„Ştrumfii: Filmul”/ Smurfs – Mai mult decât o ciupercă: ce înseamnă să fii smurf în 2025
Într-o epocă în care reboot-ul e literă de lege, iar studiourile hollywoodiene scormonesc prin sertarele culturii pop ca niște colecționari de viniluri rare, Smurfs (premiera: 29 august 2025) nu este doar un alt exercițiu de reciclare nostalgică.
Nu, nu e încă un “remember this?” cu CGI glossy. E ceva ce pare gândit la 3 noaptea, între o meditație transcendentală și o sesiune de TikTok scrolling intens. Un film care își începe respirația cu vocea Rihannei – Smurfette renăscută – și o continuă ca un eseu psihedelic despre identitate, alteritate și culoarea albastră ca formă de rezistență.
Regizat de Chris Miller (da, acel Miller care a transformat o pisică în cizme într-un samurai tragicomic) și scris de Pam Brady (South Park, deci: sarcasm asumat), filmul pornește aparent clasic: Papa Smurf e răpit, Gargamel (acum cu un frate, Razamel) vrea, din nou, să extragă esența vitală a smurfilor.
Dar de aici înainte, totul se destramă elegant: ca o pătură tricotată de bunica, pusă pe un scaun Bauhaus. Estetica? Un coșmar frumos. Anime, stop-motion, realism magic, un tardigrad filozof (Jimmy Kimmel). Și, desigur, muzica – o partitură compusă de Henry Jackman care alternează între trap eteric și coruri gregoriene glitch-uite.
Rihanna nu joacă Smurfette. Ea devine Smurfette. E voce, e spirit, e producător executiv, e coloană vertebrală emoțională.
Și, în mod neașteptat, oferă una dintre cele mai articulate reflecții despre apartenență într-un film animat din ultimul deceniu. Nu mai e fata-simbol. E liderul unei rebeliuni albastre împotriva uniformizării, o Alice feministă într-un Wonderland cu buget mare și intenții mari.
Filmul propune și o nouă geografie a SmurfLand-ului: nu doar păduri verzi și ciuperci locuibile, ci Parisul din 2025, distopic și alienant, unde smurfii învață ce înseamnă să fii invizibil – atât fizic, cât și simbolic.
Pe drum, întâlnim o galerie de voci de Oscar – Octavia Spencer, Sandra Oh, John Goodman, Nick Offerman – care, în loc să „joace” smurfi, îi „locuiesc”.
Filmul capătă dimensiuni de haiku suprarealist, în care fiecare replică e o formă de rezistență la absurd. Gargamel devine, mai degrabă, un simbol al anxietății hegemonice, decât un villain clasic. Vrea control, vrea ordine, vrea albăstrețea redusă la formulă.
Dar Smurfs din 2025 nu e despre coerență. E despre energie. Despre cum poți lua un simbol copilăros și să-l umpli cu întrebări grele. Cum e posibil ca propoziții simple să funcționeze ca mantre existențiale într-un peisaj filmic care se rupe în colaje, glitch-uri și metafore dezbrăcate de subtilitate.
Cei care așteaptă un film „pentru copii” vor fi, cel mai probabil, confuzi. Dar adolescenții, artiștii, visătorii și nostalgicii cu filtru post-ironic? Pentru ei, Smurfs e un dar. Un film care îți cere să pui întrebări și apoi refuză să-ți răspundă. Pentru că poate tocmai în lipsa răspunsurilor se află sensul vieții… albastre. Și dacă totul pare un trip? Ei bine, poate exact asta e ideea.
Un pic despre vechea franciză
În 2011, studioul Sony decide să lanseze primul lungmetraj cu buget serios – The Smurfs, regizat de Raja Gosnell.
Este, în mod surprinzător, o comedie urbană în care ștrumfii sunt azvârliți din lumea lor magică direct în Manhattan. E genul de premisă „fish out of water” (sau „ca peștele pe uscat”, cum zicem noi) pe care Hollywood o adoră: contrastul dintre inocența fantastică și cinismul metropolei.
Neil Patrick Harris joacă rolul „omului real” prins în nebunie, Hank Azaria este un Gargamel ultra-slapstick, iar Smurfette e jucată vocal de Katy Perry. Filmul devine un hit financiar, dar este pulverizat de critici. Vocea dominantă a fost: e haotic, e zgomotos și a uitat complet de magia liniștită a benzii desenate. Cu toate astea, încasările îl transformă într-un inevitabil început de franciză.
Urmează The Smurfs 2 (2013), în care Gargamel creează două „creaturi” gri – Vexy și Hackus – pentru a o răpi pe Smurfette și a o face să dezvăluie secretul esenței smurfiene.
De data aceasta, povestea se mută în Paris, capitala clișeelor romantice, și își propune să adauge un strat de introspecție: Smurfette se întreabă cine este cu adevărat, dat fiind că a fost creată de Gargamel, nu născută în satul ștrumfilor.
Temele sunt mai adânci decât în primul film, dar totul e îngropat în agitație digitală și glume mecanice. Rezultatul: performanță de box office modestă, recenzii și mai slabe, iar Sony decide să anuleze partea a treia, planificată inițial pentru 2015.
În 2017, studioul încearcă o recalibrare radicală: Smurfs: The Lost Village.
Este un reboot complet animat (fără live-action), cu un stil vizual inspirat de Peyo și o poveste care reorientează totul către Smurfette. Ea descoperă o hartă misterioasă și pleacă într-o aventură dincolo de granițele satului, unde găsește o civilizație întreagă de Smurf‑femei. Filmul este, în esență, o metaforă despre alteritate, descoperirea sinelui și echilibrul dintre genuri. Vizual, e elegant și coerent. Narativ, e previzibil, dar prietenos. A fost apreciat de părinții obosiți de hiperactivitatea primelor două filme. A mers decent în box office, dar nu suficient pentru a genera imediat o continuare.
Și așa ajungem la reboot-ul din 2025, care pare o resetare totală, ca și cum cineva ar fi șters tabla cu buretele ud și ar fi spus: „Hai să ne imaginăm că e prima oară când spunem povestea asta. Dar să o spunem altfel.”
Citește mai multe articole din FILM.
