DIALOGURI FĂRĂ NOTE | Despre “zei şi monştri” cu chitaristul GARY LUCAS

Despre “zei şi monştri” cu chitaristul GARY LUCAS

GARY LUCAS la Dracula Film Festival: “Încerc să redau viaţă celor dintr-un film folosindu-mă de chitară”

Inclasificabilul chitarist şi compozitor Gary Lucas, fondator al grupului Gods and Monsters, fost membru în trupa lui Captain Beefheart şi colaborator al lui Lou Reed, Jeff Buckley, Leonard Bernstein, John Zorn şi Allen Ginsberg, printre mulţi alţii, (re)compune şi interpretează muzică de film de peste 35 de ani, fiind fascinat în special de epoca filmelor mute, aproape uitate acum, dar esenţiale pentru evoluţia cinematografiei, precum Vampyr-ul lui Dreyer sau J’accuse, al lui Abel Gance.

În cadrul ediţiei de anul trecut a Dracula Film Festival, muzicianul pe care The Independent îl numea “The world’s most popular avant-rock guitarist”, iar The New York Times, “Guitarist of 1000 Ideas”, a impresionat printr-un cine-concert cu totul aparte, bazat pe varianta spaniolă a filmului Dracula din 1931, filmată de George Melford după un scenariu aproape identic şi pe aceleaşi platouri utilizate de Tod Browning pentru versiunea sa devenită celebră, cu Bela Lugosi în rolul principal, dar cu producători şi actori de origine hispanică.

Cu 15 ani în urmă înainte de a urca pe scena Dracula Film Festival, GARY LUCAS şi-a canalizat energia creativă în a compune la chitară o coloană sonoră completă pentru acest film rămas inedit pentru publicul larg, care, iniţial, nu conţinea muzică, cu excepţia genericelor.

Am profitat de venirea reputatului artist la Braşov pentru a continua un dialog început pe vremuri, la TIFF, care să baleieze unele proiecte relevante pentru talentul şi expresivitatea sa, mai ales ca vitalitatea lui artistică pare neafectată de trecerea timpului, dacă ţinem seama de concertele pe care continuă să le susţină alături de Ernie Brooks şi Calvin Weston sub titulatura Gods and Monsters sau de premiera din acest an a coloanei sonore compuse de el la chitară pentru legendara peliculă a lui Tod Browning din 1932, Freaks.

Gary, în cadrul Dracula Film Festival ai interpretat un OST creat de tine special pentru versiunea în spaniolă a clasicului film Dracula din 1931, care, practic, nu conţinea niciun fel de muzică, cu excepţia genericelor. De-a lungul timpului, ai compus şi interpretat în toată lumea muzică pentru o mare varietate de filme, de la Too Much Johnson, al lui Orson Welles, până la Îngerul exterminator, al lui Buñuel. Ce anume te motivează să reinventezi un film prin prisma sunetului?

Cred că, în ceea ce mă priveşte, nu este vorba atât despre subiectul filmului, cât despre efectul de ansamblu pe care îl are acel film asupra mea, pe care e posibil să-l fi vizionat total fără muzică sau doar cu nişte fragmente din coloana sonoră originală, de la caz la caz. Filmul respectiv trebuie să mă copleşească, să mă uimească, să-l consider cu totul şi cu totul ieşit din comun, iar preferinţele mele în materie de cinematografie se îndreaptă mai mult către latura ezoterică, spre filmele cult, cele care au valenţe supranaturale, deci nu trebuie să fie neapărat filme Horror.

De exemplu, consider că Vampyr, al lui Carl Theodor Dreyer, este un Fantasy-Horror, aşadar este mai mult decât un simplu “film de groază” din punctul meu de vedere, aşa cum Julieta spiritelor sau Satyricon ale lui Fellini, unul dintre cineaştii mei favoriţi, pe care le-am orchestrat de-a lungul vremii, nu aparţin tocmai Neorealismului italian. În fine, sunt atras de orice experienţă care te extrage din normalitate şi te propulsează într-o altă lume… exact ceea ce ştie cel mai bine să facă arta cinematografică creată cu fantezie.

Interesul tău pare însă centrat pe filme vechi sau obscure, destinate doar consumului celor extrem de pasionaţi de anumite nişe de expresie sonoră şi vizuală…

Dincolo de faptul că acele filme trebuie să îmi vorbească, să îmi transmită ceva, eu nu vreau să concep coloane sonore la pelicule pentru care alţi compozitori au făcut deja acest lucru. Încerc să evit asta. Sunt un pionier în această direcţie şi totul a început cu Der Golem, fiindcă am primit la acea vreme o comandă să realizez ceva împreună cu un alt artist [Walter Horn – n.r.] şi am hotărât să facem muzica pentru un film mut. Am fost interesat de acest film în mod specific, întrucât are ca personaj un fel de Frankenstein evreu şi am fost atras realmente de perspectiva din care era abordată tema… când l-am descoperit, mi-am spus mie însumi că e perfect pentru mine. Simt nevoia, din nou, să subliniez că sunt interesat să mă implic în orice proiect artistic care mie, personal, îmi spune ceva.

Sigur că nu ignor mainstream-ul şi m-ar fi atras perspectiva să compun sau să lucrez pe filme ale lui Charlie Chaplin ori Buster Keaton, dar mie îmi place să dau posibilitatea publicului să descopere ceea ce există dincolo de ceea ce este deja binecunoscut.

Cum o fac? Având chitara în braţe, stau în faţa monitorului computerului şi improvizez. Uneori, chiar 50% din ceea ce iese în final este improvizaţie, inclusiv pe scenă, atunci când interpretez prin muzică acel film în faţa unui public.

Privind la imaginile de pe ecran, sentimentul meu este acela că, de fapt, îmi propun să realizez o legătură sufletească cu nişte actori care sunt dispăruţi în realitate, iar eu să încerc să îi reanimez şi să îi readuc la viaţă folosindu-mă de chitară… este ca un dialog fermecat cu oamenii din film.

La început, te-ai referit la atracţia ta pentru experienţe culturale în general, aşa că, într-un soi de paranteză, explică-mi de ce cartea ta favorită este Ulise, al lui James Joyce, pentru că nu face parte din acest spaţiu cu valenţe supranaturale pe care îl explorezi muzical în cinema?

Sunt două aspecte importante care m-au atras la Ulise. În primul rând, protagonistul, Leopold Bloom, este un evreu din Dublin-ul anului 1904, iar James Joyce face o treabă excelentă în a-i descrie trăirile. Fiind evreu la rândul meu, m-am identificat cu personajul, într-un fel, şi consider că modul în care Joyce reflectă empatia pe care o arată Bloom faţă de concetăţenii săi irlandezi non-evrei este foarte fidelă acelor vremuri, iar această reuşită nu e deloc puţin lucru. Asta pe de-o parte.

Apoi este şi elementul erotic al romanului. Când eram doar un puşti, am găsit la tatăl meu un exemplar din Ulise, pe care cred că-l luase din biblioteca confreriei din care făcuse parte în timpul studiilor sale la Universitatea din Syracuse, oraş în care am şi copilărit, iar monologul lui Molly Bloom a fost, poate, prima mea experienţă de cititor adult. Povestea ei extrem de vie, de senzuală, de erotică, mă face şi acum să mă minunez de talentul şi puterea imaginaţiei lui Joyce, de felul cum a reuşit să pătrundă în mintea unei femei.

A fost un pionier al tehnicii acesteia a monologului, iar textul lui oferă cititorilor o extraordinară perspectivă interioară asupra personajelor, aproape imposibil de obţinut doar prin observaţii din afară, şi, drept urmare, am fost cucerit de tehnica lui narativă.

Bineînţeles că am admirat şi aspectul experimental al scriiturii, dar trebuie să admit că i-am înţeles pe deplin toată structura abia după ce am citit unele cărţi care oferă cheile de decriptare ale romanului, unde găseşti decodate aspecte precum legăturile dintre culori şi numere din fiecare capitol. Sigur că Ulise rămâne o resursă inepuizabilă pentru criticii literari, dar pentru mine, ca simplu cititor, este o lectură fascinantă, fiind o carte care a fost realmente concepută să aibă mai multe planuri narative… o admir enorm de mult şi este cu mult peste orice altceva am citit eu până acum.

Faptul că ai amintit de oraşul tău natal ne permite să revenim la muzică, fiindcă se împlinesc 50 de ani de când acolo, în Syracuse, ai intrat în contact cu Don Van Vliet, manifestându-ţi disponibilitatea de a cânta în Captain Beefheart’s Magic Band. De fapt, cum s-a petrecut această întâlnire?

Adevărul este că, într-un fel, noi eram deja prieteni, adică îi cunoscusem pe el şi pe soţia lui prin 1971, la un concert de-al său de la Yale, când am ţinut să-l întâlnesc neapărat, pentru că eram cel mai mare fan Captain Beefheart din tot campusul. Am ascultat şi am văzut o mulţime de muzici şi muzicieni crescând în jurul meu.

Am fost la concerte nemaipomenite, am văzut-o pe Janis Joplin, pe Rolling Stones cu Brian Jones, i-am văzut pe mulţi dintre cei care aparţin acum categoriei ‘Classic Rock’, însă atunci când am dat cu ochii de Captain Beefheart am rămas absolut uluit, pentru că… nu mai asistasem în toată viaţa mea la o asemenea nebunie şi cei de pe scenă păreau că se distrează nemaipomenit de bine.

Mi-a plăcut inclusiv ideea creaturilor mitologice purtând nume amuzante, plus că mai era şi mulţimea de interviuri şi articole din revistele de pe vremea aceea, precum Rolling Stone, în care se vorbea că are ESP [‘extrasensory perception’ sau ‘al şaselea simţ’ – n.r.], că are abilităţi supranaturale… aşa că am sfârşit prin a fi prins în cârlig de el.

Văzusem în ianuarie 1971 primul său show din New York şi încă de-atunci am ştiut că îmi doresc să colaborăm… da, chiar în timpul acelui show am hotărât că, dacă e să merg mai departe în muzică, atunci trebuie să ajung să cânt cu el şi trupa lui. Atunci, gândul ăsta nu făcea însă decât să îmbogăţească tot circul din capul meu, deci era ceva de domeniul purei fantezii şi habar n-aveam ce avea să se întâmple… nu ştiu apoi de ce sau cum s-a întâmplat, ştiu doar că el mi-a adresat în acele clipe o chemare cumva, iar eu i-am răspuns.

Descoperisem ceva unic şi totul mi s-a părut foarte cool, pentru că nu am mai văzut niciodată o chitară utilizată în felul extraordinar de complicat în care o făcea el. Ca să nu mai vorbim de bas sau de tobe, fiindcă aş putea spune că, în privinţa asta, el a reinventat roata.

Singurul lucru pe care îl mai văzusem mai înainte, nu chiar asemănător, dar comparabil, fusese Mahavishnu Orchestra, cu John McLaughlin, în prima sa încarnare. Şi aceştia cântau o muzică incredibil de complexă cu o pasiune formidabilă, ceva ce ţinea nu doar de muzică, ci de spiritualitate.

Oricum, nu m-am lasat şi, într-adevăr, în 1975, i-am solicitat în mod oficial o audiţie, menţionând că sunt chitarist. Spun asta pentru că eu, de fapt, eram student la Literatură Engleză, la Yale, unde intrasem pentru că scriam destul de bine încă din anii de şcoală. Câştigasem un premiu national pentru eseu şi astfel am ajuns la o universitate de Ivy League, care, după părerea mea, e mai puţin interesantă în realitate decât pare, dar asta nu înseamnă că nu sunt mândru că am studiat acolo.

Ei bine, în cei patru ani cât am stat la Yale, am avut foarte multe activităţi extra-curiculare, pentru că nu-mi plăcea deloc să studiez sau să scriu eseuri anoste şi, ca adolescent, avusesem note decente, dar nu suficient de bune ca să merg la Medicină sau la Drept, de exemplu, precum majoritatea colegilor mei, care, încă de la inceputul facultătii, ştiau precis ce cariere vor avea.

Eu nu ştiam decât că-mi doream să devin o vedetă Rock sau măcar un chitarist apreciat, iar visul meu era alimentat de faptul că una dintre activităţile mele din perioada studenţiei a fost aceea de director al postului de radio din campus şi bineînţeles că, în calitate de DJ, difuzam mult Rock… în special Captain Beefheart!

Avea această poezie suprarealistă a textelor compoziţiilor sale, care pe mine m-a fermecat, fiindcă ducea muzica la un nivel superior din punct de vedere artistic… asta credeam eu, dar când am început să le spun oamenilor ce grozav este, după ce îi ascultau discurile, mulţi se strâmbau şi îmi ziceau că e îngrozitor. Muzica poate diviza oamenii.

Cu toate astea, Lick My Decals Off, Baby [albumul experimental din 1970, primul pe care ‘His’ Magic Band devine ‘The’ Magic Band, concesie făcută de Van Vliet/Beefheart muzicienilor al căror lider devenise – n.r.], rămâne în continuare albumul meu favorit. Asta nu înseamnă că nu le iubesc pe toate, chiar dacă discurile scoase în timpul crizei cu Magic Band la Mercury [Unconditionally Guaranteed şi Bluejeans & Moonbeams, ambele din ’74 – n.r.] îmi plac ceva mai puţin… dar primul are totuşi câteva părţi bune.

Până la urmă ai preferat să acorzi întâietate muzicii, dar tot în anii de studenţie ţi-ai cultivat şi pasiunea pentru cinema, deci îngemănarea celor două forme de expresie are în tine rădăcini foarte vechi…

Într-adevăr, eram şi director al Yale Film Society, ba, mai mult, împreună cu Bill Moseley, partenerul meu de atunci, care a devenit apoi un actor destul de bun în filme de gen [cunoscut actualmente mai ales datorită rolurilor în trilogia Firefly, al lui Rob Zombie – n.r.], am pus bazele unui club de cinema Horror, care s-a bucurat chiar de un oarecare succes şi se întrunea fie marţea, fie miercurea la miezul nopţii, alternativ, într-o sală de curs unde proiectam filmele noastre preferate pe peliculă de 16 mm.

În fine, în 1974, când am absolvit, habar n-aveam ce urma să fac în continuare, dar ştiam sigur că nu mai voiam să calc în vreo şcoală niciodată în viaţa mea, fiindcă mi se părea o plictiseală maximă, aşa că, împreună cu Bill, am pus la cale un plan să găsim un cinematograf pe care să-l operăm noi şi în care să arătăm zilnic doar pelicule SF, Horror şi Fantasy.

Nici nu ştiu dacă mai exista ceva similar în lume, în afară de Grand Guignol din Paris, dar acela era un teatru unde se puneau în scenă piese cu elemente de Horror, pe când ce voiam noi să facem era un fel de Arthouse cu repertoriu cinematografic de gen, o idee în care noi, prinşi de avântul tinereţii… chiar credeam!

Ceea ce ne cam lipsea era însă simţul de business şi cu cei doar 1800 de dolari pe care-i aveam amândoi – ăsta era tot capitalul nostru -, n-am ajuns să întrezărim vreo perspectivă de reuşită, astfel încât, după un timp nu foarte lung, am renunţat la acest plan şi ne-am întors la familiile noastre, oricum îngrijorate că nu vom fi capabili după facultate să ne putem întreţine singuri proiectând filme care ne plăceau doar nouă.

În fine, în vara de care vorbim, când eu terminasem studiile, m-am dus în ultima mea vacanţă împreună cu părinţii în Nantucket, unde ei închiriaseră o casă, şi, la un moment dat, plictisit fiind, am intrat într-un club şi am întrebat cu tupeu dacă au nevoie de instrumentişti. M-am oferit să vin eu cu chitara şi, spre uimirea mea, m-au angajat pe loc să cânt acolo, de la 5 la 8, în fiecare după amiază.

Prin urmare, pe insula aia din Masachusetts am închis eu definitiv faza “profesională” cu cinematografia şi, de-atunci, nu m-am mai raportat la filme decât ca spectator sau muzician.

Totuşi, nu văd cum cântatul vara într-o staţiune turistică te-a apropiat de visul de a deveni un “Rock star”. De fapt, care au fost circumstanţele în care s-au aliniat astrele pentru tine?

Ei bine, acolo am cunoscut o tipă mai în vârstă decat mine şi am avut o aventură cu ea… într-un fel a fost ca un ritual de maturizare, pentru că m-a luat în grijă, cumva, văzându-mă atât de speriat de viaţă. Era un fel de terapeută nelicenţiată, fiindcă nu făcuse Medicina, şi îndruma o grămadă de puşti din New York care se uitau la ea ca la un guru, pentru că era foarte intuitivă şi avea o inteligenţă nativă ce suplinea lipsa educaţiei formale. Avea şi o poveste personală foarte colorată, fiind fosta iubită a pianistului Erroll Garner, autorul lui Misty în anii ’50, când îşi făcea veacul prin Harlem, iar prietenul ei cel mai bun era Edward Walland, care a scris romanul The Pawnbroker, ecranizat de Sidney Lumet, cu Rod Steiger în rolul principal.

Tipa asta, la un moment dat, s-a angajat într-o agenţie de publicitate, într-un job creativ, şi se învârtea în cercuri foarte boeme din New York-ul acelor vremuri, nişte amici înstăriţi plătindu-i până şi chiria apartamentului din Upper West Side în care locuia. Aşa se face că, atunci când am ajuns la rândul meu în oraş, am avut unde să stau şi am rămas în patul ei timp de câteva luni… scoteam capul din casă doar ca să mâncăm, uneori, noaptea, prin Chinatown. A fost o perioadă plăcută, dar nu putea dura foarte mult, fiindcă nu era corect nici faţă de mine însumi, nici faţă de ai mei, şi, pe deasupra, pe măsură ce trecea timpul, era din ce în ce mai clar că ea voia să se mărite.

Ca atare, după şase luni de locuit cu ea, căutam să ies cumva din situaţia respectivă, mai ales că părinţilor mei nu le convenea deloc ideea că aş fi putut să mă însor cu o femeie mai în vârstă decât mama!

Drept urmare, au pus piciorul în prag şi mi-au zis că tata are nevoie să îi fiu alături în Orient, la Tokyo, unde avea compania lui de import-export. Am profitat imediat de ocazie şi m-am întors în Syracuse, unde am început să învăţ limba chineză, mandarina, pentru că, între timp, Tokyo devenise ca destinaţie Taipei, firma tatalui meu urmând să se relocheze în Taiwan.

Aveam practic bagajele făcute când am văzut în ziar că Frank Zappa urma să aibă un concert la War Memorial, cu un invitat special… Captain Beefheart! Evident că n-am putut să nu merg să-i văd. Don [Don Van Vliet aka Captain Beefheart – n.r.] a fost grozav şi, la finalul cântării, m-am apropiat de scenă şi l-am strigat.

Când m-a observat, a venit la mine, m-a îmbrăţişat şi, pentru că-i era foame, ne-am dus să căutăm un restaurant şi am ajuns până la urmă la un tip care prepara coaste la grătar în curtea lui în fiecare noapte. Atunci i-am spus că, dacă vreodată îşi va reface trupa, aş vrea să-mi permită să dau şi eu o probă, fiindcă i-am studiat muzica destul de mult şi, ca atare, cred că aş putea să-i interpretez piesele.

Fără să ezite, mi-a propus să merg vinerea următoare la Boston şi, după concertul lui cu Zappa, să îi arăt ce ştiu. Zis şi făcut, am luat autobuzul, m-am cazat la Bill [Moseley] şi am mers amândoi la concert, după care i-am cântat la chitară lui Don în camera sa de hotel. Acesta, cu toate că a părut încântat şi mi-a spus că da, am putea lucra împreună, a făcut-o în clipa aia cam cu jumătate de gură, ori eu voiam să ştiu ceva concret, fiindcă aveam bilet spre Taipei în câteva zile.

Asta fost, măcar încercasem şi aveam încredere că, la un moment dat, se va lega ceva, cumva. În fine, am plecat apoi în Taiwan, unde am ţinut-o dintr-o aventură în alta timp de aproape doi ani, dar asta e altă poveste.

Are vreo legătură povestea asiatică cu proiectul The Edge of Heaven, dedicat Pop-ului chinez din anii ’30, pe care l-ai realizat în 2013 cu Gods and Monsters şi vocalistele Sally Kwok şi Mo Hai Jing?

Fără îndoială, pentru că în acea perioadă de tinereţe pe care am petrecut-o în Taiwan, am început o relaţie romantică cu o femeie din Singapore, care m-a însoţit apoi în America şi mi-a fost alături în anii de dinainte de a cânta cu Captain Beefheart. Lucra la staţia de radio cu mine şi am descoperit la ea o bandă cu muzică Pop din Shanghai, din Epoca de Aur din anii ’30-’40, care mi s-a părut foarte frumoasă. Nu auzisem ceva asemănător niciodată. Credeam că ştiu muzică, însă ea mi-a deschis o altă poartă spre inovaţie şi frumuseţe prin fuziunea dintre Est şi Vest, una de conjunctură, pentru că Shanghai a fost port liber între războaie şi locuiau acolo foarte mulţi străini, mai ales europeni… şi ruşii care fugeau de comunism, aşa cum europenii se temeau de fascism şi de nazism.

Aşa se face că, în sălile de dans şi în studiourile de înregistrări, s-a născut această fuziune în care intra şi Jazz-ul afroamerican, pentru că Jazz-ul era foarte trendy la nivelul claselor de sus. Buck Clayton, cel care avea să devină mai târziu trompetistul lui Count Basie, îşi făcuse o trupă acolo [Harlem Gentlemen, vedetele de la Canidrome, din Concesiunea Franceză din Shanghai – n.r.] şi a trăit în oraş mai bine de un an.

Mai era un tip, Li Jinhui, supranumit ‘tatăl muzicii populare chineze’, care înfiinţase un grup de cântăreţi şi dansatori [Bright Moon Song and Dance Troupe, desfiintaţă sub presiunea Kuomintangului şi reapărută în 1929 – n.r.], şi din tot acest amestec de tradiţii şi influenţe culturale s-a născut fuziunea frumoasă dintre Swing-ul şi Jazz-ul vestic, elemente de muzică cultă şi cele populare chinezeşti… aranjamente muzicale în game diferite, interpretarea în mandarină, ş.a.m.d.

Două au fost interpretele ale căror stil îl iubesc cel mai mult, Zhou Xuan şi Bai Guang… era o frază, ‘The Seven Great Singing Stars of Shanghai’ [expresia se referă de fapt la cele mai faimoase 7 voci din China anilor ’40 – n.r.], iar ele se numărau printre acestea. Deci, când am ascultat acea  bandă, am rămas interzis – ‘Ce naiba, ce-i cu asta?’ – şi i-am pus-o şi lui Captain Beefeheart. A fost excitat ca şi mine, ba chiar a cântat şi câte ceva din ea, dar asta înainte ca eu să fiu adoptat în trupă.

Am fost rugat apoi, în anii ’90, să fac aranjamentul pentru chitară la trei piese alese de un prieten de-al meu din New York, care urma să se căsătorească cu iubita sa chinezoaică în cadrul unei mari ceremonii în Chinatown şi s-au dovedit a avea succes, aşa că în minte mi-a rămas ideea că aş putea să dezvolt proiectul.

Oricum, un lucru a dus spre altul şi, la un moment dat, am făcut un EP pentru un mic label condus de un chinez al cărui tată, omul cu banii, a spus după ce l-a ascultat: ‘Wow, vreau un album întreg cu muzică din asta!’. Şi tot aşa, până la urmă, am ajuns la “The Edge of Heaven”.

Cât de simplă a fost însă, la vremea respectivă, re-acomodarea ta pe tărâm american, mai ales că ai revenit în ţară cu o parteneră de viaţă chinezoiacă?

În prima fază, în San Francisco, unde ne căsătorisem, nu ne-a mers prea bine, fiindcă eu nu am găsit nimic de lucru mai acătării, iar ea încă nu avea Green Card, deci nu putea lucra. Căsătoria ar fi trebuit să ajute, dar n-a fost chiar aşa, pentru că autorităţile nu au crezut că e una pe bune şi, pe de altă parte, nu a fost uşor să fim acceptaţi din prima, nici măcar de familie.

În cele din urmă, am decis să plecăm împreună la New York şi, în două zile de la sosire, am şi găsit un job de freelancer, să scriu diverse texte de prezentare pentru albume scoase de către CBS Records, fiindcă aveam o cunoştinţă, Susan Blond, ce fusese actriţă în filmele lui Andy Warhol regizate de Paul Morrissey, care devenise Head of Publicity la CBS. Eram plătit la articol şi scriam cu uşurinţă, ba chiar mi se părea că îmi irosesc diploma în Filologie, dar n-aveam ce face, fiindcă trebuia să-mi câştig cumva existenţa.

Am scris pentru ei timp de 13 ani – prea mult, dacă mă întrebi pe mine -, dar nu făceam niciun efort să livrez acele materiale, iar provocarea era să redactez texte cu impact la public şi astfel am ajuns să colaborez inclusiv cu graficieni sau producători faimoşi de spoturi TV.

Cel mai bun slogan pe care l-am creat a fost pentru The Clash, “Singura trupa care contează!”, eu chiar fiind convins la vremea aia că ăsta e purul adevăr… bineînţeles, până am început să cânt cu Beefheart, când mi-am dat seama că noi suntem, de fapt, singura trupă care contează. Vezi cum se schimbă perspectivele în viaţă?

Se pare că, indiferent de ce-am povesti, toate drumurile duc spre Captain Beefheart.

În anii aceia, el a venit la New York să concerteze la Bottom Line Club, unde am cântat şi eu la un moment dat, şi am fost să-i văd de fiecare dată… prin urmare, am petrecut ceva timp cu trupa, a fost foarte frumos şi ne-am apropiat mult în acele zile. Don era într-o situaţie destul de complicată din cauza caselor de discuri cu care semnase, adică avea contract cu Warner în SUA, dar, în acelaşi timp, unul cu Virgin în Anglia, iar cele două label-uri nu ştiau una de cealaltă! Bineînţeles că, atunci când s-a aflat, a fost ameninţat cu procese şi a trebuit să angajeze un avocat în San Francisco ca să-l scoată din contractul cu Warner şi să rămână reprezentat worldwide de Virgin.

Revenind la ale mele, spre finele lui 1979, mi-a spus că vrea să înregistreze un nou album şi mi-a încredinţat şi mie o piesă, pe care am repetat-o într-un mod foarte disciplinat cel puţin o lună de zile, fiindcă era cu-adevărat foarte complicată. Eu ştiind să cânt eminamente în stil Rock, am învăţat şi exersat atunci inclusiv o tehnică pe care n-o mai folosisem, bazată pe ciupitul coardelor, iar asta mi-a deschis dintr-o dată un întreg univers al contrapunctului. De altfel, foarte mult din bagajul tehnic pe care-l stăpânesc în prezent vine din experienţa cântatului cu Beefheart.

După aceea, în 1980, Don m-a chemat în L. A. să înregistrăm şi mi-a cerut să aplic teoria “notelor explozive” pe care o inventase, adică aveam să cânt fiecare notă muzicală ca şi când nu ar avea nicio legătură cu sunetul precedent sau cel următor, ca un fel de artificii care explodează în aer. Zis şi făcut, am repetat împreună şi am înregistrat apoi fără probleme, ba chiar am cântat şi la corn pe o piesă.

În toamnă, Don m-a rugat să îi devin şi manager, iar eu am acceptat, împreună cu Ling, prima mea soţie. Am vrut să-l ajutăm nu ca să ne îmbogăţim, ci pentru că îl apreciam şi îl iubeam, considerând la momentul respectiv că misiunea noastră e să-l readucem în atenţia publicului, pentru că dispăruse din prima linie şi chiar cred că am făcut o treabă bună, ceea ce, de fapt, a recunoscut şi el.

Asta te-a determinat să îi ţii muzica vie în Magic Band după retragerea lui în anii ’80, inclusiv când ai reformat trupa cu John French în 2003? Repertoriul vostru era bazat pe Trout Mask Replica şi Clear Spot, cu multe dintre compoziţiile originale rearanjate în versiuni orchestrale…

Da, şi am mai participat şi la o mulţime de concerte-tribut lui Beefheart [de la Fast ‘n’ Bulbous: The CB Project, din 2006, la The World of CB, ansamblu condus împreună cu Nona Hendryx, din 2017 – n.r.]. Am simţit că lumea are nevoie să i se reamintească faptul că el a fost un gigant care a zguduit pământul. A reprezentat cu adevărat un izvor de inspiraţie pentru mine şi între noi s-a creat, timp de câţiva ani, o legătură foarte puternică.

În plus, când eu am făcut parte din Magic Band îl aveam coleg pe Denny Walley [chitaristul pe care Captain Beefheart îl poreclise ‘Feelers Rebo’ – n.r.], ce cântase înainte inclusiv cu Zappa şi voia şi el să păstreze spiritul muzicii lui Beefheart, dar şi pe câţiva dintre membrii fondatori ai trupei, ca John French, Robert Williams sau Rockette Morton… deci pentru mine a fost o onoare să petrec un număr de ani alături de ei.

Vorbind de proiectele-tribut, ele au luat naştere aproape toate după 2000, când, după atâta timp scurs de la retragerea lui Captain Beefheart, publicul s-a schimbat radical. Cum a fost receptată muzica lui?

Cred că oamenii care vin la aceste concerte, inclusiv tinerii, au deja o oarecare aplecare şi pasiune pentru muzica sa. Cunosc măcar o parte din ea şi li se pare cel puţin interesantă. N-am avut niciodată senzaţia că interpretăm muzica lui Beefheart în faţa unor neofiţi. Niciodată! Ştiau de ea şi o admirau, dar, în principal, şi îmi pare rău să spun asta, publicul era format în general din oameni mai în vârstă.

Am concertat odată în Serbia, la Belgrad, cel mai îndepărtat oraş din Est în care am ajuns vreodată cu toţii, şi era un tip care se plimba prin public, ce arăta ca ultimul Hippie supravieţuitor din anii ’60, şi care se oprea din când în când şi striga către scenă ‘John French!!!’, de parcă era dus cu capul. A fost de necrezut. În Belgrad!

Cred că în acea perioadă am făcut un lucru foarte bun, fiindcă am încercat să lucrăm la un nivel înalt, să reproducem cu precizie compoziţiile originale, căci asta ne asumasem. Eu am făcut şi alte versiuni, mai jazzy, mai instrumentale, cum a fost de exemplu cele pentru Fast ‘n’ Bulbous, unde cântam mai spre Free Jazz, cu solouri brodate în jurul temelor, fără voce… a fost o experienţă distractivă pentru mine.

Nu mai fac asta acum în mod activ în afară de colaborarea ceva mai orientată spre Soul cu Nona Hendryx, şi asta inclusiv datorită faptului că ni se oferă din ce în ce mai rar şansa de a susţine acest tip de show-uri.

În anii ’90, ai înfiinţat Gods and Monsters, grup de Pyschedelic-Rock care ţi-a prilejuit întâlnirea cu un al doilea performer de care ai ajuns să te apropii mult, Jeff Buckley. Dar făceai deja pe atunci, până la acesta şi la Songs to No One din ‘92, o cu totul altfel de muzică, plasată undeva între Post-Punk şi Alternative-Rock...

Da. Ce s-a întâmplat a fost că, deşi iubeam ceea ce cânta Beefheart, în momentul în care am luat decizia să compun propria muzică, eram perfect conştient că nu trebuie să copiez sound-ul lui Beefheart fiindcă ar fi dat naştere unor comparaţii teribil de nefavorabile mie, plus că, în fond, de ce ar trebui să fiu eu cel care concurează cu el? Nu poţi, el se afla în propriul său avion, iar eu sunt cel care trebuia să îmi găsesc o cale numai a mea.

Dincolo de Beefheart, mie îmi plăcea mult şi Progressive-Rock-ul anilor ’60… de fapt eram influenţat de multe, de Blues, de Jazz, de Folk, de World Music. Când l-am întâlnit pe Jeff, eu conduceam deja Gods and Monsters de vreo doi ani şi făceam – în prima sa formulă – doar muzică instrumentală, pe care eu o găseam limitată, fiind convins că trebuie să prind momentul să trecem într-o altă etapă şi de aceea am început să compun altfel cântecele.

L-am cunoscut pe Jeff Buckley la un tribut Tim Buckley, “Greetings from Tim Buckley” [tatăl lui Jeff, legendarul folkist promotor al conceptului ‘vocea ca instrument’, mort la 28 de ani în urma unei supradoze de heroină – n.r.], susţinut într-o biserică din Brooklyn, St. Ann’s Church, concert care era organizat de un prieten de-al meu, Hall Willner [producător de albume pentru artişti ca Lou Reed, Marianne Faithfull, Allen Ginsberg şi William S. Burroughs – n.r.], ce mă rugase să particip, iar eu acceptasem cu entuziasm, pentru că îl admiram pe Tim Buckley de când eram DJ la Yale şi îi difuzam muzica în emisiunile mele.

Nu ştiam până atunci că are un fiu, însă, ascultându-l pe Jeff la repetiţii interpretând câteva piese ale tatălui său, mi-a venit ideea să cântăm împreună. ‘Wow, you’re a fuckin’ star, Jeff Buckley!’. El era foarte timid, dar mă auzise la rândul său cântând cu Captain Beefheart şi fusese impresionat. Eu mai avusesem o experienţă înainte, cu o femeie ca vocalist, şi cu toate că lucrasem bine împreună şi am avut cântări [inclusiv la CBGB – n.r.], nu am reuşit să scoatem un disc datorită contractului pe care îl aveam cu casa de discuri… în fine, este o poveste mai complicată.

Trebuie să-mi citeşti cartea [Touched by Grace: My Time with Jeff Buckley, din 2013 – n.r.]. Oricum, la vremea aceea ajunsesem să-mi doresc să am un bărbat ca vocalist, iar el a fost o alegere evidentă.

Îmi aduc aminte că l-am invitat atunci pe Jeff la masă şi l-am chestionat în legătură cu trupele sale favorite, iar el mi-a zis de The Smiths, The Doors, Led Zeppelin, la care i-am replicat că şi mie îmi plac la fel de mult. ‘Hai să facem împreună ceva în spiritul lor dar care să sune în stilul anilor ’90.’, pentru că, indiferent de schimbări, formula era până la urmă aceeaşi: vocalist, chitarist, basist, toboşar… Jeff era şi el un foarte bun chitarist doar că nu dorea să cânte pentru că era fascinat de Jim Morrison, mai ales că tocmai văzuse filmul The Doors, al lui Oliver Stone. Aşa am ajuns să facem muzică împreună.

Dincolo de asta, în general, eu am fost însă mereu deschis la colaborări cu oricine. Dacă îmi arată că sunt animaţi de o pasiune sinceră şi îşi doresc să lucreze cu mine, le dau oamenilor o şansă. Nu sunt un snob, nu am nasul pe sus. Am mai lucrat cu fete, de exemplu, dar în a doua perioadă cu trupa, cu Dina Emerson şi Emily Duff. Dina venea din zona experimentală întrucat cântase cu Meredith Monk, pe când Emily era mai degrabă o ‘Blues-Country music freak’, şi astfel îi aveam în linia de faţă pe Richard, Dina şi Emily, susţinuţi desigur de către secţia ritmică.

Ai amintit de Blues. Prin 2010, unul dintre numeroasele tale proiecte speciale, Chase the Devil, a fost unul bluesy, împreună cu vocalistul Dean Bowman. Mi se pare niţel stranie evoluţia unui muzician de la Avangardă la Blues…

Să fie chiar aşa? Blues-ul şi Gospel-ul, pentru că acel disc a fost conceput din perspectivă Gospel, sunt foarte asemănătoare. Primul este o versiune seculară, lumească, a Gospel-ului, iar Gospel-ul e foarte bluesy. Eu sunt credincios, dar nu şi extrem de religios, pe când Dean e foarte aplecat spre lectura Scripturii, aşa că mi s-a parut foarte cool să lucrăm împreună, în special pentru că am putut să folosesc tehnica bottleneck în interpretarea unor Spirituals.

Am o teorie referitoare la Blues şi la lumea înconjurătoare… dacă intri pe YouTube vei găsi o TED Talk, “Blues and the Tuning of the World”, care, foarte repede, a adunat peste 50,000 de vizualizări, ceea ce nu înseamnă mare lucru în raport cu alte statistici, însă arată că ceea ce spun este totuşi de un oarecare interes.

Teza mea este că, dacă examinezi muzica de pe întreaga planetă, aceasta conţine întotdeauna spiritul Blues infiltrat printre note şi măsuri. Note nedesluşite. În muzica celtică, în cea chinezească, în cea spaniolă, în toate muzicile lumii, dar în special în muzica indiană. Când asculţi aceste note nedesluşite în vocea cântăreţilor indieni ai senzaţia de spiritual şi apare în tine o emulaţie. Sunt precum clapele negre ale pianului strecurate printre cele albe, acel mic spaţiu, acel sfert de ton… din ele ies acele scâncete care pot fi de extaz sau de durere, însă, în oricare din cazuri, transmit ceva de sorginte divină.

Nu sunt muzicolog, dar eu cred că această legătură comună cu muzica din toată lumea are rădăcini în timpuri străvechi şi merită să fie studiată, chiar în muzica greacă din care mai există fragmente… pe mine aceasta e muzica de care sunt atras, cea care conţine notele şi gamele ce transformă instrumentul într-o voce. Simt prezenţa Sfântului Duh când ascult muzică de această factură.

Gary, ne-am plimbat mult prin timp în decursul acestui dialog. Până la urmă, dacă priveşti retrospectiv, inclusiv prin prisma nuanţării felului în care abordezi muzica, cât din idealismul care te caracteriza în tinereţe continuă să-ţi definească personalitatea?

Am rămas un idealist, dar sunt şi realist. De fapt, sunt cinic. Pe măsură ce înaintezi în vârstă ţi se limpezeşte viziunea şi înţelegi mai bine cum funcţionează lucrurile. Sigur că s-ar putea să înţelegi multe şi la vârste mai fragede, dar cred că în tinereţe avem, totuşi, o perspectivă mai romantică asupra vieţii, vedem lucrurile cum ar trebui să fie şi nu chiar aşa cum sunt ele de fapt.

Uite, sunt căsătorit cu soţia mea de aproape 40 de ani, am trecut împreună prin tot felul de situaţii şi, ca atare, îmi dau bine seama că uneori te afectează cele mai banale sau stupide lucruri, dar trebuie să conştientizezi că, în fond, nu poţi controla chiar fiecare detaliu, adică trebuie să te mai laşi uneori în voia lucrurilor. Faci ce poţi să faci şi asta e, iar dacă intri în contact cu persoane care aduc energii negative în existenţa ta nu trebuie să te laşi copleşit de situaţie, căci nu ai întotdeauna cum să le dai la o parte.

Eu am deja peste 70 de ani şi, la vârsta asta, mai am probabil vreo 10 ani buni de trăit, aşa că-mi doresc să continui să cânt la fel cum am făcut-o în toată cariera mea şi vreau să profit de timpul pe care-l mai am ca să lansez albume în continuare, poate chiar în acelaşi ritm intens în care-am făcut-o mereu, de la Beefheart încoace.

Am pe ţeavă acum cel puţin încă cinci albume, în stiluri diferite, care poate vor fi apreciate sau poate că nu, dar ele mă reflectă pe mine aşa cum sunt, cu diferitele aspecte ale personalităţii mele. Tot ceea ce pot să spun cu certitudine este că îmi rămân fidel mie însumi şi nu vreau să mai fac ceva ce nu mă reprezintă.

Nu am însă un plan de carieră, de fapt n-am avut niciodată o anume strategie, în afară de aceea pe care mi-a spus-o cineva mai demult şi anume că, dacă îmi propun să fiu muzician full time, atunci trebuie să lansez cât mai multe discuri în cât mai multe teritorii posibil şi să fac turnee peste tot pe unde pot.

Altfel, muzica dispare din atenţia publicului – bineînţeles, în afară de cazul în care unele piese devin super hit-uri, dar asta mi se pare că e tot mai dificil acum, când oamenii au o marjă extrem de mică de concentrare datorită folosirii internetului -, aşa că eu sunt tot timpul în priză şi fac cât de multe pot.

Asta nu înseamnă că ignor social media, dar îmi dau seama de riscul de a-i copleşi pe oameni cu postările şi nu vreau ca fanii să se simtă agresaţi de mine, mai ales că fiecare artist are dorinţa să fie cât mai mult în faţa publicului şi atunci multitudinea asta de mesaje se transformă într-un zumzet general neinteligibil. Cred că social media a cam stricat comunicarea inter-umană la nivel personal, dar e bine că mai există şi oameni cu care chiar poţi schimba idei, cum o facem noi doi acum, iar viaţa e prea scurtă pentru a o trăi în realităţi false sau iluzorii.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Paolo Soriani

NOTA: Gary Lucas a fost unul dintre invitaţii speciali a ediţiei din 2024 a Dracula Film Festival de la Braşov. Anul acesta, popularul festival dedicat cinematografiei Fantasy & Horror va avea loc în perioada 29 octombrie – 2 noiembrie.