Interviu cu CRISTINA BUCURUZ, distribuită de EUGENE BUICĂ, în primul rol principal, la 57 de ani, în filmul „Vecina“
După ce a participat la workshop-urile lui EUGENE BUICĂ, atunci profesor de actorie în America și mentor-invitat UNATC în cadrul proiectului Teatru Fără Frontiere, actrița Cristina Buburuz a fost sunată, 20 de ani mai târziu, la recomandarea acestuia, să dea castingul pentru rolul principal din Vecina, o comedie de public cu Mircea Bravo, coregizată de Cristi Ilișuan și Eugene Buică.
Pornind de la improbabilitatea de a obține un rol mulțumită impresiei făcute cândva, aproape într-o altă viață, ca student, am discutat cu Eugene Buică, aflat la debutul lui în lungmetrajul de ficțiune, și cu CRISTINA BUCURUZ, care o interpretează pe Doina în film, despre cum a decurs castingul, cum s-au cunoscut și cum au lucrat personajul vecinei procesomane, astfel încât să se asigure că, oricât de extremă, nu pică în caricatură.
Adda Mihăescu: Înainte de Vecina, ai mai avut câteva apariții cinematografice, în 4-3-2, Amintiri din Epoca de Aur, Heidi și Imaculat, însă au fost roluri mult mai mici. Cum ai ajuns să fii distribuită în primul tău rol principal la vârsta de 57 de ani?
Cristina Buburuz: Eu nu știu totul din spate, dar ceea ce știu este că m-a sunat Cătălin Dordea și m-a întrebat dacă pot să vin ziua următoare la un casting. Am primit textul – vreo 40 de scene –, pe care l-am pregătit în noaptea aia. Pe Mircea Bravo și Cristi Iliușan nu-i întâlnisem niciodată, deși m-am bucurat că am ocazia.
Pe Eugene, în schimb, îl cunoscusem cu mulți ani în urmă. Castingul a fost unul cât se poate de serios, au insistat foarte mult pe improvizație. Nu mi-am pus foarte multe întrebări, nici înainte, nici după. Oricum, în general, după castinguri așa e, nu te mai poți gândi la nimic.
Eugene, înțeleg că tu ai propus-o pe Cristina pentru această audiție?
Eugene Buică: Da, așa e. Eram cu Cristi și Mircea la mine acasă și aveam doar două zile să găsim pe cineva în rolul Doinei, iar prima persoană care mi-a venit în minte a fost Cristina. Bineînțeles că a existat mai întâi o discuție între noi, pentru că atunci când faci un film ești nevoit să te gândești și la chestiuni economice. Ne pusesem anterior problema că s-ar putea să avem nevoie și de un nume, de o actriță ceva mai cunoscută, dar l-am sunat oricum pe Cătălin să-l rugăm să o invite la casting.
Ca să fiu sincer, au fost și vreo două doamne pe care le-am contactat înaintea Cristinei, dar nu au putut să ajungă. Una dintre ele avea, de exemplu, un parastas. Am fost șocat să aud că nu vor participa, eu venind din America, unde foamea e mare pentru roluri principale. Acolo, dacă ești chemat la o astfel de audiție, anulezi orice alte planuri aveai în ziua respectivă. A lead in a major motion picture…
C.B.: Asta dacă lor le-a spus că este vorba despre un rol principal. Mie, la telefon, Cătălin nu mi-a menționat asta, a fost ceva ce am aflat abia după ce mi-a spus că am luat castingul.
Castingul cum a decurs, ce ați vrut să vedeți de la Cristina, poate tocmai nefiind o actriță atât de renumită pe cât erau alte propuneri pentru rolul Doinei?
E.B.: Am mai văzut pe cineva înaintea Cristinei, dar nu eram siguri. Cristina a ajuns cu jumătate de oră mai devreme și a așteptat în fața ușii, fără să sune, ca să nu cumva să ne deranjeze. Cunoștea scenele pe care le-a primit la perfecție, deși a avut puțin timp la dispoziție să le pregătească, a mers până la capăt cu fiecare dintre ele, le-a interpretat foarte bine, iar când i-am cerut să improvizeze pe ele, n-a ezitat cu nimic.
I-am dat chiar și o scenă foarte dificilă, la care Mircea i-a cerut să plângă. Ne-a plâns pe loc. Asta în general e o cerință pe care eviți să o lansezi la un casting, tocmai pentru că orice actor plânge foarte greu când presiunea e atât de mare – de a lua sau a pierde un rol –, dar noi n-aveam prea mult timp la dispoziție să luăm o decizie. Am vrut să vedem cât de departe poate Cristina să se ducă.
După ce a plecat, ne-am uitat unul la altul. Era clar. Nu putea să vină mai bine pregătită în condițiile date. Când am sunat-o să-i dăm rolul, în schimb, ne-a spus mai întâi că nu știe dacă are timp…
C.B.: Da, dar nu numai că nu știam despre ce rol era vorba, dar aveam și ceva stabilit de foarte mult timp pentru luna aprilie, când urmau să aibă loc filmările la Vecina. Până la urmă n-a mai contat, mi-am anulat planurile.
Cristina, dincolo de parcursul în film, unde tocmai ai primit cel mai „stufos” rol de până acum, ce altceva ne poți spune despre istoricul tău în actorie?
C.B.: Mi-am dorit foarte mult să predau, dar în mediul universitar am lucrat doar pentru scurt timp, ca asistent de profesor, când eram doctorandă.
E.B.: Atunci l-a cunoscut și pe Costel Bojog, care era student, cât timp Cristina era asistentă.
C.B.: Și profesorul titular era atunci Marius Gâlea. Acum, indiferent de spusele lui Eugene, eu îmi văd, din păcate, mai puțin calitățile de actriță decât pe cele de pedagog. Cred că pot să fac dintr-un om incapabil, un om capabil, să descopăr puterea interioară, talentul și farmecul dintr-un om care poate pare că nu înțelege, că nu poate, și să-l învăț cum să și le acceseze și singur.
Ca actriță îmi e greu să mă evaluez obiectiv. Dar preocuparea mea principală a fost dintotdeauna să evoluez ca om, iar teatrul era, la vremea în care eram eu în liceu și mai apoi în facultate, singura modalitate prin care puteai să faci dezvoltare personală.
Voi v-ați cunoscut atunci când Eugene a susținut o serie de workshop-uri invitate, de actorie, la UNATC, când încă locuia în State, unde era și director artistic al școlii de actorie The Acting Corps, corect? De la el ce ai învățat?
C.B.: Da, iar aici trebuie să menționez că îi sunt profund recunoscătoare Mihaelei Sârbu, prin care am avut și ocazia să lucrez cu el pentru prima dată. În perioada aia, ea aducea foarte mulți profesori de actorie din străinătate printr-un proiect care se numea „Teatru fără Frontiere”.
Cred că actorii din România sunt foarte buni și că toată lumea își dorește să se perfecționeze, dar și actoria, ca multe alte domenii, a evoluat mult pe plan internațional comparativ cu metodele pe care le învățam atunci, aici. Revoluțiile în domeniu, după cum știți, ne-au fost aduse de către mari valori din America, din Rusia, iar Eugene a reușit prin workshop-urile sale – unul pe tehnica lui Meisner și celălalt, pe Cehov – să ne aducă esența acestor mari valori.
Și exact de asta aveam nevoie, de contact direct cu niște metode de dezvoltare a tehnicii actoricești despre care cu toții știm, am citit, pe care le-am menționat probabil și în lucrările noastre de doctorat, dar cu care nu am lucrat niciodată, în mod practic, la standardele la care ele se predau în afară. Faptul că Eugene a studiat și a predat acolo este o valoare mult mai mare pentru un actor cu care lucrează decât este ea percepută.
Chiar și pe platoul Vecina, unde am petrecut oricum mai mult timp împreună decât pe durata acestor workshop-uri, mi-am dat seama că oamenii de pe set n-au apucat să aibă acces decât la vârful eisbergului. Din păcate, abordarea noastră, a românilor, față de actorie se rezumă la realism, însă nu suntem învățați să ne luăm răspunsurile din subconștientul personajului, ci dintr-o convenție de joc. Dar Eugene m-a învățat că actoria înseamnă în primul rând transformare.
E.B.: Cred că ceea ce vrea să spună Cristina este că, atunci când scopul este ăla de a copia viața, tendința este ca personajul să fie lucrat intelectual. Și odată ce ajungi la o interpretare care place regizorului, următoarele duble riscă să devină mecanice. Așa se pierde spontaneitatea momentului, jocul nu mai e proaspăt.
Tocmai de asta, ca regizor, lucrez mult cu improvizația – poți să improvizezi chiar și fără să te îndepărtezi de la text, dar am văzut-o întotdeauna ca pe o scurtătură de a readuce prospețime în joc, fie că vorbim despre un spectacol pe care îl joci seară de seară, fie că vorbim de o secvență de film la care ești nevoit să tragi zeci de duble.
O tendință pe care am observat-o în România, nu cât timp lucram la Vecina, ci urmărind alte proiecte, este ca regizorii să caute actori executanți. Mie personal asta mi se pare o capcană, care da, poate că demonstrează pentru un anumit public cât de deștept este regizorul, cât de ușor îi e să extragă intonații, gesturi, din viața reală, dar face ca momentul jucat să nu se mai poată simți de parcă atunci a fost trăit pentru prima oară.
Riscul cu personajul Doinei, oricât ar fi el de universal, este, după părerea mea, să pice într-o extremă. Mircea a făcut o campanie de marketing foarte agresivă pentru acest film și chiar și doar urmărind comentariile potențialilor spectatori, vezi oamenii care spun că este atât de rău ce a trăit cu vecina procesomană, încât nu poate fi real. Cum ați dozat personajul, cum l-ați lucrat să nu fie întru totul „negru”?
E.B.: În primul rând, tot ceea ce spune Mircea că s-a întâmplat, s-a întâmplat, am pornit de la realitatea lui. Dar multe lucruri au trebuit eliminate din primul draft de scenariu tocmai pentru că păreau prea greu de crezut, iar filmul are logica lui internă.
Ca o idee să vină din realitate nu înseamnă că o să se traducă neapărat pe ecran ca fiind realistă, așa că am fost nevoiți să renunțăm la multe evenimente reale în favoarea structurii, a credibilității. Uneori e mai greu să spui o poveste reală decât să construiești o poveste.
C.B.: Cred că ceea ce face filmul ăsta de impact e tocmai că personajul Doinei e real, că toată lumea a întâlnit o astfel de persoană. Altfel, pentru mine un scenariu e un scenariu, indiferent că e după Shakespeare, Caragiale sau Mircea Bravo.
E.B.: Tu știi că oamenii care ne-au scris că au trăit și ei aceeași experiență, cu o vecină nebună, și au apucat să vadă și filmul, ne-au spus că tu ești exact ca ea? Deși fizic nu semănați, arătați total diferit. Dar fiindcă în purtare, totul era acolo, chiar i-ai făcut pe oameni să-și vadă această vecină în tine. Nu știu dacă ți-a transmis până acum cineva asta.
C.B.: Nu, dar cred că se întâmplă și pentru că întotdeauna am fost de părere că trebuie să-ți aperi personajul, oricât de extrem ar fi el. E ceva necesar pentru credibilitate. Din punctul meu de vedere ca actriță, ea trebuie să aibă dreptate. Pentru că nu e normal câte are de suportat.
Foarte mulți oameni din România, mai ales femeile, suportă în tăcere lucrurile care le sunt făcute, pentru că „nu se cade” să răspunzi. Însă femeia asta are puterea să vorbească. Sigur că ceea ce face e o exagerare, dar am apărat-o din bună credință, tocmai pentru că nu cred că trebuie să suporți nedreptăți în liniște.
Întotdeauna un personaj – și un om –, oricât de rău este, face ceea ce face cu bune intenții. Singurul lucru care diferă de restul este perspectiva asupra situației, are un altfel de dreptate. Asta este doar o femeie care a tăcut prea mult timp înainte să pună piciorul în prag. Așa am înțeles-o eu.
Interviu de ADDA MIHĂESCU
