Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 30/10/2020
Muzică POP-UP STORiEs

POP-UP STORiEs | DANA GILLESPIE: O viaţă de basm Pop(ular)

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii POP-UP STORiEs | DANA GILLESPIE: O viaţă de basm Pop(ular) Share POP-UP STORiEs | DANA GILLESPIE: O viaţă de basm Pop(ular)


Compozitoare, producătoare şi interpretă cu peste 60 de albume în discografie, actriţă de teatru, musical şi film care a lucrat cu regizori reputaţi precum Ken Russell sau Nicolas Roeg, Dana Gillespie (n. 1949) este un reper fundamental al Pop culture, a cărei viată sfidează ficţiunea.

“Dana Gillespie este o Zeiţă printre Femei. Ce încântare! Dana Gillespie e în elementul ei regalându-ne, relevând şi retrăind toate poveştile, toate aventurile, toată muzica…”, scrie Angie Bowie, văduva legendarului David Bowie, despre Weren’t Born A Man, memoriile uneia dintre cele mai fascinante personalităţi ale scenei artei Pop contemporane, ce urmează să apară în curând. Iar Angie ştie ce spune atâta vreme cât Bowie a fost primul iubit al Danei, cel care o conducea de la şcoală pe când aceasta avea doar 14 ani. Un an mai târziu, ea înregistra deja pe cont propriu cu Donovan şi se lansa cu succes în Folk ascultând sfaturile prietenului său Bob Dylan iar cooptarea ei în filmele de aventuri produse de Hammer Films n-a fost surprinzătoare pentru “sexcitanţii” ani ’60. Uimitoare a fost însă continuarea parcursului ascendent, solid fundamentat pe creativitate şi talent performativ, al precocei vedete într-un peisaj suprapopulat de “comete” care se bazau – vezi colegele sale de generaţie Caroline Munro şi Madeline Smith -, îndeobşte, pe… nuri. Căci, în mod evident, nu fizicul a primat în distribuirea Danei în anii ’70 în adaptarea după Othello, Catch My Soul, şi în Furtuna lui Shakespeare pusă în scenă la Old Vic, sau în prima montare londoneză a lui Jesus Christ Superstar şi nu a fost nici criteriul în baza căruia i-au fost decernate în anii ’80-’90 premii pentru ‘Best Jazz Album’ sau ‘Top British Female Blues Vocalist’ (timp de 5 ani consecutivi!). Lansarea autobiografiei Danei Gillespie, pe care o puteţi precomanda pe site-ul editurii Hawksmoor Publishing, se anunţă ca una dintre cele mai incitante evenimente editoriale din arta Pop al acestui sfârşit de an, aşa că era timpul să reluăm dialogul început cu ceva ani în urmă, când am făcut cunoştinţă la clubul Jazzland din Viena după un efervescent concert susţinut de Dana cu Joachim Palden Trio.

Dana Gilespie

(1) Cover Dana Gillespie:Weren’t Born A Man & David Bowie (2) Dana Gillespie

De ce ai simţit nevoia să îţi pui amintirile pe hârtie?

Când povesteam întâmplări din viaţa mea în timpul cinelor cu prietenii eram frecvent întrebată de ce nu scriu o carte despre cele trăite de mine şi m-am gândit că dacă n-o fac acum, cât mai pot, nu se vor şti multe lucruri despre oamenii, o parte dintre ei plecaţi deja din lumea asta, pe care i-am cunoscut, oameni ca David Bowie sau Bob Dylan. Am început să lucrez la carte cam cu 10 ani în urmă dar am făcut-o cu multe pauze şi de-abia acum un an şi jumătate m-am apucat de treabă serios, ajutată fiind de un colaborator, David Sasha. Am terminat-o, am găsit o editură şi va fi lansată pe 31 octombrie. În librarii ca Waterstones va fi însă disponibilă abia din ianuarie 2021, aşa că dacă o vrei mai devreme trebui să o comanzi direct la editură, în hardback, cu autograful meu pe primele 500 de copii.

David Bowie

Dana Gillespie & David Bowie

De fapt, cum l-ai cunoscut pe David Bowie?

L-am întâlnit în Marquee Club. Am început să ne vedem pe când eu aveam 14 ani iar el mă aştepta după ore şi îmi căra papucii de balet în drum spre casă. Ceea ce a ţinut relaţia noastră vie a fost dragostea noastră comună pentru muzică. N-am vrut niciodata să fiu o parteneră full-time a lui Bowie, care pe atunci nici nu era Bowie pentru că se numea Jones [David Jones, cu doi ani mai în vârstă ca Dana, avea să adopte numele de scenă David Bowie abia în 1965 – n.r.], fiindcă avea mai multe fete iar eu eram doar una dintre ele… n-am privit vreodată prietenia noastră ca pe o relaţie serioasă ‘băiat-fată’ dar ceea ce era cu adevărat serios era ataşamentul amândourora pentru muzică. De la început m-a ajutat să îmi pregătesc cântecele, inclusiv pentru una dintre primele emisiuni TV la care am participat. Îmi mai amintesc de exemplu cum mi-a telefonat să îmi zică “Am terminat de compus o piesă acum jumătate de oră. Vino şi cânt-o ca să-mi spui ce părere ai.” iar cântecul de care vorbea era… Space Oddity [ce avea să devină în ’69 primul hit de Top 5 al iconicului muzician – n.r.]. Am rămas buni prieteni cu toate că fiecare îşi avea propria viaţă iar în 1970 m-a sunat şi mi-a zis că a găsit un om despre care crede că ar trebui să fie managerul nostru, Tony Defries, cel care avea să fondeze compania MainMan [având în echipă oameni din The Factory al lui Andy Warhol şi artişti precum Iggy Pop, Mott the Hoople ori Lou Reed în rooster – n.r.]. Deci prietenia noastră a rezistat chiar dacă carierele noastre erau aproape paralele, eu fiind la o casă de discuri iar Bowie la alta. Ne mai intersectasem în acea vreme şi la audiţiile pentru Musical-ul Hair pentru care am fost amândoi refuzaţi… aveam ambii nevoie de job-uri şi am avut noroc că l-a găsit pe Defries. Defries avea un fel revoluţionar de a manageria şi l-a susţinut complet pe David cand şi-a schimbat numele în Bowie, a găsit bani pentru înregistrarea discului, pentru turneu, şi astfel Bowie a putut să îşi ia avânt precum un fluture şi să compună toate acele piese minunate. A scris chiar un cântec pentru mine numit Andy Warhol, care se regăseşte pe al treilea album al meu, Weren’t Born a Man [din 1973 – n.r.].

DANA GILLESPPIE SI DAVID BOWIE

Video: David Bowie – Space Oddity

VIDEO: Dana Gillespie – Weren’t Born A Man

 

Dar Andy Warhol apare şi pe un vinyl din ’71, în care pe o faţă cântă Bowie şi pe una tu.

Da, şi Lavender Hill e acolo, căci nimeni nu auzise până atunci de piesa asta. Erau versiuni ale cântecelor care n-au fost incluse în final pe albumele noastre, mai mult nişte demo-uri. Acum aproape doi ani, un label din Anglia, Cherry Red, a cumpărat toate înregistrările pe care le-am făcut în perioada MainMan şi le-a făcut publice pe un disc dublu numit What Memories We Make. Am înregistrat prima oară Andy Warhol cu David Bowie la chitară şi cu Mick Ronson producător iar lui David i-a plăcut atât de mult încât, după aceea, şi-a înregistrat propria versiune, care a apărut însă pe piaţă mai devreme decât a mea, pe albumul Hunky Dory [din 1971 – n.r.]. Eu nu reuşisem să-mi termin albumul la timp fiindcă încă o jucam în fiecare seară pe Maria Magdalena în Jesus Christ Superstar. Şi am fost în acel show timp de un an.

 

ANDY WARHOL

Dana Gillespie by Andy Warhol

Cât de mult apreciezi arta lui Andy Warhol, ‘The Pope of Pop’?  

Cred că Bowie l-a admirat mult mai mult decât mine. Pentru coperta celui de-al 4-lea meu album, Ain’t Gonna Play No Second Fiddle, MainMan a hotărât să aibă o fotografie a mea şi Warhol a realizat două versiuni, una pe fond albastru care a ajuns pe copertă şi o a doua, cu galben şi roz, pe care o am şi acum acasă… dar nu pe perete întrucât nu e stilul meu. Mie îmi plac lucrurile vechi iar gusturile mele sunt foarte orientale şi exotice. Toate chestiile astea moderne nu sunt genul meu aşa că zace printr-o cutie şi dacă am chef să o revăd mă uit la reproducerea ei de pe laptop. Mi s-a spus că valorează o grămadă de bani dar, de fapt, eu habar n-am ce să fac cu ea. S-a nimerit să fim odată la New York, eu şi cu Bowie, iar Bowie s-a dus în vizită la The Factory şi i-a cântat o piesă lui Warhol dar se pare că acesta nu a fost prea impresionat. Vezi tu, lumea lui Warhol nu era o lume pe placul meu dar din ea a venit un grup de actori şi performeri americani cam ţăcăniţi care au realizat un show intitulat Pork [prima piesă scrisă de Warhol, care a avut premiera la teatrul La MaMa din N.Y. pe 5 mai 1971 – n.r.], ce a călătorit de la New York la Londra şi pentru că Bowie era foarte interesat de acesta ne-am dus împreună să-l vedem într-un loc care se numeşte The Roundhouse. După ce seria de show-uri s-a încheiat, o parte dintre performeri au sfârşit prin a lucra pentru MainMan. Tony Zanetta a ajuns mâna dreaptă a lui Bowie, Cherry Vanilla a devenit agenta de presă a MainMan, şi mai erau Jamie Andrews şi Leee Black Childers, care era fotograf [personaj esenţial al underground-ului newyorkez şi al curentului Proto-Punk, stage manager si artist vizual, Childers a fost fotograful oficial al lui David Bowie în anii ‘Ziggy Stardust’ – n.r.]… cu toţii nişte nebuni foarte americani care creaseră o identitate distinctă şi neobişnuită firmei MainMan până să ajungem noi la New York în 1973.

Andy Warhol Pork - walterfilm.com

Andy Warhol “Pork” 1971 – foto credit: walterfilm.com

 

Video: Dana Gillespie – Andy Warhol (Chromakey)

 

Un alt muzician important pentru primii tăi paşi în muzică a fost Bob Dylan, american pe care nu aveai multe şanse să îl întâlneşti în carne şi oase în UK. Cum de v-aţi intersectat?

L-am cunoscut la recepţia unui label în ‘65 când el se afla la Londra în turneu. Am devenit atunci pe loc buni prieteni şi când a revenit în anul următor, în 1966, pe aeroport, la întrebarea unui ziarist despre ce intenţionează să vadă mai întâi a răspuns, se pare, “Dana Gillespie”. Foarte frumos din partea lui. Mi-am petrecut timpul împreună cu el ori de câte ori am avut posibilitatea dar el locuia în America şi eu în Europa ori eu n-am ajuns acolo până la jumătatea anilor ’70. Europeană fiind, nu sunt absolut deloc înnebunită să călătoresc în America… nu a fost niciodată un spaţiu care să mă atragă, să mă cheme, spre deosebire de Bowie care îl adora. N-am mai auzit apoi de Dylan decât în 1997 când agentul lui m-a contactat ca să-mi spună că Bob şi-ar dori să cânt eu în deschiderea turneului său britanic. Sigur că am acceptat şi am făcut întregul turneu cu trupa mea, The London Blues Band.

Dylan and Gillespie

Dana Gillespie & Bob Dylan

 

Video: Dana Gillespie & The London Blues Band

Până la muzică… în 1962, la doar 13 ani, ai devenit campioană naţională de juniori la ski nautic. Cum se poate ca o fetiţă crescută în miezul Londrei să aibă o pasiune atât de mare pentru un asemenea sport?

Sunt două lucruri aici. În primul rând, eram foarte bună la ski-ul pe zăpadă şi m-am gândit că a face vara ski nautic e o formă de antrenament pentru când urma să cadă prima ninsoare în decembrie în Elveţia. Dar am descoperit pe parcursul unui singur an că sunt mult mai talentată pe apă decât pe zăpadă şi am câştigat campionatul naţional de juniori. Era frumos să câştigi un titlu dar, sincer, nici nu prea exista competiţie fiindcă skiul nautic era un sport încă foarte nou. Chiar şi acum nivelul campionatelor rămâne discutabil. Eu am reuşit probabil pentru că aveam ceva mai multă carne pe mine şi nu eram atât de uscăţivă precum multe din colegele mele. În al doilea rând, sportul ăsta m-a învăţat să performez, să fac spectacol. Ca să devii campion trebuia să faci slalom, sărituri şi, mai ales, “trick skiing”… trei categorii, iar eu, făcând deja balet şi dans, eram destul de atletică şi de acrobatică. M-am oprit însă pe la 16-17 ani când mi-am dat seama că nu poţi să-ţi faci o carieră din asta şi oricum eram la vârsta la care descoperisem muzica şi băieţii…. deci nu mai aveam timp de schiat.

 Dana Gillespie credit foto vintag.es

 Dana Gillespie, credit foto vintag.es

Din sport te-ai îndreptat spre artă. Puteai să-ţi alegi totuşi o mulţime de alte căi în viaţă.

După cum ziceam, dacă eşti schior pe apă ai o carieră foarte scurtă şi, pe de altă parte, muzica a fost dintotdeauna #1 în viaţa mea. Am început să compun pe când aveam 11 ani şi primul disc l-am scos la 15 sau la 16 ani, nu-mi mai amintesc bine, deci ştiam deja că sunt capabilă să cânt până mor dar că nu pot face ski nautic până mor. Sportul ăsta îl faci mai mult ca să te distrezi şi nu ca să câştigi bani iar muzica este o pasiune şi o faci pentru că nu ai de ales… e ceea ce simţi că trebuie să faci. Pentru mine, muzica e la fel de importantă ca respiraţia, e însăşi existenţa mea. Și asta am avut în comun cu Bowie, am fost amândoi mai întâi compozitori şi fiecare din noi îşi dorea să ajungă să aibă o companie care să îi publice piesele. Ambii am început să cântăm doar fiindcă trebuia să cânţi piesa pe care ai compus-o ca să o vinzi unui publisher, pentru ca, ulterior, acesta să i-o dea eventual altui artist.

 

Dar ce te-a făcut să crezi că vei fi o bună compozitoare? Showbiz-ul e plin de nerealizaţi iar riscurile pe care ţi le-ai asumat când ţi-ai propus să trăieşti din muzică au fost mari.

N-am stat niciodată să analizez, pur şi simplu am făcut-o. E ceva care există în tine, poţi sau nu poţi să o faci. Este ca şi cântatul, nu poţi învăţa cu-adevărat niciodată pe cineva să cânte… adică poţi însă dacă n-ai în tine acea dorinţă, acea pasiune puternică, n-o să funcţioneze. Ori eu m-am exprimat întotdeauna prim muzică. Am numărat zilele trecute că am făcut 70 de albume în viaţa mea şi cele mai multe conţin cântece pe care le-am compus chiar eu. Doar eu pot spune ce vreau cu adevărat să spun, să transmit. Cu excepţia lui Andy Warhol, ale cărui versuri nu au absolut nimic de-a face cu ce simt eu, toate piesele pe care le-am înregistrat sunt fie compuse de mine fie au texte pe care eu însămi le-aş fi putut compune, atât de apropiate sunt de sufletul meu. Exprimându-mă prin muzică am dobândit sentimentul că ce am de spus este important. Deci niciodată n-am avut vreo îndoială, totul s-a întâmplat în mod firesc. Chiar şi în perioada asta, când sunt prinsă într-un proiect nou, nu este zi fără ca o bucată de melodie nouă să nu-mi răsară în minte. Nu pot opri asta, e ca o boală.

 

Unul dintre albumele etalon pentru creativitatea ta rămâne Experienced din 2000. Toate piesele îţi aparţin, cu excepţia cover-ului după Frankie Miller, There Will Be A New Tomorrow. Vorbeşte-mi despre… Experienced.

Hmm, a trecut ceva vreme de când l-am făcut şi îmi amintesc nu doar că l-am compus şi înregistrat dar l-am şi produs. În ultimii ani am descoperit că iubesc să îmi produc propriile discuri pentru că am făcut atât de multe încât deja ştiu exact ce am de făcut… deci, vezi, am devenit o femeie a experienţei. Nu am făcut un disc la 17 ani care să se numească Experienced pentru că eram neexperimentată însă acum sunt o femeie în etate şi pot să exprim mult mai bine ceea ce simt, fiindcă înveţi cu fiecare an care trece şi cu fiecare album care îţi apare. Unii oameni au copii şi se bucură de ei dar eu nu mi-am dorit niciodată copii, eu mi-am dorit doar să realizez discuri şi asta am făcut întreaga mea viaţă. Aşa cum durează 9 luni ca un bebeluş să vină pe lume, la fel un album are nevoie de cam tot atâta timp de la ideea din care se nasc piesele până la găsirea muzicienilor potriviţi, înregistrarea şi apoi mixarea lor, şi în final publicarea discului de către un label. Culmea e că s-a ivit ocazia să cânt Experienced chiar acum câteva zile, deşi nu-l mai ascultasem de ani buni şi cred în continuare că e un album reuşit. Am ales piesa lui Frankie Miller pentru că a fost o vreme celebru în Marea Britanie până când şi-a descoperit un anevrism cerebral şi a fost la un pas de moarte. Văzându-l că mai cântă într-un cărucior cu rotile mi-am spus că ar fi frumos să înregistrez una din compoziţiile sale.

Ascultă: Break Down The Door · Dana Gillespie – Experienced

Muzica a fost marea ta pasiune dar ai avut o carieră foarte interesantă şi în cinema. Ai debutat în 1966 în Fumo di Londra al lui Alberto Sordi dar cel mai entertaining a fost să te vedem vânată de conchistadori în The Lost Continent din ‘68. Cum era să filmezi în producţii Hammer?

Cu toate că eram încă micuţă ca vârstă, aveam 16 ani, ştiam că singura şansă să obţii un rol în filme Hammer este să ai un bust generos, să ai sâni mari, ori eu aveam aşa ceva şi atunci tot ce îmi rămânea de făcut era să arăt în filme ca o… fată a cavernelor. Nimeni nu îşi făcea iluzia că va primi partituri actoriceşti importante, că nu interpretam Shakespeare. Cu toate că jucasem la National Theatre, când a fost vorba de film nu mi-am imaginat că aş putea fi distribuită altcumva decât ca o ‘cave-girl’ dar asta nu m-a deranjat. Filmul meu preferat din acei ani rămâne The People That Time Forgot [producţie Adventure-Fantasy din 1977 ce a rulat la noi ca Tribul uitat de timp – n.r.] pentru că m-am distrat de minune filmând în Insulele Canare. Altfel, comparativ cu muzica, a juca în filme mi s-a părut destul de plictisitor. Totul se baza pe cum arăţi ori eu nu judec oamenii în felul ăsta, eu judec oamenii după ceea ce nu poţi vedea, după sufletul şi inima lor, de exemplu. Dar în film, ‘look’-ul pare să fie cel mai important aspect.

Trailer: The Lost Continent (1968)

Mă îndoiesc însă că a colabora pentru Mahler (1974) cu Ken Russell sau în 1980 la Bad Timing cu Nicolas Roeg, poate fi considerat plictisitor.

Ei bine, Ken Russell este un cineast realmente interesant. Cei mai mulţi şi-l amintesc datorită filmului Tommy, pe care l-a făcut în anii când jucam şi eu în acel spectacol [Dana Gillespie a interpretat rolul Acid Queen în adaptarea pentru scenă a operei rock create de The Who – n.r.], dar în ce mă priveşte, amintirile mele se leagă de rolul Annei, amanta lui Mahler, şi de faptul că Russell a fost suficient de drăguţ încât să îmi ofere oportunitatea să fac ceva muzică pentru filmul său, în condiţiile în care acesta era totuşi despre viaţa unui mare compozitor [Dana este autoarea piesei Alma’s Song de pe OST – n.r.]. Filmul lui Nic Roeg în schimb a fost absolut haotic pentru că filmările păreau să se prelungească la nesfârşit şi, oricum, mare parte a lor a căzut la montaj. Multe din scenele reuşite în care apar nu au fost incluse în filmul final şi asta se datoreză, se pare, depăşirilor foarte mari de buget şi de timp. Dar eu eram bucuroasă să am de lucru şi acceptam fericită orice job atâta vreme cât prezenta un oarecare interes pentru mine şi aveam timpul liber necesar să îl dedic proiectului respectiv. Recunosc însă că am fost foarte norocoasă să pot lucra cu Russell şi Roeg, consideraţi ca fiind doi dintre cei mai interesanţi realizatori de film din Marea Britanie. Aminteşte-ţi că şi Bowie a filmat cu Nic Roeg The Man Who Fell to Earth [în 1976].

Dana Gillespie si Robert Powell in Mahler (1974)

Dana Gillespie si Robert Powell in Mahler (1974)

Tot în anii ‘70 ai fost Maria Magdalena în distribuţia londoneză a lui Jesus Christ Superstar, ce a avut un succes mai mare decât montarea iniţială de pe Broadway… timp de 8 ani consecutivi! De la a cânta un Folk simplu la partitura performativă din Musical-ul lui Andrew Lloyd Webber e o evoluţie remarcabilă şi presupun că nu a fost doar rezultatul unui şir de coincidenţe fericite.

Cred că tot ce se întâmplă în business-ul ăsta e o serie de coincidenţe fericite 🙂 După cum îţi ziceam, am fost la audiţii cu Bowie pentru Hair şi n-am luat însă am mai obţinut după aceea roluri în câteva Musical-uri [precum cel al Biancăi din Catch My Soul, adaptarea muzicala din 1970 a tragediei Othello al lui Shakespeare, de la Round House Theatre – n.r.]. Spre Maria Magdalena m-a îndreptat cineva, eu fiind convinsă că am vocea potrivită, şi a fost o experienţă uimitoare să o interpretez pentru că, în acei ani, să legi numele lui Isus Hristos de cuvântul ‘superstar’ era şocant pentru mulţi oameni. Nici nu fusese încă premiera şi începuseră protestele gălăgioase în faţa teatrului, se puseseră baricade, trebuia să ne luptăm ca să ne croim drum spre teatru şi să intrăm la repetiţii. Abia după ce a devenit accesibil publicului [în 1972, la Palace Theatre – n.r.] s-a văzut că, de fapt, show-ul este foarte reverent la adresa lui Isus. A fost o mare onoare pentru mine să o interpretez pe Maria timp de un an însă n-am continuat pentru că apucasem să semnez cu MainMan şi, după ce am jucat în Furtuna lui Shakespeare în câteva reprezentaţii cu National Theatre Company [Dana a interpretat-o pe Juno în montarea de la Old Vic din 1974 – n.r.], am plecat în America cu Bowie şi cu soţia lui, Angie, şi am rămas acolo timp de doi ani.

superstar

Dana Gillespie, Jesus Christ Superstar

 

Ai nişte extreme la care te raportezi în ceea ce priveşte experienţele în teatru, muzicale sau nu?

Cea mai bună rămâne cu siguranţă tot Maria Magdalena pentru că spectacolul era complet nou, nu-l mai văzuse nimeni. Singurul lucru poate mai puţin în regulă legat de Jesus Christ Superstar a fost că, fiind o operă, erai obligat să cânţi aceleaşi note în fiecare seară, ori eu, pe jumătate o interpretă de Blues, eram tentată să cânt de fiecare dată altfel pentru că – nu-i aşa? – cânţi ceea ce simţi. Dar cu Superstar nu era loc de improvizaţie. Chiar şi aşa însă, văzând cum cel mai frumos şi mai mare teatru din Londra se umplea la fiecare show iar asta avea să continue timp de 30 de ani, a fost o experienţă extraordinară. Aproape ţi se tăia respiraţia când vedeai în faţa ta acel public… chiar dacă Bowie a venit odată însoţit de Angie la spectacol şi a plecat la pauză fiindcă nu i-a plăcut. L-am înţeles, pentru că nu era genul lui de muzică 🙂 Dar ca să fii capabil să performezi cum trebuie pentru atâţia oameni seară de seară, săptămână de săptămână, cere extrem de multă disciplină şi eu mi-am impus-o. Asta nu înseamnă că nu tânjeam să ajung din nou să îmi cânt propria muzică pe scenă, astfel încât, în momentul în care Defries, managerul nostru, a spus ‘Veniţi în America şi veţi putea cânta cu orice muzician doriţi!’ nu am stat mult pe gânduri. Mai mult, când Bowie nu era în turneu, puteam folosi muzicienii săi, aşa că mutarea peste Ocean mi-a erodat acea disciplină de a cânta acelaşi lucru timp de 8 ori pe săptămână. Ajunsesem în punctul în care vroiam să-mi întind aripile şi să zbor spre destinaţii mai ofertante creativ.

 

În acest context ţi-ai lansat albumul Ain’t Gonna Play No Second Fiddle din 1974, al cărui titlu sugerează un manifest… unul artistic sau, poate, feminist.

Nu, n-are absolut nicio legătură cu feminismul fiindcă nu mă interesează absolut deloc dacă cineva este bărbat sau femeie, negru sau alb. De fapt am ales acel titlu pentru că îmi doream să cânt mai mult Blues iar cântecul original, I Ain’t Gonna Play No Second Fiddle, fusese înregistrat în anii ’30 de Bessie Smith, una din vocalistele mele preferate. Iubeam pe atunci acel gen de Blues dar nu eram încă pregătită să înregistrez un întreg album într-o asemenea manieră fiindcă eu proveneam totuşi din lumea Pop-ului. Sigur că multă lume a crezut că am ales să interpretez piesa întrucât sunt “vioara a doua” a lui David Bowie dar nu m-am simţit niciodată astfel iar alegerea cântecului ţine exclusiv de faptul că într-adevăr mi-a plăcut. Și mi-a devenit limpede odată cu acest album că direcţia încotro voi merge este cea a Blues-ului… doar că în momentul în care Bowie a intrat în conflict juridic cu Tony Defries şi a urmat o serie lungă de procese, n-am mai putut înregistra pentru nimeni timp de aproape 5 ani fiindcă eram prinsă în acelaşi contract cu el. N-am avut dreptul să înregistrez până în 1980 când am ajuns la Viena şi am schimbat ţara, am schimbat contractul şi managerul, am schimbat casa de discuri, am schimbat totul, inclusiv modul meu de viaţă. Și când am făcut toate astea am descoperit că Blues-ul este muzica pe care o pot eu face cel mai bine.

Ascultă: Dana Gillespie – Ain’t Gonna Play No Second Fiddle (1974) [Complete LP]

Spune-mi în acest caz cum ai dat peste Mojo Blues Band, legendara trupă a vienezului Erik Trauner?

M-am dus la Viena în ’80 să joc la The English Theater într-un spectacol numit Playthings, pus în scenă de o regizoare suedeză celebră, acum decedată, Mai Zetterling, şi într-una din serile libere, într-o cafenea, am auzit un Blues nemaipomenit. Aglomeraţia era prea mare ca să pot vedea cine cântă dar am început să cânt şi eu dintr-un colţ al cafenelei. Chitaristul a sesizat şi a continuat iar eu am început să îmi fac loc spre scenă, printre oameni. Aşa am ajuns să îl cunosc pe Erik Trauner iar după ce contractul meu pentru Playthings [Dana Gillespie avea să joace din nou în piesa lui William Saroyan la Londra, la Half Moon Theatre, în 2016 – n.r.] s-a încheiat, am început să fac naveta între Londra şi Viena şi să susţin în mod regulat concerte cu trupa, ba chiar am înregistrat şi două albume cu ea. Prin ’83, am avut însă un hit #1 acolo, numit Move Your Body Close to Me, care m-a dus într-o direcţie radical diferită pentru că nu era Blues [a fost inclus pe LP-ul de Synth-Pop al Danei din 1984, Solid Romance – n.r.]. Pe de altă parte, îmi formasem propria trupă de Blues în Anglia, pe care am intitulat-o London Blues Band, şi vroiam să mă detaşez un pic de asocierea cu Mojo. Devenise împovărătoare. Ei funcţionau ca un colectiv ori eu sunt obişnuită să am în totalitate controlul în momentul în care ştiu ce vreau să fac. Deci cu toate că n-am reuşit să trezesc interesul nimănui în Anglia deşi era No. 1 în Europa, Move Your Body Close to Me a fost o piatră de hotar uriaşă în viaţa mea fiindcă mi-a trezit interesul pentru muzica orientală. În anii ‘60 obişnuiam să merg cu Jimmy Page [Page a produs single-ul Danei Gillespie din 1965, Thank You Boy – n.r.] să ascult performeri de asemenea muzică dar, ce naiba, erau “psihedelicii” ani ‘60 şi toată lumea făcea asta, îl asculta pe Ravi Shankar, căsca ochii la sitar, de-astea… însă dat fiind faptul că am compus Move Your Body Close to Me ca pe o piesă orientală, am prins gustul acesteia şi multe din albumele mele de după aceea au un ‘feel’ indian sau oriental încorporat în ele.

Videoclip: Dana Gillespie – Move Your Body Close To Me

Oricum, anii ’80 au fost ciudaţi pentru muzică iar a persista în a cânta exclusiv Blues însemna să înoţi împotriva curentului. Ai mai făcut atunci, în ’89 cred, un album curios, tot de Synth-Pop, Amor.

Aş putea spune ca eram într-o perioadă când călăream pe doi cai deodată, ca la circ. La aceeaşi casă de discuri scosesem cu doi ani mai înainte un alt disc, Hot News… pentru că, în felul acesta, rămâneam cu un picior înfipt şi în business-ul Pop, mai ales că începusem să înregistrez în Anglia şi pentru alte label-uri, Wolf şi Ace, unde nu cântam decât Blues. Vezi tu, Blues-ul n-a fost niciodată la modă, ‘in fashion’, aşa că nimeni nu poate spune că s-a demodat, că e ‘out of fashion. Cu Blues-ul nu poţi decât să mergi mai departe. Dacă eşti însă cântăreaţă de Pop, poate ai succes şi fani timp de câţiva ani dar, la un moment dat, lucrurile se schimbă pentru că eventual te măriţi, faci copii sau, pur şi simplu, fanii tăi mai tineri încep să fie atraşi de alte stiluri. E un lucru foarte cool acela că, dacă te îndrăgosteşti de Blues, rămâi un fan al Blues-ului întreaga ta viaţă. Aşa că oamenii care m-au apreciat dinspre partea de Blues mi-au rămas alături fiindcă întotdeauna va exista o piaţă pentru Blues… care se adresează oamenilor mai interesaţi de muzică decât de modă.

 

Să legăm Blues-ul de Orientul de care te-ai simţit atrasă plecând de la experienţa turneului cu London Blues Band din 2002 în India…

Bineînţeles că am vizitat India de nenumărate ori în ultimii 40 de ani pentru că am un guru indian, Sai Baba, probabil cel mai faimos dintre guru moderni. În fapt, am avut, căci a murit acum şase ani, dar până atunci am călătorit des în India fiindcă el a schimbat multe în viaţa mea, mi-a deschis multe uşi, m-a făcut să văd lucrurile cu alţi ochi. Am cântat Blues inclusiv când şi-a aniversat vârsta de 70 de ani, ceea ce a fost o mare onoare pentru mine, în faţa unui milion de oameni, deci eu aveam această experienţă dar trupa mea nu. British Council a organizat turneul ăsta în timpul căruia am dat 22 de concerte în 11 oraşe şi a fost uluitor pentru că eram primul grup occidental de Blues în turneu în India care cânta în locuri în care Blues-ul nu fusese niciodată auzit. A fost o experienţă extraordinară pentru toată lumea. De obicei mergeam în India măcar o dată pe an în noiembrie, de ziua lui Sai Baba, însă acum, datorită blestematului ăsta de virus, nu mai putem merge nicăieri niciunul.

india

Dana Gillespie (India) 

Cum ai descoperit învăţăturile lui Sai Baba şi ce te-a făcut să urmezi poteca arătată de el?

Am citit cu 40 de ani în urmă o carte despre el, intitulată Man of Miracles, şi am fost atât de impresionată de ea încât trei săptămâni mai târziu am sărit într-un avion crezând naiv că o să mă întâmpine cu “Hello” şi “Bine ai venit!”, când de fapt – el fiind cel mai important lider spiritual în India de mulţi ani – mii şi mii de alti oameni visau şi ei că îl vor întâlni. Nu s-a întâmplat asta, nu m-a privit nici măcar o dată, aşa că timp de 12 ani m-am tot dus în India doar ca să observ, să privesc şi să ascult acea minunată muzică cântată în sanscrită. Apoi mi-am pus problema că, dacă această muzică e atât de frumoasă dar vesticii n-o aud, ar trebui să încerc să repar eu asta şi cred că până acum am făcut vreo 10 albume în sanscrită, un limbaj vechi pe care am ajuns să îl înţeleg destul încât să ştiu ce cânt dar nu îl şi pot vorbi. Nu e tipul de limbaj în care să comanzi o ceaşcă de ceai ci unul foarte spiritual pe care, chiar dacă nu îl înţelegi, îţi va purifica spaţiul din jurul tău doar ascultându-l. Poate crezi că sunt nebună fiindcă toţi muzicienii sunt cam nebuni, într-o formă sau alta, dar, dincolo de asta, n-am încetat niciodată să simt Blues-ul, chiar dacă am continuat să merg în India pentru câteva săptămâni în fiecare an. Sai Baba, cu excepţia părinţilor mei, a fost cea mai importantă şi influentă persoană din viaţa mea.

Dana Gillespie (India)

Curiozitatea mea e legată şi de faptul că te-ai născut într-o familie aparţinând de Church-of-England deci religia occidentală era mult mai accesibilă…

Pentru Sai Baba nu avea importanţă dacă eşti creştin, musulman sau dacă nu ai nicio religie. Mesajul său este doar ‘Fii o persoană mai bună!’. Deci nu contează în ce religie m-am născut sau din ce ţară vine cel de la care îmi iau învăţăturile pentru că, în felul meu, am descoperit că trebuie să mă bazez pe propriul instinct, să îmi ascult inima. În momentul în care l-am văzut pe Sai Baba am ştiut că am găsit ‘the master I should follow’, cel de la care care aş putea învăţa ceea ce am eu nevoie să învăţ ca să pot să o scot la capăt în această lume. Am ştiut asta într-o clipită iar el s-a dovedit atât de extraordinar încât nimeni altcineva din Biserica occidentală pe care l-am întâlnit nu s-a ridicat la nivelul său. Nici nu m-am mai apropiat de vreo biserică timp de mulţi, mulţi ani după ce l-am cunoscut pe Sai Baba. El m-a făcut să realizez că toate religiile sunt la temelia lor, de fapt, una singură, având toate un singur ţel: fiecare vrea să găsească pacea, fericirea şi dragostea. Nu contează cu ce nume îţi chemi dumnezeul sau chiar dacă nu crezi în el, trebuie doar să fii bun. Chiar cuvântul “God” te trimite – crezi sau nu crezi – la “Good”, aşa cum “Evil” este legat de “Devil”. E uimitor ce poate face o singură literă! Nu sunt eu cea mai pregătită să vorbesc despre reîncarnare dar prima oară în India am simţit că am mai fost acolo şi înainte, m-am simţit ca acasă, totul îmi era foarte familiar şi mi-a schimbat inclusiv perspectiva asupra muzicii, asupra modului în care scriam versurile cântecelor. Este cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea. Cei mai mulţi oameni care îl urmează pe Sai Baba au job-uri şi familii obişnuite dar eu nu mi-am dorit o viaţă cotidiană de familistă cu o slujbă “normală”. Sai Baba a atras însă şi destui muzicieni, unii celebri precum George Harrison – care l-a vizitat şi el -, iar muzicienii au tendinţa să se ghideze după instinct, să asculte ce le spune inima atunci când cântă la un instrument… trebuie să simţi! Și în momentul în care vezi un mare propovăduitor spiritual ai fi nebun să nu încerci să înveţi ceva de la acesta.

 

Ce îţi spune inima în vremurile pe care le trăim? Îţi induce vreo temere sau nelinişte?

Nu chiar 🙂 Pentru că nu are rost să îţi fie frică. Sigur că sunt oameni care mor din cauza virusului însă dacă ieşi afară la fel de bine poţi fi ucis instantaneu de o cărămidă care îţi cade în cap de pe un acoperiş. Se poate întâmpla deşi speri că nu vei fi tu victima. Nu, nu mi-e frică, şi chiar dacă mâine mi-aş pierde vocea şi n-as mai putea cânta, m-aş dedica scrisului sau aş găsi altceva. Vezi tu, chestia cu înaintarea în vârstă este că trebuie să conştientizezi că nu poţi lua nimic cu tine, că vei suferi în mod inevitabil într-o formă sau alta, că te va durea fizic sau psihic, aşa că ar fi mai bine să accepţi ideea asta. Nu poţi face nimic în privinţa asta, nu poţi lupta împotriva a ceva de necombătut. Se va întâmpla, este inevitabil. Eu am fost întotdeauna fericită să vorbesc despre moarte. Dacă reasculţi primul album pe care l-am făcut, Foolish Seasons din 1968, ai să regăseşti un cântec ce se cheamă Dead, pe care nu l-am compus eu dar l-am ales fiindcă mi s-a părut interesant întrucât am convingerea că trebuie să fim cu toţii cât mai bine pregătiţi pentru moarte. Urcam pe scenă să îl cânt în fiecare seară ca şi cum ar fi fost ultimul meu concert.

Dana Gillespie

 Dana Gillespie, Foto: Mark Mawston

Din experienta acumulată, ce sfaturi ai da oamenilor pentru a merge mai departe în aceste vremuri foarte dificile?

Uneori e folositor să stai în tăcere şi să încerci să te asculţi. Toate răspunsurile la întrebările care ne frământă se găsesc în interiorul nostru. Asta spun de fapt şi toate religiile. Totul este înăuntrul nostru. E nevoie de un pic de experienţă, ce vine de obicei odată cu vârsta, să dobândeşti încredere în tine însuţi dar odată ce posezi această încredere în propriile decizii treci prin viaţă mult mai uşor chiar decât dacă ai avea mulţi bani. Știu că asta sună nebuneşte dar cunosc destui oameni foarte bogaţi care sunt dezorientaţi şi deloc fericiţi. Deci nu are legătură cu banii ci cu modul în care gândeşti. Ar trebui să încerci să faci din dragoste principul de bază, fii drăguţ cu toată lumea, ajută oamenii şi urmează calea dreptăţii pe cât este posibil… şi simte-te bine. Sunt probabil niţel extremistă pentru că încerc să iubesc totul dar nu-mi plac lucruri precum acela că oamenii omoară animale şi privesc moartea în faţă când le mănâncă corpurile. Îmi mai amintesc de exemplu că în România oamenii nu tratează foarte bine câinii. Dacă eşti crud cu animalele vei fi crud şi cu copiii iar aceşti copii, când vor creşte, vor fi cruzi cu alţi oameni. Este efectul bulgărelui de zăpadă, cu cât împărtăşeşti mai multă dragoste cu atât vei primi mai mult şi la fel şi cu ura sau cruzimea, se vor întoarce către tine… poate nu săptămâna viitoare însă cu siguranţă vei plăti până la sfârşitul vieţii pentru mizeriile pe care le-ai făcut.

 

La final… cartea ta de memorialistică, Weren’t Born A Man, dezvăluie destule detalii inedite despre icon-urile din Pop culture. Poți să îmi zici măcar de ce Jimmy Page nu a vrut să îl înlocuiască pe Eric Clapton în Yardbirds?

Dar chiar a făcut-o pentru o scurtă bucată de vreme. Știu asta pentru că eram şi eu în mediul lor pe atunci, el şi cu Jeff Beck fiind foarte buni prieteni. Dar să nu uităm că Jimmy Page, care a cântat pe primul meu disc, era chitaristul britanic #1 pentru session-urile de studio. Era tânăr, arătos şi un mare chitarist… şi făcea o căruţă de bani pentru că era prezent pe mai toate albumele importante din anii ’60. Cred că îi plăcea să fie cu Yardbirds dar n-a vrut să facă din asta o slujbă full time. La fel şi Jeff Beck. Vezi tu, când te dedici Blues-ului pur, nu-ţi mai rămâne mult timp pentru altceva, deci mi se pare mai corect că a fost Clapton acolo şi nu Beck sau Page. Oricine a fost într-o trupă aspiră şi la a face şi alte lucruri… Eu am fost norocoasă pentru că, fiind prietenă cu Page, când au organizat acea reuniune măreaţă acum mai bine de 10 ani [Ahmet Ertegun Tribute Concert de pe O2 Arena, 10 decembrie 2007, intrat în Guinness Book la categoria “Highest Demand for Tickets for One Muisc Concert” – n.r.], am primit un telefon de la biroul lui Jimmy şi mi s-au oferit două bilete, în condiţiile în care erau oameni dispuşi să plătească şi 100,000 de lire doar ca să asiste la concert întrucât acesta era unul caritabil. Întrebând cum fac să ajung în posesia biletelor mi-au spus că vor trimite pe cineva într-un taxi şi o să mi le aducă. Cu o zi înainte de concert, aud o bătaie în uşă, deschid şi îl văd pe Jimmy Page fluturând cele două bilete ale mele. Asta e uluitor… când mi-am făcut toţi aceşti prieteni în anii ’60, mi-am închipuit că cea mai mare parte vor dispare cu timpul, cum s-a întâmplat cu Bowie, dar uite ce s-a petrecut acum 10 ani. Și la fel cu Dylan, nu pot şterge bucăţica de trecut petrecută împreună. Am fost norocoasă şi pentru că am putut fonda Mustique Blues Festival acum 25 de ani în Caraibe, unde şi Bowie avea o casă, festival pe care l-am condus timp de 20 de ani. Mick Jagger a urcat pe scenă şi am produs două piese cu el pentru albumele cu muzica din festival… deseori, soarta te obligă să dai credit şi circumstanţelor iar tu poţi fi în stare să le gestionezi sau nu. Nu e vorba doar de noroc ci de credinţă… este destinul. Și dacă mai ai şi o brumă de talent înseamnă că vei avea tot timpul ceva de făcut.

Dana Gillespie & Joachim Palden

Dana Gillespie & Joachim Palden

Dana Gillespie

Dana Gillespie, Foto: Mark Mawston

  • Interviu realizat de Ioan Big

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on linkedin
LinkedIn
Share on twitter
Twitter
Share on email
Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.