunt foarte emoţionată şi întotdeauna găsesc ceva nou pentru că fiecare partener de scenă este diferit, fiecare vine cu propria viziune asupra personajului său, iar asta provoacă în mine reacţii care niciodată nu sunt identice.
Dincolo de asta, libretul este genial, muzica este genială, astfel încât, atunci când sunt pe scenă alături de ceilalţi performeri, uneori mi se pare că nici nu aş avea nevoie de costume sau de decoruri, întrucât opera în sine mi-e absolut suficientă. Mai ales că nu suntem maşini şi nu cântăm niciodată în acelaşi fel, iar felul în care apar nuanţele în personaje depinde inclusiv de micile diferenţe de interpretare ale instrumentelor muzicale, care sunt inerente, indiferent că am avea în vedere trompeta sau oboiul.
Sigur că avem cu toţii anumite înregistrări ale operei pe care le preferăm, pentru că ne evocă în mod specific anumite sentimente sau trăiri, dar muzica interpretată live este diferită la fiecare spectacol şi acolo e vorba de valoarea experienţei trăite nemijlocit.
Gândeşte-te că, pentru Salome, orchestra are 116 membri, mai e dirijorul, în distribuţie sunt 15 interpreţi, iar în public sunt alte câteva sute de oameni, fiecare cu o personalitate distinctă, care contribuie împreună, implicit, la energia spectacolului. Fiindcă emoţia venită din sală e cea care ne influenţează, ne hrăneşte pe noi, performerii, aşa cum fiecare instrument, de la prima vioară la woodblock, aduce un ton diferit şi ne face să reacţionăm în consecinţă la fiecare sunet.
De fapt, cu cât ştim mai bine o arie, cu atât avem mai multe opţiuni şi mai multe alegeri de făcut în clipele în care suntem pe scenă. Inclusiv la repetiţiile generale în costume pentru cel mai recent spectacol [din cadrul Baltic Opera Festival 2025 – n.r.] am avut un alt tip de interacţiune cu Ioan Botezatorul faţă de cea precedentă, de la Opera din Viena, pentru că, vrem, nu vrem, suntem influenţaţi de cele mai mărunte detalii sau impresii născute atunci, pe loc.
Dacă ne stă părul bine sau rău, dacă avem faţa mai luminoasă sau părem cumva posomorâţi… toate astea contează atunci când interpretezi live şi fiecare aspect, oricât de minor, poate face ca performanţa finală să fie semnificativ schimbată de la o reprezentaţie la alta. Dacă cineva vine la aceeaşi punere în scenă a Salome în două zile consecutive poate avea surpriza, eventual, să asiste la spectacole care să i se pară complet diferite.
Jennifer, ai menţionat publicul, soliştii, orchestra şi dirijorul, dar o persoană esenţială pentru conturarea personajului este regizorul. Ai lucrat cu personalităţi marcante din lumea operei şi teatrului, de la Ivo van Hove sau Christophe Honoré până la Damiano Michieletto, cu care te vei reîntâlni in noiembrie, de altfel, la Roma, pentru Lohengrin. Ai vreo anume reţetă pentru a optimiza relaţia cu un regizor?
Realitatea este că oamenii nu seamănă unul cu celălalt şi trebuie să găsim un mod de a colabora cât mai bine cu fiecare. Bineînţeles, pentru fiecare dintre noi ar fi ideal să găsim combinaţia perfectă de fiecare dată din perspectiva comunicării interumane, în aşa fel încât regizorul să obţină maximum de performanţă de la mine, iar eu de la regizor.
În ce mă priveşte, eu sunt mereu în căutare de idei noi şi, ca atare, îmi doresc să lucrez cu oameni creativi care să îmi releve sensuri şi înţelesuri inedite, mai ales în textele care îmi sunt deja familiare, să mă facă să spun cu uimire: ‘Chiar nu m-am gândit că mi-aş putea interpreta personajul şi în felul ăsta!’. Am lucrat pentru întâia oară cu Damiano acum câţiva ani, când am cântat în Der ferne Klang la Frankfurt [montarea operei lui Franz Schreker cu Jennifer Holloway în rolul lui Grete Graumann a avut premiera în primăvara lui 2019 – n.r.].
Acolo a fost memorabil faptul că, la început, el a propus o viziune pe care eu am îmbrăţişat-o şi am fost de acord să lucrăm pe ea, după care am început repetiţiile şi foarte repede am constatat amandoi că, din senin cumva, această operă ne vorbeşte într-un fel nou, foarte proaspăt, iar asta nu ni s-a întâmplat numai nouă, pentru că toţi membrii distribuţiei au avut aceeaşi revelaţie.
Un alt aspect interesant e acela că procesul de creaţie al unui spectacol de operă nu se desfăşoară în întregime în sala de repetiţii, unde se poate ajunge deseori la conflicte, mai ales că, pentru mine, este foarte importantă condiţia femeii în lumea noastră şi mă deranjează dacă, din varii motive, acest aspect este neglijat sau desconsiderat.
Acum câţiva ani, de exemplu, repetam pentru un spectacol, iar eu eram singura persoană din echipa de creaţie care avea un copil mic în viaţa reală şi atunci am reacţionat foarte intens atunci când mi s-a cerut să interpretez o scenă într-un fel în care ştiam că nu era potrivit s-o fac.
Cu alte cuvinte, eram conştientă că rezultatul nu va fi unul corect din perspectiva interpretării, dar, eu fiind încă foarte tânără, a trebuit să mă conformez, pentru că regizoarea – era femeie! – care îmi cerea să fac rolul de maniera aceea, deşi nu trecuse prin experienţa maternităţii şi nu ţinuse în viaţa ei un bebeluş în braţe, se afla în poziţia de a-şi impune voinţa şi a fost realmente obstinată în direcţia asta.
De-asta spun că da, sigur că putem să ne mulţumim să facem parte dintr-un spectacol frumos, dar, dacă vrem să fie unul excepţional, trebuie să ţinem cont de persoanele din jur care ştiu mai multe într-un anumit domeniu. Altfel spus, regizorii cei mai buni sunt cei care manifestă deschidere la sugestiile actorilor, dacă ele au sens şi par valide.
În acelaşi timp, aşa cum spuneam, cei mai mulţi solişti sau actori caută la regizorii cu care lucrează idei de interpretare la care ei nu s-ar gândi în mod firesc, pentru că, pe scenă, nu ne putem vedea pe noi înşine, pe când regizorii observă cu detaşare fiecare mişcare pe care o facem şi ne ajută să ne definim comportamentul şi atitudinea ca personaje, astfel încât să ne coordonăm între noi ca ansamblu şi să avem cea mai bună interacţiune, inclusiv cu publicul, pentru că, în fond, tot ceea ce facem noi este destinat acestuia.
Este motivul pentru care procesul de creaţie al unui spectacol nu se rezumă la lucrul în sala de repetiţii, ci se prelungeşte şi după încheierea acestora, când ne întâlnim informal pentru a discuta despre diferitele scene sau reacţii pe care le avem într-o situaţie sau alta. Unii regizori acceptă mai uşor sugestiile venite din partea interpreţilor, alţii vin cu idei precise despre cum doresc să arate spectacolul respectiv, dar noi, performerii, plecăm întotdeauna de la premisa că trebuie să ne conformăm fiecarui stil regizoral în parte.
Admit însă faptul că, în ce mă priveşte, e foarte posibil ca nu toţi regizorii să fie foarte fericiţi să lucreze cu mine, pentru că am multe opinii pe care nu mă sfiesc să le exprim, iar acum, când mi s-a mai dus din tinereţe, am devenit mult mai vocală. Probabil, poate prea vocală… cel puţin asta cred eu uneori despre mine.
Pe de altă parte, ca artistă ajunsă în faza de împlinire profesională, poţi alege proiectele în care te implici. De fapt, care sunt criteriile tale de selecţie? Ce trebuie să aibă un rol sau o poveste ca să te motiveze?
Ei bine, cred că îmi supraestimezi capacitatea de a refuza proiecte. Lăsând însă gluma la o parte, managementul meu nu îmi prezintă decât proiecte pe care le consideră interesante şi incitante pentru mine ca premise, deci, iată, am un prim filtru.
Apoi, trebuie să fie un rol care să mă solicite şi să mi se potrivească din punct de vedere vocal, adică am ajuns în punctul în care, citind libretul şi ascultând muzica, ştiu să evaluez destul de bine ce fel de personaje se mulează pe structura mea, evident, asta dincolo de faptul că mi-ar place să le interpretez.
De exemplu, eu nu cred că sunt foarte adecvată pentru roluri statice, dar sunt conştientă că poate ar trebui să mă provoc mai des şi să mai abordez din când în când şi astfel de partituri. Personajele mele preferate sunt cele remarcabil de puternice în interiorul lor, dar care, totuşi, nu se sfiesc să îşi arate sentimentele.
Dincolo de asta, eu accept fiecare rol cu speranţa că va fi unul fantastic, iar povestea din operă va fi spusă pe scenă într-un fel memorabil, dar poate că nu mereu urmează să se întâmple asta cu adevărat, adică sunt destule situaţii în care, până la urmă, spectacolele ar fi putut ieşi mult mai reuşite, din varii motive… dar ăsta-i mersul lucrurilor, sunt multe elemente care pot să funcţioneze sau nu în interpetarea şi producţia unei opere.
Revenind la curiozitatea ta, criteriul cel mai important pentru mine în alegerea unui rol este, prin urmare, chiar personajul în sine, căci îmi doresc să fie unul puternic, poate şi pentru că aş vrea să îndrept puţin din nedreptăţile care eu consider că s-au făcut personajelor feminine din operă în ultimii ani.
Chiar şi compozitorii care sunt consideraţi a fi misogini – Wagner este un exemplu relevant – au creat personaje feminine extrem de puternice, iar eu vreau să le spun poveştile, vreau să le interpretez în propriul meu fel.
Din motivul ăsta eu cred că nu mă prea abordează nimeni ca să-mi propună personaje firave ca nişte flori care se ofilesc din te miri ce.
Fiindcă a venit vorba de Wagner, clasica întrebare e inevitabilă… îl preferi lui Mozart? E vorba şi de faptul că tocmai ai fost Donna Elvira în Don Giovanni la Teatro Carlo Felice din Genova şi te pregăteşti să o întrupezi din nou pe Elsa von Brabant în Lohengrin la Roma.
Nu cred că prefer vreunul dintre aceste personaje şi chiar nu ştiu dacă pot să aleg sau să spun care din roluri îmi este mai apropiat, mai ales că prima oară când am cântat Elsa a fost în pandemie, deci a fost o situaţie cu totul ieşită din comun.
În fine, compozitorii mei preferaţi sunt Wagner, Mozart, Strauss… toţi trei sunt favoriţii mei şi nu pot alege între ei sau să-i ierarhizez. Ah, mai trebuie să îl includ aici şi pe Händel, precum şi câţiva compozitori francezi.
În general vorbind, eu văd opera ca pe o simbioză între text şi muzică, iar aceşti compozitori înţeleg muzica, înţeleg textul, înţeleg în profunzime emoţiile… poate că, în realitate, nici n-au fost bărbaţi, ci femei – glumesc, desigur -, pentru că înţeleg personajele feminine atât de bine şi, dacă cercetezi cu mare atenţie muzica lor, găseşti acolo chiar şi unele idei feministe. Lucrările lor sunt opere care mustesc de viaţă, sunt vii, sunt în continuă mişcare şi pot fi interpretate în nenumărate feluri.
Mereu spun despre Biblie că este o operă literară eternă, care a fost şi este citită de oameni de mulţi, mulţi ani, dar poate fi continuu reinterpretată şi dobândeşte înţelesuri diferite în fiecare moment în care este parcursă. Dacă doi oameni citesc acelaşi capitol în acelaşi moment în aceeaşi zi, pasajul respectiv poate avea semnificaţii diferite pentru fiecare din ei… la fel se întâmplă şi cu opera, aceste compoziţii de referinţă fiind, din perspectiva asta, ca nişte organisme vii.
Sigur că există criticii de profesie care se ocupă cu a oferi interpretări erudite diferitelor opere, dar, pentru spectatorii obişnuiţi, înţelesul este dat de modul în care receptează fiecare dintre ei muzica în clipa în care o ascultă.
Dacă ai putea să o “reciteşti” pe Jennifer Holloway de acum 20 de ani, când câştiga în Georgia audiţiile organizate de Metropolitan Opera National Council, ce diferenţe majore ai remarca faţă de Jennifer Holloway din 2025?
Eu îmi trăiesc viaţa în prezent şi nu prea mă uit în urmă, dar sunt mândră de faptul că acea Jennifer Holloway şi-a continuat apoi cariera indiferent de câţi oameni i-au spus de-a lungul timpului că nu va reuşi. Concursul din Georgia a fost, într-adevăr, un moment important pentru mine, dar drumul pe care am ales să merg nu a fost deloc simplu de urmat.
Nu mi-am ales o carieră uşoară şi de asta mă pregătesc încontinuu, adică studiez şi lucrez cu profesori chiar şi-acum, fiindcă am nevoie constantă de feedback. Sunt foarte conştientă de faptul că nu ştiu tot şi că întotdeauna mai am câte ceva de învăţat, iar ăsta cred că e un aspect foarte important pentru oricare dintre noi, acceptarea faptului că învăţăm mereu şi mereu.
În ceea ce mă priveşte, sunt interesată în permanenţă să fac ceva diferit şi să inovez, iar asta încă din acei ani, când eram o tânără din Georgia care doar promitea, însă era mereu în căutare de idei noi.
Pe acest drum al meu poate mai puţin convenţional au fost apoi destule momente de cotitură prin care am trecut, precum cel al naşterii copilului meu tocmai când prinsesem viteză pe panta ascendentă a carierei, iar toate s-au petrecut înainte să existe grupuri de sprijin sau mentori care să mă ajute să trec prin astfel de situaţii, deci de asta spun că sunt mândră de Jennifer cea de-atunci, pentru că a luat pieptiş provocările cotidiene şi, în plus, a avut inspiraţia să se înconjoare de oameni pe care s-a putut baza.
Am o familie grozavă, soţul meu este minunat, profesorul meu era extraordinar, iar mentorii mei uimitori, aşa că eu, cea de-acum, vreau să merg înainte – având însă grijă să rămân sănătoasă – şi, ca atare, caut mereu să identific şi să explorez noi oportunităţi.
De fapt, Jennifer cea de-atunci şi cea de-acum au în comun faptul că vrem tot timpul mai mult de la noi. Eu nu m-am mulţumit niciodată să spun ‘În regulă, dacă aşa se fac lucrurile, voi merge si eu tot pe calea asta’, pentru că sunt convinsă de faptul că pot exista abordări diferite şi că trebuie să căutăm ceva nou în tot ce facem, iar asta pentru că realmente cred în arta mea, cred în ceea ce fac şi în muzica pe care o cânt.
Aud mereu oameni care spun că opera este un gen artistic perimat, dar nu trebuie să fie deloc aşa, fiindcă ţine doar de noi să găsim aspecte interesante şi inedite astfel încât să facem opera relevantă pentru cei în mijlocul cărora trăim acum.
Asta credeam şi cu 20 de ani în urmă, dar poate că atunci m-au luat prea puţini oameni în serios, pe când, în prezent, am mult mai multă experienţă şi pot aborda într-un mod diferit aceste provocări. Sunt recunoscătoare pentru absolut tot ce am acumulat în aceşti ani ai vieţii mele, dar cred că, până la urmă, nu sunt acum foarte diferită faţă de Jennifer Holloway de atunci.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Simon Pauly
Foto [15] fara legenda – vizual Enescu
