Pionieră a gândirii feministe și ecologiste, artista Leonora Carrington poate fi descoperită în expoziția deschisă până pe 11 ianuarie 2026 la Palazzo Reale din Milano, iar dacă aveți programat un sejur în Peninsulă în ultima lună a anului 2025, această retrospectivă reprezintă un must see de trecut în agenda de experiențe, indiferent că sunteți profesionist în artă sau doar vă place să vă bucurați de ea.
Leonora Carrington (1917, Anglia — 2011, Mexic) s-a născut într-o familie catolică bogată, destinată să devină o altă „tânără prezentabilă” a high-class-ului britanic, rol căruia i s-a opus încă din copilărie, dat fiind că a fost exmatriculată din două școli de mănăstire.
Așa se face că, la 14 ani, a ajuns la un internat în Florența, unde a început să fie interesată de pictură. Ulterior, părinții i-au permis să se mute la Londra, în 1936, pentru a studia arta la academia lui Amédée Ozenfant, iar un an mai târziu face cunoştinţă cu prolificul artist german Max Ernst, cu care începe o relație intensă.
Se mută în Franța, unde pătrunde în cercuri populate de mari nume ale epocii, precum Picasso sau Dalí, și astfel devine asociată cu mişcarea Suprarealistă fondată de către André Breton.
Creează în acești ani primele sale picturi, printre care și celebrul Autoportret: Hanul calului de zori (1937–1938), în care se găsesc elemente definitorii pentru imaginarul său plastic.
Autoportret (Hanul calului de zori)
Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial îi va schimba destinul, pentru că Max Ernst este arestat – ulterior, acesta va reuși să plece în America cu ajutorul lui Peggy Guggenheim, cu care se va căsători -, în vreme ce Leonora are o cădere psihică severă şi părinții o internează, împotriva voinței ei, într-o instituție psihiatrică din Santander, unde este supusă unor tratamente dure, ce se vor regăsi ani mai târziu în autobiografia Down Below.
După acel episod, urma să fie internată într-o altă clinică, în Africa de Sud, dar scapă în Portugalia de reprezentantul pe care tatăl său îl trimisese după ea, intră în Consulatul Mexicului și cere protecție. Ulterior, printr-un mariaj de conveniență cu un diplomat, părăsește Europa și se va stabili în 1942 la Mexico City.
Peste Ocean, Leonora, intrată într-o comunitate artistică formată din Remedios Varo, Kati Horna, Benjamin Péret, Emerico Weisz (care-i va deveni și soț), va renaște ca artista care a explorat mituri și proprii teme în pictură și scrieri, care a dat voce femeilor din Mexic fondând mișcarea de emancipare a acestora, dar și cea care, spre finalul vieţii, în primul deceniu al noului mileniu, avea să stabilească recorduri în vânzarea operelor sale.
De fapt, acolo Leonora se relevă ca o creatoare şi nu ca o muză – în termenii lui Breton, care vedea anumite artiste drept femme enfant, ea scriind la un moment dat:
„Nu am avut timp să fiu muza nimănui… eram prea ocupată să mă răzvrătesc față de familia mea și să învăț să fiu artistă”.
Picturile sale din această perioadă sunt puternic influențate de folclorul local, compoziții populate de femei, vrăjitoare, animale-hibrid, cai albi și ritualuri misterioase cu referințe în alchimie ori ocultism.
Procesul metamorfozei fizice, dar și simbolice, este înfățișat în lucrări precum The Giantess, iar în The Pomps of the Subsoil, forme feminine fără păr, înconjurate de păsări și creaturi hibride se reunesc în jurul unei semințe care încolțește, într-o scenă a fertilității, protecției și devenirii.
The Giantess
Ambele sunt create în 1947, an important în parcursul Leonorei pentru faptul că Pierre Matisse Gallery din New York îi dedică primul mare solo show internațional.
Opera Leonorei Carrington cuprinde și lucrări de sculptură, ea începând să creeze în anii 1990 sculpturi mari din bronz, dar polivalenta artistă a avut multe de spus inclusiv în literatură, de la povestirea suprarealistă The Debutante, cu hiena care îi ia locul la bal – satirizând astfel ritualurile societății care transformau fetele în „femei-obiect” – până la seria ce a urmat de proză scurtă, eseuri, texte autobiografice, adunate în volume precum The Seventh Horse and Other Tales, romane ca The Stone Door sau cartea pentru copii The Milk of Dreams, care va da titlul Bienalei de la Veneția din 2022.
Contribuția acestei remarcabile personalităţi se extinde însă, în patria adoptivă, dincolo de domeniul artistic, pentru că, în anii ’70, s-a implicat activ în Mișcarea de Eliberare a Femeilor, pentru care a realizat inclusiv un poster, intitulat sugestiv Mujeres Conciencia.
Interesul pentru moștenirea Leonorei Carrington este în ziua de azi în plină ascensiune, artista fiind redescoperită din perspectiva unor teme care preocupă societatea actuală, precum feminismul sau ecologia, iar operele sale, accesibile publicului actual în retrospective precum cea de la Palazzo Reale, o așează printre marile nume ale secolului XX valorizându-i spiritul de ființă liberă care a „feminizat” Suprarealismul și mutând povestea pe rolul femeii inițiatoare şi militante.
În definitiv, Leonora Carrington a ales să sfideze normele, a traversat războiul, spaimele unei lumi în haos și a creat un univers care continuă să fascineze și să provoace:
„Nu știu dacă sunt femeie, ființă umană sau pictoriță: poate că sunt toate aceste lucruri deodată”.
Text de ADINA CHIRVASĂ | ARTĂ & CULTURĂ
