Interviu cu soprana CHRISTIANE KARG: “Trebuie să cunosc sensul fiecărui cuvânt pe care îl interpretez”
Soprana bavareză Christiane Karg, o stea strălucitoare pe scenele lirice din întreaga lume, s-a numărat anul acesta printre invitaţii de marcă din Festivalul George Enescu, în seara în care orchestra şi corul Maggio Fiorentino, dirjate de Zubin Mehta, au interpretat Simfonia nr. 2, Resurecţia, al lui Mahler.
Multipremiata artistă, ce a debutat încă din studenţie la Festivalul de la Salzburg, devenind celebră mai ales prin rolurile din operele lui Mozart interpretate la Covent Garden, La Scala sau Met, continuă să îşi captiveze auditoriul şi în sălile de concert sau prin albumele de art song-uri cu încărcătură lirică, indiferent că sunt de inspiraţie poetică franceză sau folclorică germană, precum Amoretti, Parfum sau Portrait, născute din pasiunea ei pentru lieduri şi muzica de cameră.
Mai mult, CHRISTIANE KARG (n. 1980) este şi fondatoare al festivalului KunstKlang în oraşul său natal, Feuchtwagen, care îi susţine credinţa că muzica clasică, cu toate faţetele ei, nu este rezervată unei elite, ci e accesibilă oricărui om deschis la noi experienţe culturale.
Tot la Feuchtwagen s-a născut, de altfel, şi proiectul ei educaţional, “be part of it!” – Music for All, prin care militează pentru a apropia copiii şi tinerii de muzica cultă. Am avut deci mai mult decât suficiente motive pentru a iniţia şi a ne bucura de un dialog purtat cu apreciata artistă.
Aţi început anul cu Simfonia nr. 4 al lui Mahler, alături de Filarmonica din München, pe care aţi mai interpretat-o apoi cu Concertgebouw, Filarmonica din Copenhaga şi Mahler Chamber Orchestra. Acum, în Festivalul Enescu, este tot Mahler. Aveţi o pasiune pentru muzica sa?
Pasiunea vine abia pe parcurs, fiindcă, la început, cineva doar vine cu propunerea să interpretezi o compoziţie pe care tu nu o cunoşti.
Eu am interpretat însă pentru întâia oară Simfonia a 4-a de Mahler cu mulţi ani în urmă şi, de atunci, nu mă mai satur de ea, chiar dacă am doar o părticică mică, la final. Descopăr în permanenţă lucruri noi şi cred că este lucrarea pe care am cântat-o cel mai mult în carieră, cu cele mai bune orchestre, aşa cum sunt ale Filarmonicilor din Berlin sau Viena.
La Mahler, în general, există o mare profunzime ascunsă îndărătul vorbelor frumoase şi a unei muzici care, deseori, creează impresia că este luminoasă… nu neapărat că Simfonia a 4-a ar putea fi caracterizată drept light. Muzica lui Mahler este fermecătoare şi adâncă în egală măsură.
Ce vreau să spun este că, dacă ar fi fost numai o muzică drăguţă şi mişcătoare, până acum, când am trecut deja de 40 de ani, aş fi renunţat să o mai interpretez, or eu încă mă scufund în adâncurile ei şi cred că vocea mea îi poate face faţă, fiindcă mai poate suna încă şi foarte copilăresc, foarte pur.
Deci eu nu contenesc să descopăr lucruri noi la el şi cât se mai întâmplă asta cred că fac ceea ce trebuie continuând să îi interpretez muzica.
În cadrul Festivalului Enescu, aţi fost invitată pentru Simfonia Învierii de Mahler. Soprana intervine în mişcarea a 5-a, care ne transmite un puternic sentiment de speranţă. Credeţi că relevanţa acestei compoziţii devine una aparte în contextul crizelor cu care ne confruntăm?
Nimeni nu ştie ce se va întâmpla în continuare, însă eu cred că a vorbi despre viaţă şi moarte este întotdeauna relevant, întrucat ce urmează după ce dispărem din această lume reprezintă una dintre marile întrebări ale existenţei noastre.
Este interesant şi straniu totodată în lucrarea lui Mahler cum intră mai întâi corul, pentru ca cele două soliste să iasă în faţă abia la sfârşitul acestei uriaşe simfonii. Partea sopranelor izvorăşte cumva din cor, este doar o frântură de muzică, şi nu una de operă.
Este în fapt un cântecel care se naşte din neant, pentru a evolua spre un climax copleşitor în final, unul aproape de strigăt.
A unei persoane sau a unei mulţimi, animate la unison de speranţa că există ceva dincolo de viaţă şi că ar putea fi Dumnezeu. Este ceva atât de mare încât e aproape ca şi cum nici Mahler însuşi n-ar crede sau nu şi-ar pune întrebări… deci muzica lui mi se pare nu doar relevantă pentru toţi, ci chiar esenţială, asta e părerea mea.
Atunci când corul se opreşte, iar tu auzi orchestra cântând din ce în ce mai tare, îţi dau lacrimile. Nu ai cum să nu te emoţionezi. Ţi se face pielea de găină datorită intensităţii muzicii…. şi să nu uităm de forţa percuţiei, ce-ţi pătrunde până în măduva oaselor.
Atunci când întâlnesc oameni care n-au experienţa ascultării de muzică clasică, mai ales tineri, le recomand Simfonia a 2-a de Mahler.
Piesa asta e una dintre cele care îţi poate schimba viaţa, indiferent că nu-ţi place muzica clasică sau că îţi închipui că nu-ţi place muzica clasică fiindca n-o cunoşti. Cred că sunt foarte rare cazurile când cineva a terminat de ascultat această lucrare fără să fi descoperit ceva complet nou despre sine însuşi sau despre lumea în care trăieşte.
Tot apropo de Mahler, primul lucru care se citeşte pe site-ul Christanei Karg este un citat din ciclul de poeme folclorice ale lui Mahler, Des Knaben Wunderhorn. Alegerea e interesantă, pentru că nu mulţi artişti mai manifestă vreun interes pentru muzica tradiţională…
Cântecele din folclor stau la baza întregii muzici culte. Orice cântec asimilat acum artei, fiecare art song, se trage în esenţa lui din rădăcini folclorice, dintr-un folk song sau mai multe.
Cât despre legătura cu Mahler, uite, de exemplu, eu cânt multe piese ale lui [Franz] Schubert şi nu pentru că mi-aş fi propus vreun obiectiv în sensul ăsta, ci, pur şi simplu, fiindcă aşa s-a întamplat, ca şi în cazul lui Mahler: cineva mi-a oferit un cântec, iar eu m-am îndrăgostit de el. Mă rog, nu doar de unul, ci aproape de toate.
În fond, parcursul meu nu a avut ceva cu totul ieşit din comun.
Am cântat foarte mult în copilărie, inclusiv în diverse coruri, iar după aceea am ajuns la operă… asta pe de-o parte, căci pe de alta, am interpretat cu regularitate lieduri. Într-o lume atât de mare şi de impredictibilă, am simţit că în lied găsesc acea intimitate care să îmi dea o stare de bine şi că acesta mă reprezintă ca personalitate.
Ca artist de operă, e dificil să supravieţuieşti în acest domeniu profesional, întrucât eşti nevoit să faci întotdeauna ce-ţi cere dirijorul, apoi ce-ţi cere regizorul, în fine, eşti doar o rotiţă dintr-un mare angrenaj… asta poate fi uimitor, nemaipomenit, însă, la fel de bine, te poate duce foarte uşor înspre a-ţi pierde identitatea, pentru că ajungi să faci lucruri pe care, dacă ar fi după tine, nu le-ai face.
Liedul e însă extrem de personal şi este inclus în programele pe care eu însămi le concep, deci sunt in poziţia de a-mi alege ceea ce cânt.
Revenind la tema ta, m-am referit la Schubert gândindu-mă la al său Der Lindenbaum, un art song care începe cu versul “Am Brunnen vor dem Tore” [“la fântâna din faţa porţii”], care este preluat dintr-un cântec folcloric german, dar pot să iau ca exemplu din partea cealaltă pe Hänsel und Gretel [opera-basm compusă de Engelbert Humperdinck – n.r.], pentru că eu cântam aria “Brüderchen, komm tanz mit mir” încă din copilărie, dar am descoperit abia mai târziu inspiraţia din folclor, când am ales să îl interpretez şi în unele dintre programele mele.
Dincolo de muzică, fiecare lied spune o poveste. Cum anume vă poate atrage atenţia o lucrare, inclusiv prin cuvinte, astfel încât să se regăsească într-un recital? Sunt sute de asemenea istorii minunate spuse muzical…
Nu sute, ci mii de poveşti diferite rămân de descoperit, iar lista lor pare că e nesfârşită, aşa că, atunci când concep un program pot pleca doar de la un cântec, unul singur, sau de la un ciclu, câteodată, sau poate de la un compozitor pe care care vreau să pun accentul… deci totul începe cu o idee din care programul, pur şi simplu, înfloreşte.
Pot fi multe feluri în care ajung să îl dezvolt, însă aproape întotdeauna iau aminte la text, pentru că, de cele mai multe ori, defineşte mood-ul acelui cântec şi atunci merg până într-acolo încât citesc doar versurile, poemele în sine, pentru a descoperi apoi lucrările muzicale. Asta mă ajută mult şi la a da coerenţă seriei de lieduri pe care le interpretez în program.
Fiecare îşi are un loc bine stabilit, mai ales că am acumulat şi suficientă experienţă.
Între momentul în care l-am conceput şi cel în care trebuie să îl interpretez, pe parcursul repetiţiilor cu acel program, îmi pot da seama dacă, eventual, un cântec nu se potriveşte sau se pierde în contextul celorlalte şi atunci îl schimb… fie îl elimin, fie îl înlocuiesc, fie îi schimb poziţia în succesiune.
Sunt detalii ce presupun multă atenţie, efort şi concentrare, dar merită.
Cu siguranţă a meritat, de exemplu, în cazul aclamatului album Parfum, un disc surprinzător prin faptul că are la bază poezia franceză. Vorbiţi-mi un pic de conceptul acestuia şi de modul în care aţi trecut peste barierele de limbă.
În afara de poezia germană, sunt extrem de interesată şi de cea franceză, pentru că mi se pare foarte nebunatică, foarte dezinhibată, iar în Parfum am încercat să captez în mod discret ceva din stilul extrem de elegant franţuzesc, plecând de la Verlaine şi Baudelaire… asta chiar dacă nu stăpânesc foarte bine limba franceză.
Mi-am propus să o învăţ cât mi s-a predat în şcoala primară, dar n-am stat apoi la Paris suficient de mult timp încât să devin fluentă în vorbirea sa, aşa că am apelat la cineva pentru ajutor în sensul ăsta. În schimb, o înţeleg foarte bine la citire, mai ales că rămân pasionată în principal de funcţia limbajului, de cum funcţionează un poem, or poezia franceză îşi are specificul ei, semnificativ diferit de modul în care se vorbeşte în mod curent limba.
Muzical, albumul s-a născut din dorinţa mea de a interpreta Shéhérazade [compoziţia lui Maurice Ravel – n.r.], după care a apărut Debussy cu lucrările sale după Baudelaire, pentru ca, apoi, să descopăr acea piesă uimitoare a lui Koechlin [Épihanie, de Charles Koechlin – n.r.], ceea ce m-a făcut să îmi doresc să explorez tot mai mult… numai că asta necesită foarte, foarte mult timp.
Când îl voi avea, mă voi întoarce însă cu siguranţă la Shéhérazade, mă refer la cele două părţi pentru pian, sau la alte compoziţii ale lui Koechlin.
Revenind la Parfum, atunci am descoperit şi acele piese [Chansons françaises] ale lui Britten. Da, nu este un compozitor francez, dar sună foarte francez şi, de asemenea, foarte matur, ţinând cont de faptul că Benjamin Britten le-a compus pe când avea numai 14 ani.
Și, iată, în felul acesta, conceptul s-a materializat în mod natural.
Începi dintr-un punct, iar tema te duce treptat în zone în care nu ai mai fost, făcându-te să descoperi lucruri noi, or ceea ce vreau eu să propun publicului este o comparaţie, sau o alăturare, depinde de concept, între lucrări bine cunoscute şi unele care, pentru cei mai mulţi dintre ei, sunt încă inedite.
Gândindu-mă la tinerele generaţii, mai avem însă nevoie de poezie într-un secol în care imaginile şi simbolistica furnizată de tehnologie tind să ocupe locul cuvintelor scrise?
Personal, am fost întotdeauna interesată de poezie, mai ales că mi s-a predat limba latină încă din şcoala generală, iar aceasta mi-a deschis ochii asupra faptului că important în poezie este ceea ce citeşti printre rânduri.
Poezia rămâne ceva extrem de personal fiindcă tu eşti cel care face interpretarea.
Tu vei interpreta în alt mod ceea ce citeşti decât o voi face eu, tocmai datorită sensurilor nuanţat diferite pe care fiecare dintre noi le vom descoperi îndărătul a ceea ce apare scris… iar faptul că poţi adăuga înţeles cuvintelor dincolo de ceea ce scris, am realizat tocmai învăţând latină în copilărie.
Acum, în limba italiană, de exemplu, persoana întâi este lăsată deoparte, nu se fac referiri, precum în cazul germanei, la “ich”, la “eu”, întrucât, dacă spui “chiamo”, cuvântul înglobează deja acest “eu”, fără a-l mai pronunţa separat… astfel funcţionează limbajul în acest caz.
Chiar şi simpla repoziţionare al unui cuvânt în ordinea frazei îi poate schimba acesteia centrul de interes, iar toate astea pe mine continuă să mă pasioneze şi, referindu-mă la tinerele generaţii, cred că ar fi frumos să citească mai multă poezie tocmai pentru că nu e absolută.
Mult mai des ajungem să considerăm acum că viaţa e în alb-negru, or sunt atâtea nuanţe între aceste extreme şi varietatea acestora ne fac viaţa interesantă şi nu cenuşie.
De nuanţe cred că putem vorbi şi în cazul albumului tău Licht der Welt | A Christmas Promenade, înregistrat între două LP-uri cu lucrări de Mahler, ce conţine o selecţie foarte eclectică de piese de Crăciun, având autori precum Charles Gounod sau Engelbert Humperdinck…
Într-o anume măsură acela este un album “corona”, fiindcă pandemia mi-a oferit răgazul să pun toate piesele laolaltă.
Îmi doream de mult să fac acest disc pentru că, oriunde m-au purtat proiectele mele, întotdeauna am revenit şi mi-am petrecut Crăciunul în orăşelul meu natal… iar acum m-am mutat cu totul în acesta şi e atât de frumos!
Privesc la o cafenea din preajma casei părinţilor mei şi îmi amintesc de fiecare dată prăjiturelele lor de Craciun, pentru că noi am avut o patiserie şi mi-a rămas pregnant întipărit în memorie mirosul puternic al acelor dulciuri.
Este ceva extrem de personal şi mi-am dorit să adaug acestei amintiri o colecţie de melodii care să-mi aparţină numai mie… dar să fie unele pe care tu nu le ştii. Pe care să le descoperi dincolo de Silent Night, pe care o cunoaştem cu toţii – care, în plus, au fost foarte speciale inclusiv pentru cei care le-au compus -, abordate însă acum din perspectiva unui copil. Aproape toate mi-au ieşit în felul ăsta, dar am descoperit această particularitate abia mai târziu, după ce le înregistrasem.
Asta ca să vezi ce efect are nostalgia după un trecut pe care nu îl mai putem retrăi.
Și nu doar eu îmi amintesc de mirosul prăjiturelelor gătite de sărbători, ci şi mulţi alţi oameni, care îl asociază cu întâmplări frumoase din trecut. Iar muzica le aduce înapoi, împreună cu versurile minunate care însoţesc acele cântece.
Dacă aţi adus vorba de familie şi de oraşul natal, lămuriţi-mă cum ajunge o fetiţă dintr-o mică aşezare germană să-şi dorească o carieră în muzica clasică. Puteaţi visa să deveniţi doctoriţă sau patiseră, nu?
Ar fi fost mult prea plictisitor pentru mine. De la cinci ani am ştiut că vreau să devin interpretă de muzică clasică… nu de Musical sau de altceva, ci de operă.
Tatăl meu era mare fan de operă şi am crescut în casă cu foarte multă muzică. Mama ne cânta în fiecare zi, astfel încât totul a venit oarecum natural. Când eram la grădiniţă au descoperit că pot cânta ceva mai bine decât restul, iar eu mi-am dorit atunci foarte repede să ajung în cor, dar n-a fost posibil întrucât nu ştiam încă să citesc.
Nu m-am lăsat şi am învăţat totul pe de rost cu mama mea, am fost acceptată şi chiar mi-au dat până la urmă un mic solo… doar că eu visasem la început să intru într-un altul, un cor foarte celebru din Germania, Windsbacher Knabenchor. Unde n-am fost primită, deşi eram dispusă să las totul deoparte, inclusiv şcoala, pentru simplul motiv că era un cor de băieţi [corul din Windsbach, fondat în 1946, este unul dintre cele mai renumite coruri de băieţi din întreaga lume – n.r.].
Am fost foarte dezamăgită de asta, dar mi-am găsit totuşi drumul în oraşul meu, în corul bisericii.
Începutul meu a fost deci în biserică şi de aceea mă simt încă foarte legată de aceasta, mai ales că acolo am descoperit Messiah, iar solo-ul de care vorbeam era în partea lucrării despre Creaţie.
Rămân recunoscătoare pentru posibilităţile care mi s-au oferit în micul meu oraş, Feuchtwangen, dar, evident, a trebuit să îl părăsesc, nu după foarte mult timp, ca să studiez într-unul din apropiere, Dinkelsbühl, unde aveau o şcoală de muzică, un soi de Conservator, dar de nivel mult mai jos. Acolo am luat lecţii, ducându-mă în fiecare zi singură cu autobuzul, fiindcă părinţii mei erau ocupaţi cu patiseria şi n-aveau cum să se ocupe prea mult de mine.
Am făcut-o însă pentru că mi-am dorit-o cu putere, iar ăsta e un sfat pe care l-aş da tuturor părinţilor:
‘Nu încercaţi să vă conduceţi copiii, îşi vor găsi singuri calea, vor descoperi ei înşişi un mod de a absorbi ceea ce au nevoie.’.
Asta trebuie să vină din tine şi, odată ce ai ales, trebuie să tratezi parcursul cu profesionialism, deoarece ţinteşti sau aspiri să se ridice la înălţimea aşteptărilor pe întreaga durată a vieţii tale… care nu e scurtă.
Asta nu explică de ce aţi mers spre Mozart şi nu spre Wagner. Mai ales că tata era fan Wagner, membru in Bayreuth Club…
Ascult şi acum foarte mult Wagner, dar, la fel, ascult şi destul de mult Verdi, pentru că am crescut cu muzica lor în casă, dar Mozart a intrat foarte repede în existenţa mea datorită profesorilor mei… iar eu, una, mă consider foarte norocoasă.
Toate interpretele tinere ar trebui să înceapă cu Mozart, nu să se chinuie de la început lucrând pe Wagner.
Mozart este foarte bun pentru voce, el avea o abordare cu totul specială în ce priveşte vocile feminine, iar asta mi-a permis să mă apropii de fiecare rol la momentul potrivit.
Poţi fi mai întâi Bastienne din Bastien und Bastienne, apoi Barbarina [din Nunta lui Figaro], Zerlina [din Don Giovanni], după care o poţi interpreta pe Susanna [din Nunta lui Figaro], una după alta, pentru fiecare etapă din pregătirea ta… până ajungi să fii în măsură să-ţi asumi roluri mai grele, precum Electra [din Idomeneo].
Toate marile cântăreţe din trecut au interpretat şi Mozart, sigur, fiecare în stilul ei şi cu o abordare personală, abia după care au ajuns la Handel, precum Joan Sutherland în Cleopatra, şi pe urmă, eventual, la Wagner.
Dar eu, la numai 25 de ani, de unde era să încep? Mă refer la roluri mai importante, în cazul cărora este mai greu să te orientezi având o voce ca a mea.
Motivaţia personală de a interpreta muzică clasică era, clar, una extrem de puternică, dar n-aţi avut vreodată emoţii în fata publicului?
Ba da, însă doar de foarte timpuriu, pe vremea când participam la o mulţime de competiţii.
Gândul că peste o lună urma să am încă un concurs mă făcea foarte nervoasă, mă împiedica să dorm şi eram complet vraişte. Dar sentimentul ăsta m-a părăsit până să ajung la 20 de ani, tocmai pentru că a trebuit să cânt atât de mult. În cor, la înmormântări, la botezuri, la nunţi.
Nu mai era timp să fiu nervoasă sau neliniştită fiindcă eram prinsă cu repetiţiile cât era ziua de lungă.
Doar când îmi amintesc de cele patru slujbe de Crăciun la care a trebuit să cânt în aceeaşi zi… îmi dau seama cât de drămuit mi-era timpul.
Ca interpretă de operă, nu doar trebuie să cântaţi în mod excepţional, dar sunt necesare şi calităţi actoriceşti pentru intrarea în pielea personajului. Cum abordaţi rolurile noi din această perspectivă?
Totul vine din cuvinte, am nevoie să ştiu şi să înţeleg cu adevărat ce înseamnă fiecare cuvânt.
Nu ai cum să interpretezi doar bazându-te pe fonetică şi, drept urmare, eu n-am cântat aproape niciodată într-o limbă pe care să nu o cunosc, cum ar fi, de exemplu, în rusă, care mi se pare o limbă foarte interesantă, ce prezintă diferenţe semnificative faţă de germană în ceea ce priveşte funcţiile…. dar nu e momentul acum să vorbim despre asta.
Pe de altă parte, lucrez la o operă cehească după care sunt înnebunită, Jenůfa, a lui [Leoš] Janáček, în care o joc pe Karolka. Este una dintre operele mele favorite! De altfel, după cum bine ştii, am mai cântat într-o operă de-a lui, Vec Makropulos, cu mai bine de zece ani în urmă [Christiane Karg a fost Kristina în montarea operei lui Janáček, cu premiera la Opera din Frankfurt în 2012 – n.r.].
Și în aceste cazuri, am căutat să înţeleg sensul fiecărui cuvânt pe care îl pronunţ, fără însă ca eu să ştiu vorbi limba cehă.
Acum pregătesc Rusalka, ce va avea premiera la Berlin [opera lui Dvořák se va juca în februarie 2024, la Staatsoper Unter den Linden – n.r.], însă, în momentul de faţă, datorită faptului că am doi copii, sunt înclinată să mă implic mai puţin în proiecte de operă, să fiu mai puţin activă în zona asta… doar că nu întotdeauna şi reuşesc asta.
Vezi tu, eu sunt obişnuită să încep pregătirea unui rol cât mai din timp, mai ales în cazul celor noi, care presupun asimilarea unei limbi străine, aşa că, la mine, procesul durează, ideal, vreo 5-6 luni.
Probabil un exemplu relevant este rolul Mélisandei [din opera Pelléas et Mélisande, a lui Claude Debussy – n.r.], prin felul în care ea spune scurt ‘nu’, pentru că, deseori, înseamnă ‘nu, nu mai vreau’, iar alteori, ‘nu, nu ştiu’… “je ne sais pas”, or dacă nu înţelegi foarte bine contextul în care este folosit cuvântul, nu îi poţi interpreta semnificaţia şi nici nu poţi dezvolta limbajul gestual.
Deci totul vine din text, pe care trebuie să îl descoperi pas cu pas, pe măsură ce avansezi cu repetiţiile.
Încerc să îl cânt, văd cum merge, apoi mă duc mai departe în interpretarea personajului şi ajung oarecum firesc la final, fără să mă gândesc prea mult dincolo de acesta.
Aţi avut însă roluri în opere ale căror personalitate a fost mai dificil de înţeles sau de asumat?
Am interpretat mult rolul Sophie [din Der Rosenkavalier, al lui Strauss – n.r.], care este perfect pentru corpul meu, pentru look-ul meu şi pentru vocea mea, dar nu m-am îndrăgostit niciodată în totalitate de acest personaj, cu toate că ador compoziţia muzicală în ansamblul ei.
Am continuat cu obstinaţie să încerc să-l joc, sperând că, sub conducerea unor regizori interesanţi, în producţii noi, voi ajunge la un moment dat să am la dispoziţie mai mult spaţiu sau libertate şi să descopăr lucruri noi în privinţa sa, pentru că, incontestabil, limbajul Sophiei, germana, e unul incitant, sensibil diferit de cel al lui Ochs sau a soţiei Mareşalului.
M-ar fi interesat să fiu lăsată să explorez în limba mea natală acest personaj, însă, până acum, toţi au fost mult mai interesaţi de Mareşăleasă ori de Oktavian decât de Sophie, iar eu n-am avut posibilitatea să merg cu ea atât de departe pe cât mi-aş fi dorit… aşa că, de la un moment dat, am abandonat acest rol.
Cu siguranţă în el mai sunt multe de descoperit, dar eu nu am reuşit.
Altfel, nu am vreun alt personaj de care să mă ataşez într-atât de mult.
Abandonăm spre final scena pentru a vorbi un pic despre KunstKlang, festivalul pe care l-aţi fondat în Feuchtwangen, care va aniversa deja la anul un deceniu de existenţă. Cum a evoluat acest eveniment pe parcursul timpului?
KunstKlang este mai mult o serie de concerte decât un festival, deoarece, atunci când primarul m-a rugat să fac ceva pentru oraşul meu natal, eu nepricepându-mă decât la recitaluri, ideea mea a fost legată de nevoia de cultură în comunitate şi de modul în care eu aş putea contribui la acoperirea sa, la fiecare 2-3 luni, prin câte un concert de înaltă calitate.
Fiindcă poţi vedea şi asculta oriunde concerte, însă eu îmi doream să aduc artişti excepţionali chiar în mijlocul concetăţenilor mei şi să le ofer acestora programe realmente incitante şi provocatoare.
Aşa că primul nostru spectacol a avut un narator persan şi a fost… un dezastru, întrucât am vrut să-l facem afară şi acolo l-am şi repetat, doar că apropirea unei furtuni ne-a obligat să ne mutăm în grabă în interior, unde erau 45 de grade datorită mulţimii de oameni care se înghesuise acolo. La asta s-a adăugat faptul că persanul nu s-a făcut înţeles, iar asta a pus capac.
Mi-am dat seama atunci că am vrut mult prea multe de la un prim spectacol şi că mai am multe de învăţat. Și, de atunci, asta fac într-un proces continuu, în decursul căruia asimilez experienţa din fiecare concert pe care îl organizez acolo.
N-am vrut să propun, de exemplu, o seară de operetă, deoarece nu vreau să fac lucrurile prea uşoare pentru public şi, după 10 ani, pot spune că a funcţionat, fiindcă au existat concerte foarte complexe ca factură.
Publicul vine la ele şi îi place să fie provocat.
Chiar dacă trăiesc la ţară, asta nu înseamnă că oamenii sunt needucaţi.
Oameni cultivaţi, interesaţi şi extrem de bine educaţi sunt peste tot, nu doar la Paris, Londra sau Berlin, iar tu doar trebuie să îi călăuzeşti şi să îi expui la experienţe, pentru că, spre deosebire de Berlin sau de Paris, aici nu au posibilitatea să meargă în fiecare seară la câte un concert şi tu le-o poţi oferi, iar ei o apreciază.
Este foarte arogant să gândeşti că viaţa se trăieşte din plin doar într-un oraş mare şi că cine alege o existenţă în mediul rural nu merită efortul de a face ceva pentru el.
Eu mi-am propus să aduc experienţe accesibile în general doar în marile oraşe şi să arăt că educaţia este posibilă şi la ţară.
Anul trecut, am făcut un program evreiesc pe durata unui întreg weekend şi a fost fantastic, o mulţime de oameni din afara localităţii au venit. Altă dată, am adus un cvartet de coarde rus, ce s-a constituit într-o adevărată provocare pentru spectatori, însă, în final, le-a plăcut la nebunie.
Deci este posibil, iar eu sunt foarte fericită în etapa în care mă aflu acum.
Ce nu mi-a ieşit şi îmi propusesem cu 10 ani în urmă a fost să avem cu timpul şi o sală adecvată de concerte şi că seria ar putea funcţiona şi fără mine.
Mulţi oameni au venit şi au plecat, dar dorinţa nu mi s-a împlinit. Sigur, a mai fost şi coronavirusul, folosit ca o scuză ca să nu se mai cheltuie bani pe proiecte noi, pe noi clădiri sau pe infrastructura de “clasică”, astfel încât, acum, sunt sceptică apropo de şansele de a se mai face ceva în sensul ăsta.
Știu în acest moment că, atunci când mă voi opri din cântat, seria se va opri… trebuie să recunosc acest fapt, aşa că voi încerca în deceniul următor, atât cât mă mai ţin puterile şi cânt, să o schimb, să o scot mai mult în stradă şi să nu mai fie limitată la o audienţă de, să zicem, 200 de persoane.
Să văd oamenii dansând în piaţa oraşului în timpul KunstKlang, realizând astfel că nu e vorba de concepte sofisticate.
Am început să lucrez mai mult cu copiii, de la vârste foarte fragede, pentru că la ei totul vine mai firesc, la fel cum m-am educat eu în mod natural în muzica clasică, şi înspre ei vreau să duc aceste concerte.
Sper să acopăr în continuare şi segmentul de super-calitate, dar simt că terenul este mai fertil dacă mă adresez simplu şi direct marii majorităţi a oamenilor care locuiesc în zona mea.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL | Interviuri
Foto header: Gisela Schenker
