Cineastul PAOLO SORRENTINO despre “PARTHENOPE” – 2025
Odată, când mi s-a pus una dintre acele întrebări dificile, de genul ‘Ce este sacru pentru tine?’, am răspuns instinctiv: ‘Sacru este ceea ce nu vom uita niciodată din povestea vieții noastre.’.
Așa s-a născut acest film.
Pentru mine, Parthenope este, înainte de toate, un film despre sacru, despre toate lucrurile pe care o femeie nu a putut să le uite în cei șaptezeci și trei de ani de viață ai săi:
golful Napoli și părinții ei, primele ei iubiri – una pură și strălucitoare, cealaltă sordidă și de nedescris – vara perfectă din Capri, lipsită de griji, cu zorile sale sărate, diminețile liniștite și nopțile parfumate; acele întâlniri pe fugă, extravagante sau decisive; descoperirea în adolescenţă a erotismului, seducției și amețeala pe care o dă libertatea, sentimentul de a fi atât de plenar vie încât suspină în faţa exuberanței vieții; căutarea disperată a adevăratului ei sine, iubirile pierdute sau abia gustate, durerile care o scufundă în viața de adult, viaţa care se scurge şi trecerea inexorabilă a timpului, singurul iubit care nu o va părăsi niciodată.
Și, în toate acestea, se află Napoli, cu vitalitatea sa exasperantă, cu minunății ce pot apare după fiecare colț, cu toată acea lume mereu pregătită, ca și cum ar aștepta aliniată în spatele unei cortine invizibile ca să intre în scenă și să îi ofere haosul, vulgaritatea, surpriza, pitorescul, promiscuitatea și toate celelalte.
Napoli este liber şi periculos, Napoli nu judecă niciodată. Napoli este ca Parthenope.
Libertatea acestei femei este o constantă, ceva la care nu va renunța niciodată, chiar dacă asta înseamnă să îmbrățișeze singurătatea. Pentru că, din nefericire, singurătatea și libertatea merg prea adesea mână în mână.
Napoli este locul ideal pentru a avea iluzia că trăim vieți minunate și imprevizibile.
Locul ideal, în care povestea vieții noastre pare – pentru a adopta metafora perfectă a lui Giorgio Manganelli – precum partea de dedesubt a unui covor: putem să îi intui designul chiar dacă nu-l putem vedea.
Viața unei fiinţe umane nu este niciodată limpede, nu este logică. Ea este enormă şi e ușor să ne rătăcim în vastitatea vieții.
Încercăm să ne uităm la propria viață, să îi înțelegem designul, să îi dăm un sens, dar viața nu ne vede. Viața este mereu în altă parte. Asta e condiţia noastră, care ne epuizează și ne face sa ne îndoim. Iar asta ne face misterioși.
Parthenope, ca noi toți, este plină de îndoieli și de mister. „Iubești prea mult sau prea puțin? Fiindcă asta face diferenţa.”, îi spune, la un moment dat, un personaj demonic din film, deghizat în sfânt.
De fapt, întrebare este adresată fiecăruia dintre noi. Ea nu știe ce să spună şi nici noi nu avem un răspuns. Pentru că toate întrebările au fost deja puse, iar toate răspunsurile s-au dovedit a fi ambigue, evazive, contradictorii.
Această lipsă de cunoaștere de sine este cea care ne face, în ochii celorlalți, un mister. Parthenope este un mister.
Mai întâi ne abandonăm, ne lăsăm duși, apoi devenim responsabili, după care suntem lăsați să ne ducem.
Acesta este mersul timpului, aceasta e tema ambițioasă a filmului: curgerea vieții, cu toată euforia și dezamăgirea conţinute în ea, înflorirea și dispariția iubirii, sfârșitul melancoliei și începutul dorinței.
Pe scurt, întregul repertoriu al existenței sau tot ceea ce e posibil să se poată încorpora din acesta într-un film.
Astfel, odată cu trecerea timpului, chiar și viața din Napoli, oricât de uimitoare și imprevizibilă ar fi ea, se stinge. Parthenope a fost abandonată de tinerețe, iar emoțiile au plecat la rândul lor. Marea din golful Napoli nu mai este altceva decât apă. Minunea s-a estompat. Marea înșelăciune nu mai înșeală. Ea rămâne singură.
Devenim ceea suntem, după cum spune Nietzsche, așa că Parthenope părăsește Napoli pentru un loc mai anonim. Acum este adultă, are o slujbă. Timp de patruzeci de ani, se culcă devreme, așa cum scria Proust și interpreta De Niro. Ea iubește mult prea puțin.
Când, la șaptezeci și trei de ani, se pensionează, trebuie să se schimbe din nou.
Trebuie să învețe să-și privească trecutul, să recunoască sacrul din ea. Să înceapă, din nou, să iubească prea mult sau măcar să își imagineze că o face.
Așa că se întoarce la Napoli, acel oraș snob, distant, sălbatic, care nu se schimbă niciodată şi care, cu toate că a trecut atâta vreme, încă știe cum să înșele, oferindu-ne, poate, singurul sentiment care ne ține în viață până la sfârșit: capacitatea de a ne minuna.
Atunci Parthenope suspină. La fel cum făcea atunci când era adolescentă.
PAOLO SORRENTINO
NOTĂ: “Parthenope”, filmul scris şi regizat de către Paolo Sorrentino (“Youth”, La grande bellezza”), nominalizat la Palme d’Or, la Cannes, în 2024, poate fi vizionat în cinematografele din România din acest weekend.
Traducere & adaptare de IOAN BIG | Foto – Courtesy of Independenţa Film
