La intrarea în noul mileniu, Tudor Chirilă, care absolvise UNATC în 1996, era deja o tânără valoare confirmată în peisajul cultural românesc prin rolurile din montările de la Teatrul de Comedie, semnate de regizori reputați precum Alexandru Tocilescu, Vlad Massaci sau Alexandru Dabija, și datorită succesului de public a proiectului său muzical, Vama Veche, trupa fondată în ’96 împreună cu Liviu Mănescu și Traian Bălănescu ce debutase cu albumul Nu am chef azi.
Post-2000, varietatea instrumentarului artistic prin care TUDOR CHIRILĂ și-a manifestat creativitatea și talentul performativ este uluitor de mare, de la scrierile de pe blogul personal, opera rock Am să mă întorc bărbat sau ilustrația muzicală de la spectacolele de teatru ale Iarinei Demian, până la partiturile memorabile din filme (Legături bolnăvicioase) și teatru (cel mai tânăr actor premiat de UNITER) sau seria de hit-uri compuse ca lider a grupurilor Vama Veche și, apoi, Vama. În aceste condiții era firesc să ne dorim un dialog retrospectiv cu Tudor Chirilă, mai ales că activitatea sa artistică a fost dublată în ultimele decenii de o implicare puternică și susținută în campanii cu impact social, cultural și comunitar.
1999-2000 a fost pentru tine o perioadă absolut extraordinară, deopotrivă din punct de vedere a muzicii, teatrului și filmului. Cum l-ai privi tu pe Tudor Chirilă de acum 20 ani… cu invidie, cu înțelegere, cu un pic de condescendență?
E greu să faci dedublarea sau obiectivarea asta, dar cred că am avut de mic dorința de a face lucruri și de a mă distra muncind. Privesc multe dintre reacțiile mele de atunci ca fiind adesea exagerate, mă văd un personaj exaltat în felul în care comunica și de multe ori “way over”, dar în fond nu cred că am fost diferit de alți tineri ai momentului, în afara notorietății care a venit pe capul meu la 23-24 de ani. Tinerețea te face să ai un entuziasm care cumva se instalează în toate domeniile vieții tale: și în felul în care comunici, și în felul în care muncești, și în felul în care ai răbdare. Ca actor, cred că i-aș fi spus ce mi-a spus mama în toți anii ăia “Ai răbdare! Ai răbdare! Nu te mai grăbi, nu te grăbi pe replică, nu te grăbi! Ai răbdare!” Că am avut întotdeauna o nerăbdare, un freamăt pe care acum i-aș spune puștiului de atunci – fără succes bineînțeles – să le tempereze. Ăsta ar fi unul dintre cele mai importante lucruri: să reușești să fii tânăr și să ai răbdare. Câteodată nerăbdarea devine precipitare. Precipitarea poate să ducă la decizii greșite, deciziile greșite pot să îți afecteze orice fel de călătorie, și orice fel de produs, dacă vorbim de muzică, de teatru, de ce făceam eu. Profesional, vorbind.
Tudor Chirila – Legături bolnăvicioase
Ai jucat atunci în trei filme, au fost rolurile de la Teatrul de Comedie, ai avut LP-ul Vama Veche și în 2000 maxisingle-ul Nu ne mai trageți pe dreapta, deci o mare varietate de proiecte. Cum îți stabilești prioritățile în a-ți gestiona timpul?
Eu sunt cel mai dezorganizat om care poate să existe și din dezorganizarea asta la un moment dat se naște cu greu o prioritate. Și decid într-un final că prioritatea mea este… de fapt prioritățile mele sunt în funcție de ceea ce îmi aduce mai multe satisfacții dintr-un proiect. Adică sunt interesat, dacă vii la mine în momentul ăsta și îmi vinzi un proiect de teatru extraordinar și îmi dau seama că este o întâlnire mare… îmi dau seama, chiar dacă nu e bănoasă, că poate să fie ceva foarte important pentru mine profesional – pentru că, altfel, creșterea profesională este destul de prost văzută de foarte multă lume doar din perspectiva financiară -, deci dacă am un proiect care capacitează toată dorința mea de a face, mă duc după ăla. Dar nu reușesc să fac planificare în viața mea. Sunt prost la asta. Acum este deja absurd să îmi mai planific zilele sau viitorul. În situația în care suntem ce să mai planific, când mă întorc pe scenă cu colegii mei în fața a 5000 de oameni sau la Sala Polivalentă? Nu pot să planific asta. Să planific când o să pot să am o scenă de dragoste în teatru, cu sărut, sau o scenă mai dură cu contact fizic? Nu pot planifica asta. De obicei fac muzică și teatru în alternanță și mă atrage întotdeauna proiectul care îmi oferă cea mai mare satisfacție pentru că, după ce că trăim vremurile pe care le trăim, cred că trebuie să ne bucurăm când muncim.
Tudor Chirilă, Malvolio în A douăsprezecea noapte, foto © Tudor Predescu
Teatrul. În 2000 jucai la Teatrul de Comedie rolul lui Adraste/Alcandru în Iluzia comică al lui Corneille, care ți se potrivește și acum, apropo de ”Cărturarul a cărui doctă veghe/ Produce zi de zi minuni fără pereche”. Pe parcursul anilor ai evoluat însă progresiv spre proiecte cu content mai sobru și deseori chiar sumbru, de la Coada la Lumea pe dos.
Mă întreb dacă lucrurile au stat chiar așa cum spui. În ’99 făceam Iluzia comică, în ’97 făceam Pălăria și să nu uităm că în 2004 luam Premiul UNITER cu un rol de comedie – Malvolio în A douăsprezecea noapte de Shakespeare – care a fost apreciat ca fiind un Malvolio nu doar foarte bun, ci și total diferit față de propunerile de până atunci din teatrul românesc, etaloanele fiind Malvolio-ul domnului Dinică și Malvolio-ul domnului Ogășanu. Deci premiu de actorie pentru un spectacol de comedie. După Malvolio – mi-am aduc aminte – am jucat într-un spectacol, în Brighton Beach Memoirs (regia Iarina Demian) – o comedie a lui Neil Simon, am jucat în Biloxi Blues care este iar o comedie, dar cu o zonă tragică, într-adevăr, și am făcut Ferdinand al VIII-lea, Regele Spaniei după Însemnările unui nebun de Gogol, iarăși un text fabulos de comedie care este, în același timp, un mare text al literaturii universale. Și atunci nu cred că a fost vorba la mine niciodată de schimbarea direcției repertoriale către teatru mai serios, către teatru profund, către teatru mai filozofic, ci a fost goana mea după tragi-comic.
Tudor Chirilă, Tartuffe, foto © Alexandra Sandu
Dar nu am sugerat că tu ai fi avut o schimbare de direcție ci o nuanțare, iar întrebarea era daca în alegerea proiectelor teatrale te atrage provocarea profesională, rolul în sine, sau temele de meditație oferite de piesa însăși. De exemplu, cum ți-a ‘vorbit’ In a forest dark and deep al lui Neil LaBute?
Când am citit In a forest dark and deep am fost fascinat, în primul rând, de personaj. Și de fiecare dată când citesc un text, prima dată mă lovește felul în care îmi sună în cap. Și mi-am spus, ăsta e un personaj pentru mine și vreau să-l fac. E foarte diferit de mine Bobby. Bobby este un republican către zona de ”redneck” așa, dar foarte inteligent. Este un republican inteligent, deci este și foarte periculos pentru ca e un individ extrem de conservator care își folosește inteligența doar ca să demonstreze că a fi conservator este soluția într-o lume… Este un individ radical deci nu unul foarte… ca mine sau cum gândesc eu în momentul ăsta, dar l-am ales exact din aceleași considerente, pentru latura lui comică dar, mai ales, pentru latura lui tragică și pentru complexitate. Bobby e un personaj complex. Personajele negative sunt complexe. Richard al III-lea este un personaj complex, Buckingham e mai puțin complex. M-au atras întotdeauna personajele care caută ele, care… uite, Tartuffe. Am acceptat să joc Tartuffe pentru că regizorul Laszlo Bocsárdi, mi-a făcut o propunere care ieșea din zona de comedie moralistă clasică, zona asta de pastișare a unor tare umane. Tartuffe era pentru el mult mai mult decât atât. În spectacolul de la Comedie, Tartuffe vorbește despre felul în care frica și manipularea pot schimba o societate. O societate așezată poate fi schimbată prin manipulare și prin frică. E foarte interesant! Și Tartuffe, dacă vrei, poate să fie reflexia teatrală a geopoliticii momentului. Adică, felul în care Rusia și țările care descoperă manipularea social media și fake news pot să intervină în sisteme așezate, în sisteme sedimentate și să schimbe lucrurile. Mă preocupă în teatru să nu fac același personaj de două ori și mă preocupă să mă duc către personaje care sunt… chinuite. Mă interesează să arăt oameni chinuiți. Nu îmi place să râd cu orice preț. Culmea, eu am avut tot timpul roluri de comedie. Sunt foarte bun pe comedie… mi-a ieșit chestia asta, deși în toată facultatea mi-a fost teamă că n-am să trec testul ăsta mare care este comedia. Lumea mă percepe foarte mult ca pe un actor comic, vine la mine și zice „Ce-am mai râs! Ce-am mai râs!” Și aleg… și oamenii, marea lor majoritate, vor fi mai preocupați poate de o comedie decât de o dramă. E un lucru pe care mi l-am asumat. Dar cred că există un public interesant care e empatic și cu suferința. Și felul în care suferă un personaj te mai ajută și pe tine să vii cu picioarele pe pământ, să cauți niște lucruri și să vezi că nu toți suntem numai alb și negru. Că un personaj negativ poate să aibă lucruri bune. Teatrul este și o formă de dezvoltare personală, de a lucra tu cu tine prin personajele alea. Poate că lucrezi la Tartuffe și ai un anumit tip de revelație. Dacă joci toată viața chestii simple și comice și care nu pun probleme, nu cred că poate să fie un câștig, mai ales dacă joci același personaj. Asta este ce mă… mână pe mine în luptă. Faptul că personaje diferite vin cu experiențe diferite de învățare, pentru că noi din teatru învățăm.
foto © Crișan Marius
Apropo de ‚lumea pe dos’ în care trăim, când ai început tu om, ca individualitate, să conștientizezi că trebuie să iei atitudine față de ceea ce ne înconjoară?
Prima piesă Vama Veche care a avut un mesaj politic este Hotel Cișmigiu. Deci, este primul moment. În care noi am spus că o fată a căzut și a murit în casa liftului și nimeni nu a intervenit să o ajute. Asta este fixată pe melodia Hotel Cișmigiu care se închide cu expunerea faptului că noi am cântat acest cântec ca să atragem atenția asupra unei povești în care indolența, nepriceperea și incompetența au omorât o fată. Liftul ăla nu era acolo, nu era semnalizat, fata a căzut în casa liftului, salvarea… timp de 3 ore nimeni nu a intervenit să o ajute. Acel cântec, în acel final, conține toate problemele pe care nu reușim să le depășim ca popor: indolență, lipsă de empatie, lipsă de organizare, nu sunăm, nu contribuim la comunitate și așa mai departe. Deci asta a fost de când cântam Hotel Cișmigiu, dar înainte de Hotel Cișmigiu a fost Romania is my Country care este o reprezentarea a situației în care un copil defavorizat va alege drumul necurat pentru când societatea nu-i va oferi o alternativă. Mă scol dimineața, mă duc la metrou./ Voi știți ce-i acolo, nimic nu e nou./ Copiii visează că au un palat,/ Metrou-i dezvață mereu de visat./ Și astfel copilul mahmur și matur/ Renunță la vise și devine dur./ De ochii lui negri ți-e frică să fugi,/ Iar el jinduiește la geaca de blugi. Adică este vorba de societate, dacă vrei, prin copilul din Ferentari care nu primește nimic și ajunge să dea în cap pentru că asta vede și asta învață. Apoi, în 2000, când am făcut Nu ne mai trageți pe dreapta, PSD-ul ne-a furat piesa, pur și simplu, și a pus-o pe 60.000 de…. casete care se numeau Cântece de campanie, mi se pare, sau ceva de genul ăsta. Și era o copertă albastră cu trei trandafiri albi. Pe vremea aia noi eram la Media Pro Music și avocații ne-au sugerat că o sa pierdem acel proces – noi discutasem să îi dăm în judecată și să ne cerem drepturile – pentru că ăla, Ovidiu Mușetescu – Dumnezeu să îl ierte că înțeleg că a murit -, ăla se ocupa de campanie și le-a transmis că să ne băgăm mințile-n cap. Atunci am înțeles că, de fapt, drepturile noastre nu o să fie apărate niciodată, și ăla a și fost momentul în care am început să avem o poziție foarte clară. Noi n-am cântat niciodată într-o campanie electorală, niciodată, a fost o chestie pe care formația a avut-o din start, și a continuat și după aia. Și ușor-ușor am venit mai aproape, am făcut cântecul ”Declar pierdută țară” pentru că – asta era deja prin 2012 – a început și degradarea locului Vama Veche, pe care l-am privit ca pe o chestie care e mai mult decât doar degradarea locului Vama Veche. El spune ceva despre noi ca societate: să vii să montezi termopane într-un loc în Dobrogea în care casele ar trebui să fie din lemn și din piatră naturală, în zona în care este o casă etalon, casa sculptorului Buculei, adică știi cum ar trebui făcut, dar nu se face, urbanism și așa mai departe. Și pe măsură ce țara s-a afundat în propriile ei probleme, am început și eu să descopăr faptul că, până la urmă, ca cetățean, am singura posibilitate să vorbesc, să critic și să o fac cu voce tare de pe niște platforme care au devenit din ce în ce mai ”appealing” pentru chestia asta. În același timp, uitându-mă la Social Dilemma, documentarul de pe Netflix care e foarte hype acum, îmi dau seama că și polarizarea societăților are legătură cu social media foarte puternic prin lipsa de nuanțe. Ești cu noi e bine, nu ești cu noi nu e bine. Și, fără să vrem, ajungem să ne izolăm în bule în care funcționăm iar când ieșim din ele ne lovim de adversari care văd lucrurile într-un mod total opus și nu știm să operăm cu nuanțe ca să găsim, social, un loc comun. Cam așa e istoria, cam așa s-a întâmplat. În familia noastră, mama a fost cea care mi-a predat ideea că nu trebuie să suporți o nedreptate și că trebuie să îți ceri mereu drepturile.
Că ai adus dialogul în prezent, vorbind de social media, avem Skype, FB, Instagram, Whatsapp, etc, etc. Ne îmbunătățesc aceste tool-uri capacitatea individuală de comunicare, ne fac să putem comunica mai bine cu celălalt?
Dacă comunicarea este înțeleasă ca a transmite informații într-un timp mai rapid, și poate mai eficient, da. Dacă comunicarea, a comunica cu celălalt, ține de a identifica emoții, de a identifica un personaj la capătul liniei, și de a-l înțelege și de a-l asculta, aici discuția e mai lungă. Probabil că sunt momente când da și sunt momente când nu. Să nu uităm că Internetul, pentru cei care își doresc, a venit la pachet și cu posibilitateea de a cunoaște. În ziua de azi dacă ești un navigator deștept pe Internet, poți să înveți foarte multe lucruri într-un timp foarte scurt dar, pe de altă parte, toate lucrurile care te ajută se pot și întoarce împotriva ta. A căuta pe Internet este deja ceva ce se predă în școli, dar oamenii nu mai fac diferența între adevărat și fals atât de ușor.
Dar comunicarea artistică? În ce măsură un mesaj pe care vrea să îl transmită oamenilor muzicianul, artistul în general, nu riscă să își piardă relevanța dacă este transmis electronic în lipsa interacțiunii directe?
Iarăși, nu se poate răspunde într-o singură direcție. Ce pot să spun concret este că felul în care am făcut muzică în pandemie a fost posibil de la distanță. Am produs muzică, am scos două cântece solo, nu erau semnate Vama. Unul se numește E și treaba mea, celălalt 1 Mai. Sunt foarte diferite. S-a putut dar a fost mult mai greu. Am simțit lipsa lucrului împreună în studio, în cameră. După aia e faptul că acum poți însoți o muzică de un mesaj video și că generațiile care consumă muzică s-au schimbat, obiceiul de consumator s-a schimbat. Că îmi convine sau nu treaba asta, eu trebuie să mă adaptez. Eu trebuie să ajung la oamenii ăștia așa, via distribuție digitală, via video pe youtube, via bucăți, frânturi de piese pe Insta story, pe facebook stories și așa mai departe. Eu nu cred ca emoția unei piese poate fi anulată doar de faptul că ea e distribuită digital, dar cred că este indispensabil ca emoția piesei cântată live să rămână în această lume, pentru că atunci am pierde un tip de energie care se stabilește (public-artist), un schimb de energie care este o chestie aproape terapeutică. Noi toți avem o energie a noastră… Intră un om în cameră și se face întuneric pentru că vine cu o energie ciudată, s-a deschis ușa și nu mai suntem confortabili… chiar zice lumea: ”Băi, dar ce energie are ăsta!”, deci muzica poate fi transmisă cu un alt tip de energie pe calea live. Pandemia ne-a arătat că există niște limite deocamdată în a crea emoție live exclusiv digital. Pe de altă parte, e aici foarte mult din industria cinematogafică, adică filmul a fost întotdeauna despre oameni în sală uitându-se la un ecran. S-a schimbat experiența de consum și s-a schimbat modalitatea de consum, dar, în linii mari, este un ecran la care te uiți și vezi un videoclip și asculți o muzică. Putem discuta de conținut și de felul în care s-a degradat, despre noțiunea de comercial sau multe alte lucruri, dar la bază… „Watch!”. Oamenii se uită la un ecran și ecranul ăla spune o poveste, iar tu ai un mare avantaj că povestea ta poate să ajungă la mult mai multă lume într-un timp mult mai scurt. Și asta poate să ridice artiști peste noapte, și să îi și coboare peste noapte.
foto © Barna Nemethi
De la Descoperă ce-ți place la Ideo Ideis, continui să investești foarte mult în tineri, în ideea de învățat, de mentorat și de educație. La un moment dat, spuneai că ești convins că ”educația este singura formă de salvare a unui popor” si ca „societățile nu sunt schimbate de elite”. Avem elite românești?
Ca să clarificăm, ce am spus este preluat din Ortega y Gasset. Da, avem, dar elitele nu sunt în poziții de leadership sau sunt ascunse în subterane, în bulele lor. Probabil că, iarăși, progresul tehnologic a facilitat chestia asta. Întrebarea este cum s-a perpetuat o clasă politică lipsită de cultură, de viziune, lipsită de orice fel de respect pentru comunitate, o clasă politică care este din ce în ce mai agramată si mai incultă? Ne uităm în Parlament la toți ăștia, Nicolae, Nicolicea, Iordache, la nivelul discuției din Parlament, la stăpânirea limbii române, exprimarea și așa mai departe. Vrei, nu vrei ei compun elitele politice, că dacă e președintele PNL e președintele PNL, dacă este președintele PSD e PSD, aia e o elită, da? Ce vreau eu să spun e că oamenii relevanți, din punctul de vedere al definiției, așa cum ar trebui să fie într-o societate normală, în momentul ăsta nu au pârghii să producă schimbarea. Au doar pârghii de a vorbi despre schimbare pentru că nu sunt implicați și, în principiu, e o falie atât de mare între aparatul administrativ și aparatul executiv și elitele care ar putea să facă parte din aparat, să îl consilieze și să îl modernizeze, încât aceste două lumi nu se întâlnesc. Există, dar ele nu pot produce în momentul ăsta și mai ales nu pot deveni modelul la care cetățenii au nevoie să se raporteze. Pentru că problema este că ai nevoie să te uiți la niște… oameni, nu la unul care încerca să schimbe legile justiției pentru el și nici la unul care fumează în birou picior peste picior într-un moment în care țara arde că este ținută în case și că trebuie să respecte niște reguli. Modelele noastre sunt de neurmat și asta e marea, marea problemă. Dar elite cred că există. Dar pentru că modelele sunt groaznice, mediocritatea care ar trebui să genereze schimbarea se subțiază și ea calitativ și devine și mai…mică. Așa că România nu este o țară în care să poți să faci în momentul ăsta lucruri comunitare. Toți oamenii se salvează individual. Pentru că România nu vrea să înțeleagă că avem nevoie de comunitate ca să putem să ne propășim individual.
De acord, totul până la urmă ține de noi, inclusiv educația. Pe de altă parte, tot datorită tehnologiei, prin trenduri de tip ‚Do It Yourself’ a apărut riscul ca destui tineri să se întrebe “De ce mai avem nevoie de școală ca să devenim artiști dacă suntem înzestrați cu un oarecare har și cu un computer?”.
Ăia află cel mai repede că nu poți să devii artist așa. Primii! Primii care află sunt ăia care cred că devin artiști așa, cu un computer și un microfon. Ăia-s primii. Pentru că music business înseamnă de fapt, mai ales în momentul ăsta, să știi despre toate relațiile din jurul unui produs muzical. Și, după aia, mai vorbim și despre ce înseamnă să fii artist. Aaa, că te urmăresc 50 oameni pe youtube și pui niște chestii acolo și ai 2-3 aplauze e o chestie, că te urmăresc 5.000.000 pe youtube și livrezi un anumit tip de conținut pe care lumea s-ar putea să-l consume e altceva, dar a fi artist presupune ca opera ta să reziste la testul timpului. Or, e important să vedem de câte piese o ne aducem aminte ca „hit”-oase în toată perioada asta și ce piese vor exista și peste 20 ani. Eu am trecut o primă etapă a testului timpului, piesele mele se cântă în continuare și acum, și la nunți, și la petreceri private sau ca și cover-uri în cluburi și așa mai departe. Altfel e foarte amăgitor, dar cineva află repede, cu viteza tehnologiei, că pentru a fi artist trebuie să fii rezilient, trebuie să ai bagaj cultural, trebuie să ai capacitate de muncă, să fii organizat, să depistezi oameni care te pot ajuta cu adevărat, să-ți fii propriul manager s.a.m.d. Am vorbit în multe interviuri despre chestia asta: tot ce am învățat de fapt – despre management în prima parte a vieții mele – am învățat singur. Ne-am cărat instrumentele singuri, ne-am organizat, ne-am încasat banii după concerte singuri, ne-am făcut negocierile singuri, ne-am gândit strategiile singuri, ne-am făcut negocierile cu casa de discuri, am renunțat la casa de discuri după ce ne-am dat seama că nu face nimic pentru noi… ăsta a fost un proces foarte lung. A fi artist în ziua de astăzi, a fi artist în sensul de a fi muzician, să zicem, să fii rocker în ziua de astăzi, dacă vrei să fii de succes, implică să știi să faci o parte de management, implică să stai cu ochii pe un excel, să înțelegi că ai primit 10 lei și că nu poți să cheltui 12 doar că ți se pare ție că o să fie un super-hit. Că s-ar putea să cheltui 12 lei și nu e super-hit și nu mai ai bani din ce să trăiești. Ei, tehnologia ne dă sentimentul că lucrurile se fac ușor, repede, și că poți foarte ușor să ai o scenă la care să se uite unii la tine, dar asta este doar iluzia că ești artist. De fapt, tehnologia nu face decât să creeze contextul mai favorabil de a deveni artist însă, având în vedere că toată lumea are acces la acest context, este de fapt extrem de greu.
- Editorial de Ioan Big.
Sursă imagini articol: https://www.facebook.com/TudorChirilaOfficial
