ISABELA NEAMȚU: „Orice trăiești pe scenă trebuie să fie adevărat”
Una dintre cele mai apreciate actriţe din peisajul teatral bucureştean, ISABELA NEAMŢU (n. 9 martie 1977), sărbătoreşte anul acesta 25 de ani de carieră prin interpretarea memorabilă a unui rol devenit iconic în artele spectacolului datorită filmului lui Milos Forman din 1975, cel al asistentei-şefe din Zbor deasupra unui cuib de cuci, poveste pusă în scenă în actuala stagiune de către Vlad Cristache la Teatrul Nottara.
Isabela a absolvit UNATC în 2000, anul când apărea şi prima ediţie din Zile şi Nopţi, şi, drept urmare, modul în care a construit-o pe Sora Ratched în adaptarea cărţii lui Ken Kesey s-a constituit într-un bun prilej de slalom retrospectiv printre jaloanele care i-au definit parcursul profesional de succes, deopotrivă pe scena Indie şi în teatrul de repertoriu, în Capitală şi în provincie, în drame, comedii sau musicaluri.
Pentru că, dincolo de spectacolele în care poate fi aplaudată actualmente la Nottara, precum Stela, Ivona, Principesa Burgundiei, Operaţiunea “Petarda”, Figaro sau Agnes, aleasa lui Dumnezeu, trebuie să ne reamintim că ISABELA NEAMŢU a impresionat de-a lungul anilor în montări semnate de Radu Afrim sau Alexandru Dabija la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ la fel de mult cum a făcut-o, de exemplu, pe scenele de la Green Hours sau Godot în spectacolele Anei Mărgineanu, scrise de Peca Ştefan.
Să revenim însă la Ratched, “maşinăria” umană obsedată de ordine şi control căreia valoroasa actriţă îi dă viaţă în această nouă interpretare a piesei Zbor deasupra unui cuib de cuci.
Isabela, la prima vedere, povestea “cuibului de cuci” pare simplă: un delincvent ajunge la ospiciu ca să scape de închisoare, iar acolo bulversează ordinea instituţională și comportamentul pacienţilor. Care e însă perspectiva ta asupra piesei?
Am privit-o de la început deasupra acestui nivel de lectură. Mi s-a părut că această clinică este un loc în care se fac experimente, un loc în care acești oameni și-au predat libertatea și s-au internat de bunăvoie.
Au decis, într-un fel sau altul, că nu se pot adapta lumii de afară și s-au internat ca să fie “îmbunătățiți”, iar în universul ăsta aproape concentraționar au intrat într-o rutină din care îi trezește McMurphy, acest personaj flamboaiant, extrovert, exuberant și care sparge toate tiparele… un fel de Robin Hood, un rebel fără cauză, așa îl vede regizorul.
În privinţa personajului tău, Sora Ratched, cea care încearcă să ţină situaţia sub control, presupun că, tot de la început, i-ai schiţat mental un portret…
Da, absolut! Am făcut o fișă a personajului, în care am descris în detaliu până și ce culoare are tapetul din dormitorul ei, dar aceste lucruri sunt secrete, foarte personale, nu le pot dezvălui. Pot doar să îţi spun numele ei mic, așa cum mi-am imaginat eu că o cheamă. Cred că o cheamă Angela… Angela Ratched.
Dincolo de asta, am pornit la facerea acestui construct bazându-mă pe un porumbel care i-a ieșit pe gură lui Cristache [regizorul Vlad Cristache – n.r.] la repetiții, care a zis ceva de genul: ‘Mediocritatea te omoară prin consecvență’, adică felul ei de a aborda lucrurile trebuia să conțină asta.
Bineînţeles, a mai a fost şi faptul că ea este un monstru cu față umană… dar nu e Hitler, pentru că aproape niciodată nu-și iese din fire. O face numai în a doua parte a spectacolului, când lucrurile chiar o iau razna și atunci doar de două ori. Ratched are un autocontrol absolut și, de aceea, poți să întrezărești foarte puțin cine este ea cu adevărat, dar în interiorul său, de fapt, e o lume întreagă.
Ca să o pot înțelege, i-am și găsit în prima fază niște justificări, dar apoi nu i le-am mai găsit… şi de-aici o predau judecății publicului. Pe scenă, ea este construită prin raport direct și personal cu McMurphy, este antagonistul din poveste. Binele și răul se încleștează și, până la urmă, răul învinge.
Câtă libertate ți-a lăsat Vlad Cristache în construcția personajului? În general, cum vezi raportul între tine, ca actriță, și regizorul unui spectacol?
Pentru mine, regizorul este o autoritate pe care-mi place să o recunosc și să o respect și care mă inspiră, în aceeași măsură. Nu îmi propun să-mi impun ideile, ci îmi place să mă agăț de detalii din viziunea lui și acolo să fiu creativă.
În acest caz, Vlad a fost Sora Ratched pentru mine, adică nu m-a lăsat să fac nimic de capul meu… nimic, nimic, nimic. M-a “terorizat”. Am descoperit cu această ocazie un autor extraordinar de muzică clasică contemporană, Arvo Pärt, care ne-a însoțit o bună parte din repetiții, fiindcă Vlad a playat continuu aceeași piesă, Spiegel im Spiegel, dorindu-și ca eu să intru… să fiu acea melodie.
La un moment dat, a închis-o, am început să lucrăm, să ridicăm, iar atunci când simțea că am ieșit din melodie o punea din nou, deci el și-a dorit foarte mult ca acest personaj, cu toate datele lui, cu dinamica din scenă, să intre în acest tipar, pentru că Ratched, totuși, nu e un simplu pion, ea este… Pionul!
Dincolo de acţiunea în sine, Zbor deasupra unui cuib de cuci conține o sumedenie de subteme de interes, foarte relevante pentru momentul actual. În ce zonă ți-a vorbit mai profund acest text?
Mi-a vorbit în primul rând despre libertate, tocmai pentru că subiectul este atât de vast… fiindcă e așa o iluzie libertatea noastră sau ceea ce credem noi că e libertate. Vorbim aici despre libertatea exterioară, libertatea de care avem nevoie ca să putem funcționa într-o societate normală, libertatea în care eu mă desfășor fără să îi încalc libertatea celuilalt.
Piesa e despre libertate, despre bucuria de a trăi, iar asta mi se pare o temă foarte importantă. Pungașul ăsta, eroul ăsta, cum vrei să-i spui, este pentru mine un tip căruia îi place viața, îi plac provocările, îi place să simtă că trăiește, sentiment pe care pacienții din această clinică l-au pierdut, iar viața care clocotește în el, de fapt, zdruncină sistemul. Pentru că, dincolo de libertate, de bucuria de a trăi, mai e vorba și de democrația nefuncțională.
Cum să spun? E demonstrat în text, ei fac parte dintr-o comunitate în care pot vota pentru binele lor unele aspecte, până într-un punct în care anumite aspecte nu pot fi votate pentru că așa vrea conducerea… ceea ce se ni întâmplă şi nouă acum.
Film „Clouds of Chernobyl (Anul pierdut 1986)” (r: Ligia Ciornei), 2022 – Trailer:
Un studiu făcut relativ recent arată că aproape jumătate din tinerii români de 18-34 de ani, deci născuți după 1989, sunt în favoarea instaurării unui regim totalitar. Nu ți-e teamă că Sora Ratched va fi simpatizată de o parte a publicului?
Nu, n-are cum! Unu: nu cred că e un studiu real. Doi: habar n-au despre ce vorbesc. Cred că există o atracție a unui sistem care să funcționeze perfect, unde toate rotițele să lucreze într-un ceasornic impecabil lucrat, doar că factorul viață, care înseamnă imprevizibilul, nu poate fi ignorat… deci sistemul ăsta, de fapt, nu poate fi construit.
Este o utopie crearea unui sistem perfect, a unei democrații perfecte, a unui lucru care să funcționeze perfect, deci acești simpatizanți a unui regim totalitar, să-i spunem, care cred că impunerea cu forța a unor reguli va duce la această disciplină de mecanism perfect, se înșeală.
Aceste percepții sunt încurajate de necunoașterea unor situaţii sau vremuri pe care nu le-au trăit. Prin spectacole precum Zbor deasupra unui cuib de cuci sau Operaţiunea “Petarda”, de exemplu, poate teatrul să le mai corecteze?
Mi-ar plăcea să cred că teatrul are această funcție, dar nu prea cred că are și puterea s-o facă. E ceva ce voi spune acum, deși facând-o îmi dau seama cât de mult a însemnat pentru mine trecerea a 25 de ani de meserie: la început, eu nu am crezut deloc în emoție.
Nu am crezut. Mi se părea că întâlnirea pe scenă a unor actori se face cu un alt scop decât emoția pur mentală, că sunt niște idei sau teme care se aruncă pe tavă pentru a da de gândit ulterior spectatorului, dar nu am crezut în emoție.
Acum însă cred foarte tare că tocmai pentru asta vine publicul, fiindcă cei mai mulți dintre oameni au foarte rar emoții… viețile lor sunt prinse în niște angrenaje și într-o anume rutină, iar ei vin la teatru ca să simtă, să trăiască ceva. Ce anume să trăiască? Prin empatie, ceva ce li se întâmplă unor personaje pe scenă. Deci cred că mai degrabă asta ar fi funcția principală a teatrului, după gustul meu și după părerea mea.
„Operaţiunea «Petarda»”, Teatrul Nottara – Trailer:
Vorbind de emoții, ele există şi în investiţia din propriile trăiri ale actorului în personaje. Între Sora Ratched şi Martha din Agnes, aleasa lui Dumnezeu, ambele versate în manipulare psihologică, de exemplu, care a fost mai solicitant?
Deși au amândouă acest punct comun, că își doresc binele și că ambele cred că ceea ce fac este binele pacientului, Martha e cineva care a suferit, care a avut o dezamăgire enormă și are o rană ascunsă, pe când Sora Ratched are ceva diabolic, ei începând să-i placă la un moment dat statutul său și, de aici, personajele se despart, adică tehnicile prin care ceilalți pot fi ajutați sunt în cele două cazuri, practic, diferite.
Pentru mine, e mai greu de făcut Sora Ratched, adică e foarte greu acum, când trebuie să o interpretez în spectacol, pentru că trebuie să conțin lucrurile – nu m-a lăsat Vlad să las în afară mai nimic -, dar, totuși, trebuie să le am în mine.
La Marta în schimb a fost mai grea construcția şi mi-e ușor să o joc în faţa publicului, fiindcă acolo e o dezbatere între rațiune și credință și am luat-o personal un pic… dar cam asta ar fi diferența.
Revenind la conştientizarea publicului, acum 20 de ani ne cântai România, trezește-te!, iar în 2010 jucai în România 21. Cât mai rămâne valabil din acele texte în prezent?
Răspunsul e groaznic. Ștefan Peca a scris textul România 21 când avea 21 de ani, imediat după Revoluţie, şi de-atunci nu pare că s-a schimbat nimic.
Nu pare că s-a schimbat nimic, dar, pentru că eu sunt cu obstinație o optimistă, cred că și atunci Ștefan vedea un pic cam negru lucrurile și cred că și acum, dacă ai o înclinație să fii pesimist, le vezi la fel de negru. Eu prefer să mă concentrez pe vârfurile acelea de bine și de optimism de unde se poate face ceva, iar ele există.
Dincolo de asta, 89.89… fierbinte după ’89 [Teatrul Foarte Mic, 2004 – n.r.], în regia Anei Mărgineanu, după cinci fragmente de texte de autori români, cu Coca Bloos, cu Gheorghe Visu, a fost o felie de teatru adevărat! Ce avea spectacolul ăla nemaipomenit de frumos erau părțile interactive, momentele în care era implicat publicul să participe, ceva ce nu prea se făcuse până atunci.
89.89 a fost un spectacol mai luminos și era despre teatru, iar bucățile de acolo, fie că erau despre o actriță care caută afirmarea și nu o găsește sau despre o familie disfuncțională, toate reprezentau felii de viață tratate foarte teatral.
Cât despre România 21 a lui Peca, aceasta a fost montată mai târziu [în 2010 – n.r.], la Piatra Neamţ, dar, de fapt, e scrisă înainte de asta. Uite-așa le punem cap la cap…
Cercul se închide în 2015, când te-ai întors în Anul dispărut. 1989, tot în regia Anei Mărgineanu, tot după un text de Peca Ștefan. Cum se schimbase perspectiva voastră?
Da, am făcut acel spectacol la Teatrul Mic. Atunci, cu toate că se adâncise amărăciunea unor așteptări care au fost înșelate, fiindcă să nu uităm că 89.89… fierbinte după ’89 s-a pus în scenă când încă nu intrasem în Europa, luciditatea cu care era privit acest an se ascuțise şi asta-i diferenţa, după părerea mea, dintre cele trei momente ale Anei Mărgineanu vis-à-vis de 1989.
A fost mai întâi un ‘89 colorat, pestriț, tumultuos, văzut de cineva foarte tânăr, care încă nu se organizase nici el cu interiorul lui, apoi a venit o vedere sumbră și pesimistă a unei Românii care nu va reuși să se scuture niciodată și să devină altceva și, după aceea, a urmat acel 1989 pe care trebuie să ni-l asumăm. Da, am omorât doi dictatori și, da, scheleții lor sunt într-un dulap – căci eu o jucam pe Elena Ceaușescu în ultima parte, care apărea la propriu dintr-un șifonier, a cărui uşi se deschideau scârțâind aproape de buza scenei -, dar spectacolul privea atunci foarte lucid asupra acestui adevăr și a faptului că el nu a fost spus.
În ziua de azi, cred că adevărul se spune deja, dar nu s-a făcut, totuşi, acel proces al comunismului… deși nu știu cum ar putea arăta și dacă sau cât ar ajuta în mod concret o înfierare publică, clară, a unui sistem totalitar, din partea statului. Poate preventiv, văzând că se instalează la unii această fantezie.
„Anul dispărut. 1989” (r: Ana Mărgineanu), 2015, Teatrul Mic – Trailer:
Cum s-a născut, de fapt, relația de conclucrare cu regizoarea Ana Mărgineanu, materializată de-a lungul timpului printr-o serie de spectacole notabile?
Prima colaborare a fost la un an după ce am terminat, în 2001 parcă, un an în care nu făcusem mai nimic… a fost anul zero și pentru mine, și pentru cinema-ul românesc.
A început cu un telefon pe care l-am primit de la ea ca să lucrăm Deșeuri, după Teatrul descompus al lui Matei Vișniec, iar spectacolul a avut un succes extraordinar la Green Hours. Deșeuri era atât de simplu și atât de deștept!
Ana, pe care o știam din facultate, este un regizor genial, eu așa o văd, şi este printre puținii care mai știu să lucreze cu actorul în detaliu, nu în general. Deșeuri a fost primul nostru spectacol și apoi au continuat toate celelalte, pentru că s-a legat între noi și o prietenie, adică ne-am înțeles foarte bine în multe privințe.
Vorbeam mult, discutam mult, ne sfătuiam mult, dar, cu toate astea, reușea să aibă autoritate asupra mea și asupra noastră, pentru că eram o gașcă de tineri nebuni, toți cam de aceeași vârstă.
Isabela, vocea ta e parte din Pop culture, de la animațiile de cinema până la anunţurile din metrou, dar spectacole precum România 21 sau 5 minute miraculoase în Piatra Neamț au fost rare prilejuri când publicul te-a putut auzi cântând live. De ce atât de puţin?
Îmi pare rău şi mie că s-a întâmplat atât de rar, dar nu știu să-ţi spun de ce… pur şi simplu așa a fost.
Dar nu este închis subiectul şi abia aștept să-mi propună cineva să cânt într-un spectacol, fiindcă e o zonă unde aș mai avea ceva de explorat. Chiar mi-ar plăcea! Dacă a putut Irene Papas la 50 de ani, iată, și eu sunt pregătită.
Revin la “anul zero” din viaţa ta profesională. Dacă-mi amintesc bine, în 2000, ai jucat la Bulandra în Trilogia belgrădeană, în regia lui Theodor-Cristian Popescu, şi apoi în Odiseea 2001 a Cătălinei Buzoianu. Au lăsat urme acele experiențe?
Profesional, nu prea, fiindcă în Odiseea am ajuns deoarece o colegă actriță nu a mai putut să meargă în acel turneu fabulos pe Marea Mediterană, iar doamna Cătălina Buzoianu, care mă văzuse în Trilogia belgrădeană, m-a luat pe mine, deci, practic, am făcut o înlocuire.
Eram zeița Atena şi am intrat destul de repede în rol, pentru că nu era foarte complicat sau solicitant ce aveam de făcut, dar experiența umană, personală, a surclasat orice altceva. Adică acele două luni și jumătate au fost cât o viață de om… pentru că am schimbat țările foarte des, stăteam câte șapte zile încontinuu pe mare, fără să vedem orizont, iar asta e ceva ce un om ar trebui să încerce o dată în viață, asta e ceva de trăit.
Apoi era experiența spectacolelor în sine, jucate în amfiteatre grecești, în țări în care femeile nu puteau veni la spectacole pentru că erau la 10 seara și publicul era format dintr-o mie de bărbați, cu noi ajustându-ne costumele ca să putem juca în Mostaganem și Annaba în Algeria, de exemplu, pentru că acolo un umăr gol înseamnă foarte mult, foarte mult şi eram îmbrăcate până în dinți.
Deci am trăit lucruri cultural și personal foarte profunde și frumoase în acea Odisee.
În ceea ce priveste parcursul tău profesional, cum a evoluat acesta după absolvire?
Pur și simplu, când am terminat facultatea, am simțit că cineva ne-a dat jos din brațe și ne-a zis: ‘Hai, descurcați-vă!’. Nu a venit nicio propunere, nu s-a deschis nicio ușă, deși eram o generație bună şi avusesem un spectacol de succes la Casandra cu Trei surori, în regia domnului profesor Florin Zamfirescu. A fost teribil, teribil!
Mă rog, s-a mai întâmplat și altceva, care nu e chiar așa de teribil… am fost invitată să merg la teatrul din Piatra Neamț, practic să mă întorc acasă, și am refuzat. Am vrut să rămân în București și m-a costat acel refuz. În clipele mele grele – fiindcă au fost vreo câteva -, m-am gândit dacă acel refuz nu m-a costat, de fapt, altceva… adică e foarte bine să aparții de o trupă și să fii într-o trupă și să crești într-o trupă.
A trebuit să treacă niște ani în care am fost liber profesionistă, până în 2008, ca apoi să prețuiesc foarte mult intrarea într-un colectiv și, ca atare, au urmat după aceea câțiva ani la Piatra Neamț foarte, foarte tari [Isabela Neamţu a debutat pe scena Teatrului Tineretului în 2009, în două piese puse în scenă de către Szabó K. István, Râs nervos şi Soldaţii – n.r.].
Eram acolo o gașcă foarte șmecheră de actori şi am lucrat cu niște regizori pe care, ca actriţă în teatrul independent, nu i-aș fi întâlnit, precum Radu Afrim sau Alexandru Dabija, dar ca totul să fie consecvent cu ceea ce sunt, deşi eram în creştere, rol după rol, şi mai înţelegeam câte ceva despre lume şi viaţă… au urmat iar niște ani de independent, pentru că teatrul din Piatra Neamț a intrat în renovare și o perioadă n-a avut activitate.
A fost foarte greu pentru toți și nu am putut să fac față, aşa că m-am întors iar în București, am făcut o asociație culturală şi am lucrat spectacole în [teatrul] independent până la “momentul” Nottara.
„LSD Theatre Show” (r: Horia Suru), 2013, Godot Café-Teatru – Trailer:
Pe parcursul timpului, ai avut momente în care ţi-ai pus problema să renunți la teatru?
Da, absolut! Cred că încă nu învățasem să gestionez datele acestei meserii în viața mea. Este un consum foarte mare după fiecare spectacol sau după câte o etapă de repetiții, un consum care te poate doborî dacă nu ești pe fază şi nu te poţi ține tare.
Pe mine m-a doborât de vreo câteva ori, dar nu de asta am vrut să mă las… am vrut să mă las fiindcă nu mai vedeam orizont, adică mi se părea că e prea puțin, că lucrurile trebuie să aibă un scop precis şi mi se părea că erau doar în sine.
Apoi mi-am dat seama că, de fapt, scopul ăla trebuie să fie al meu, nu trebuie să aștept de la context să-mi dea acest scop, iar acum sunt ani lumină de acele momente… sper. De fapt, adevărul scenic pe mine m-a adus la Adevăr, iar Adevărul mă ține încă în meserie.
One-woman show „Grounded” (r: Ligia Ciornei), 2019, unteatru – Trailer:
Cum s-a nuanţat relația ta cu publicul în tot acest timp? Sunt diferenţe între publicul din Piatra Neamț şi cel din București, presupun, aşa cum iubitorii teatrului de repertoriu diferă față de cei atraşi de proiectele independente. Ce aștepți de la public și ce înțelegi să îi oferi?
Este interesantă întrebarea ta, pentru că meseria asta are două părți. Are o parte în care tu te pregătești intens să ieși în fața publicului şi aici eu mă simt foarte bine, îmi place enorm, este creuzetul de coacere, de facere, dar în schimb partea a doua rămâne încă un mister pentru mine. Felul în care munca ta este apreciată, felul în care tu și trăirile tale ajung la un anumit public, felul în care vei fi perceput într-o seară diferit de altă seară, cu toate că, în esenţă, tu ești același, asta rămâne un mister pentru mine și nu pot să am nicio așteptare.
Apropo de Zbor deasupra unui cuib de cuci și de întrebarea ta dacă Sora Ratched riscă să fie simpatică – iar eu cred că nu -, am trăit o chestie aparte. Cred că la a treia reprezentaţie, am ieșit cu toții la aplauze și, apoi, am ieșit pe rând, iar aplauzele, pe măsură ce fiecare înainta, se întețeau și mai tare, și mai tare… când au ajuns și la mine, a fost un soi de hâc – eu așa l-am perceput -, adică: ‘Asta e aia rea, o aplaudăm?… Bine, o aplaudăm!’. Așa am simțit-o, pe cuvântul meu, deci a fost foarte interesant.
Nu știu, aș vrea să pot oferi mai mult, să știu cum să ofer mai mult… să știu ce înseamnă această ardere fără să fie falsă, fiindcă există un tip de trăire pe care publicul o respinge. Este un plus acolo, la care el e reticent, deci tu, ca actor, trebuie să rămâi în adevăr. Orice faci pe scenă, orice trăiești pe scenă trebuie să fie adevărat, cristal. Dacă nu, publicul e foarte critic la asta.
Până la urmă, “oricine o privește mă vede pe mine așa cum sunt eu cu adevărat”, după cum zice şi personajul tău din Ivona, principesa Burgundiei. Când urci pe scenă acum, după 25 de ani de carieră, cât joci și cât te joci?
Nici nu mă joc, nici nu joc… asta e greșeala mea.
Mi-a zis mama: ‘Dacă tu mai continui așa, nu știu unde te văd! Tu trebuie să le ceri niște roluri de comedie, mai ușoare, nu se mai poate cu rolurile astea!’.
Mă arunc, mă scufund în ele și le trăiesc până la sânge. Chiar asta fac. Şi exist în niște situații. Exist eu, cu datele mele, în niște situații.
Apropo de Ivona, am luat un premiu de poezie la ziarul Ceahlăul, în anul 1994, în clasa a XII-a, dar nu am trimis acele poezii cu numele meu, ci am trimis sub pseudonim, iar acesta era Margareta Soare, exact ca numele reginei pe care o joc în acest spectacol.
În perioada intrării în echipa Nottara, spuneai că “sunt un om într-o luptă cu mine însămi și cu lumea”. Mai duci această luptă și în 2025?
Da! Da! Trebuie să apărăm meseria și valorile ei. Trebuie să ne ținem cu dinții de calitate, înaintea cantității. Trebuie să nu facem rabat de la timpul pe care e necesar să-l investim în lucrul nostru. Sunt atâtea lucruri pentru care să te lupți și pe care ritmul vieții încearcă să le aplatizeze și să le facă tăvălug.
Știi ce sunt eu? “Frâna progresului”, așa îmi place să-mi spun, adică eu vreau să facem teatru ca și până acum, să avem întâi lecturi, să înțelegem textul pe care urmează să-l abordăm și apoi să trecem pe scenă și apoi să ieșim la public. Cele trei etape nu trebuie arse, chiar dacă artiștii momentului sunt cei ale căror motoare sunt turate să se exprime, să fie vizibili, să schimbe repede ceva.
În ce mă priveşte, nu e însă genul acela de luptă încrâncenată, ci este o luptă stoică, dar luminoasă, de fapt, mai mult o rezistență care are la bază joaca și ludicul, care sunt prezente în viață peste tot. Trebuie să nu uităm să ne jucăm și să nu ne pierdem umorul.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
Cover Foto: (Alternativa) Isabela Neamțu | foto Andrei Gîndac
