ZEYLA TOMLYN – „White Cat”
Nu arareori m-a frustrat la mine însumi faptul că am o asemenea înclinație spre muzica întunecată, dulce-amară, chiar încrâncenată, încât mi-e greu să mă bucur cu adevărat de câte o piesă solară, de câte o pepită de veselie sonoră care îmi iese în cale.
Cine-a purtat vreodată conversația asta cu cei dragi: „Ți-am ascultat muzica și vreau să te întreb dacă ești bine, așa, în suflet?”, mâinile sus!
Ei bine, astăzi vin să vă spun despre unul dintre rarele momente în care, după ce ascult un album, pot să răspund cu mâna pe inimă DA!
Acesta este „White Cat”, al lui Zeyla Tomlyn, lansat de curând pe platformele de streaming – un album atât de plin de „good vibes” încât poate descreți fruntea oricui, inclusiv a unui meloman morocănos ca mine.
Știu, unii dintre voi au citit „good vibes” și dinți s-au strepezit, păr s-a zburlit, încheieturi ale degetelor s-au albit. Nu mă înțelegeți greșit, acest disc nu este o zăpăceală new-age înregistrată de „oameni care cred că clopoțeii de vânt sunt un instrument muzical”.
Și totuși, dacă Zeyla Tomlyn ar pune mâna pe niște clopoței de vânt, ar dovedi că sunt, ar putea scoate din ei muzică de să lase guri căscate în toate punctele cardinale. Însă primul lucru care sare în evidență la muzica ei este vocea.
Nenumărate voci se împletesc în armonii și ritmuri atât de complexe, cu o asemenea concretețe, încât experiența este aproape copleșitoare, ca o amintire despre libertatea copilului din tine de a se fragmenta într-o sută de personaje care vorbesc și se joacă unele cu altele și împreună.
De aici vine acea lumină caldă ca o îmbrățișare din care pare construit acest album.
Zeyla a înglobat în vocabularul ei muzical atât de multe elemente, încât a reușit să facă un album care sună simplu, care vorbește direct și fără afectări stilistice, conectat direct la sistemul nervos, însă fără scurtături și fără să se prefacă. Este simplitatea aceea aflată la celălalt capăt al hățișului, este frumusețea copilărească recuperată prin experiență și înțelegere.
Am aflat recent că Zeyla a fost studenta lui Bobby McFerrin, iar această filiație este limpede: amândoi fac muzică cu picioarele pe pământ, o muzică despre dansul din ADN, dar și despre aurorele electrice dintre neuroni, fără conflict, dar plină de tensiune, fără măști, dar mai expresivă decât ele, fără etichete, dar ușor de înțeles.
Ascultând White Cat, am simțit pământul cald de sub picioare prin piele și am văzut totodată nălucile zgârie-norilor din New York în fața ochilor.
Zeyla reușește să transmită, încă din prima piesă – „Beautiful Day” – acel sentiment de conectare cu întreaga specie umană și cu natura, pe care îl simți imediat ascultând muzică vocală din Africa, pe care vocea ei îl duce imediat într-o zonă de neo-soul sofisticat, urban, în cea de-a doua piesă – „Cosmic Kind”, susținută de o secțiune ritmică uluitoare, de o calitate care i-a făcut staruri internaționale pe unii ca Thundercat și Moses Sumney.
De altfel, echilibrul acesta între simplitate și rafinament sclipitor este revelația și coloana vertebrală a acestui album.
Balansul dintre curgerea sevei prin fibrele copacilor și alunecarea metroului prin tunel, între dansul luminii printre frunze și sclipirile de sticlă și metal din oraș se desfășoară fără grabă, cumpătat, de la o piesă la alta și în fiecare dintre ele.
Există loc pentru toate aceste oglindiri în muzica ei, iar vocea Zeylei, fără să epateze prin salturi amețitoare prin registre, vine cu un belșug de texturi și de culori nemaipomenit, susținută de producția excelentă și de instrumentația foarte bine dozată, fără să fie minimalistă.
Tonul catifelat de bas al lui Michael Acker și elasticitatea ritmurilor pe care le țese împreună cu Roy Reemy la baterie și cu Yekta la alte instrumente de percuție, sintetizator bas și contrabas electric, împreună cu chitarele acustice și lucirile de sintetizator cu un ton când „vintage”, când avangardist, dozat cu mare atenție de Albert Tajti, toate acestea se împletesc excelent cu vocea joasă, rezonantă a Zeylei, într-un dialog pe care îl resimți aproape tactil.
Dar cred că unul dintre cele mai importante elemente care ridică acest album la înălțimea sa este modul în care Zeyla, trupa ei, Sergiu Catana (responsabil pentru mixarea albumului) și Uțu Pascu (master), înțeleg să folosească tăcerea.
Chiar și în cele mai intense momente muzicale, există liniște între voci, sunt întinderi de tăcere printre note, sunt acele pauze perfect dozate care transformă un vorbitor într-un orator.
„White Cat” este un album greu de clasificat – e și jazz, e și afro-beat, e și „world music”, e și neo-soul, e toate acestea și niciuna dintre ele. „White Cat” este egal cu sine, dezmărginit fără să fie strident, detaliat fără să fie anost, simplu, dar departe de a fi simplist.
Este un album atât de bun încât ar fi un mare păcat să treacă neobservat la noi în țară, acolo unde a apărut. Sunt convins că nu ar trece neobservat nicăieri altundeva.
Text de MIRCEA LASLO | MUZICĂ
