După Frumoasa Rapunzel și Dădaca rebelă, Traian Savinescu a revenit la Brașov, la Teatrul pentru Copii Arlechino, cu un nou spectacol pe care și-a pus amprenta regizorală – Poveste de iarnă, intrat de la finalul anului în repertoriul „de sezon” al instituției.
Cunoscut și recunoscut în lumea teatrului pentru cei mici, dar nu numai, Traian Savinescu, regizor de teatru, operă și teatru de păpuși, își reconfirmă în noua poveste de la Brașov talentul de povestitor și spiritul ludic ce reies și din producțiile pe care le-a montat în decursul anilor, începând de la Teatrul de Stat Turda, unde a avut primele spectacole, până la poveștile de la Teatrul Puck, unde a fost director artistic, dar și la instituții precum Teatrul de animație Țăndărică București, Teatrul Arcadia Oradea, Opera Română Craiova ori Opera Națională Română Cluj.
Cu fiecare scenă imaginată în fiecare nouă poveste, Traian Savinescu a dezvoltat un limbaj teatral propriu, definit de bucuria de a crea, ce nu s-a estompat nici după zeci de ani de creație. Povestea de iarnă a Brașovului ne-a oferit, așadar, un bun prilej de a intra în universul său artistic, din care se nasc poveștile care îi ating deopotrivă pe cei mici, dar și pe cei mari.
Regizați Poveste de iarnă, la Brașov, după Frumoasa Rapunzel. De ce acest titlu generic, care nu dă foarte multe indicii despre ce este vorba? La ce ar trebui să se aștepte spectatorii, mai ales prichindeii?
La Brașov, unde se pare că revin cam din șapte în șapte ani, am mai făcut Rapunzel și Dădaca veselă. Apropo de titlul spectacolului de acum, am păstrat unul generic, a fost și dorința Mihaelei Soloceanu (managerul Teatrului de Copii Arlechino – n.r.), cu care mă înțeleg excepțional și al cărei colectiv îl apreciez foarte mult. Însă eu am avut un titlu provizoriu ceva mai concret – Globul de argint, care făcea trimitere inclusiv la un element scenografic ce se perpetuează în cadrul spectacolului – globul de Crăciun, ornament de sărbători, obiect transparent, unul care include povești.
Așadar, există o metaforă aici, dar am rămas pe ideea acestui titlu, chiar dacă poate, în subsidiar, i-am putea spune Globul de argint, ca și cum am avea o înșiruire de povești de iarnă, din care suntem la acest episod. Se va vedea că globul este un element fundamental, deschide și închide într-un fel spectacolul, pentru că este unul făcut într-un context magic, care apoi este spart în mii de cioburi ce se împrăștie în lume și abia când se desface vraja, toate cioburile revin și reconstituie globul inițial.
Există deci un fir al poveștii care ne plimbă prin toate aventurile cioburilor, ele fiind mici fragmente de imagini care dau senzația unui puzzle, așa cum am și construit spectacolul. Sunt multe scene pe care chiar spectatorul trebuie să le lege în mintea sa pentru a reconstitui poveștile, aș zice, pentru că se pornește de la o poveste de iarnă. Sigur, am folosit și elemente ale unor povești mai cunoscute sau măcar teme din Crăiasa zăpezii, Fram, ursul polar, pe care am reușit să le integrez într-o singură istorie, aceea a unor copii aflați la un orfelinat care visează, care joacă teatru să poată evada din lumea asta și totul, sigur, se întâmplă într-un context de iarnă.
Eu zic că spectacolul va fi unul foarte interesant și cu un mare impact vizual. E o zonă pe care eu o dezvolt pe marginea imaginii. Sunt un regizor căruia îi plac mult obiectele. În acest context, lucrez bine și cu păpușile, sunt bine ancorat în teatrul de animație, căruia, să zicem, îi aduc și o contribuție de profesionist muzical, dat fiind că am fost artist liric – partea care ține de componenta muzicală a spectacolelor mele este foarte solidă și foarte unitară, în ansamblu. Am practicat 10 ani meseria de artist liric în Corul Filarmonicii din Cluj, după o carieră didactică de profesor de chimie.
Promo Dădaca Rebelă:
În zilele noastre, mulți „oameni mici” au practic povestea la un click distanță. Ce credeți că le mai poate oferi scena mai mult sau altfel, astfel încât să-i atragă? De ce ar veni să vadă Poveste de iarnă?
Experiența pe care o au în fața calculatorului, a ecranelor nu poate fi comparată cu a privi live, împreună cu alții. În momentul în care ai intrat într-o sală de spectacol în care ai 50, 60, 100 de copii și în fața ta se întâmplă un eveniment interesant, spectaculos, scufundarea în iluzie este mult mai bună, aș zice comparabilă cu vizionarea 3D cu acei ochelari, adică e un fel de imersiune în poveste, aspect care mă interesează pentru că sunt, într-un fel, un creator de iluzii. Vreau însă ca modalitățile de a apela la iluzii să nu fie de tip iluzionist, ci de tip teatral.
Adică sunt multe situații în care nu folosesc deloc proiecție de film sau proiecție de fundal. Aici însă am simțit nevoia să fac acest lucru și scena mă obligă, e o scenă mai mică, mai intimă. Am un număr limitat de actori, pentru că mi l-am autoimpus tocmai pentru a nu supraaglomera scena și folosesc partea de proiecții pentru a da un plus de magie, dacă vrei, poveștii și imaginilor, care altfel, sunt construite foarte dinamic.
Spectacolul nu pot să spun că are decor. El are niște elemente de recuzită care intră, își schimbă funcția, intră niște valize, la un moment dat, valizele devin niște mese, niște suporturi pentru un lac înghețat, adică sunt elemente cu care ai zice că dintr-un pocnit de degete, în cinci secunde, se schimbă fața scenei și există o dinamică a spectacolului în care nu cred că sunt trei minute în care să nu se schimbe imaginea, deci, din punctul ăsta de vedere, îi mențin foarte aproape și foarte treji pe copii. Nu o să-i las să se plictisească nicicum, pentru că în primul rând m-aș plictisi eu și asta nu pot accepta.
Și este vorba și despre un public foarte pretențios…
Da, e adevărat. Adică există o tradiție aici, o știu, am experimentat-o, am văzut cu câtă grijă a fost purtată Frumoasa Rapunzel în festivaluri, în prezentări, e scos întotdeauna acest spectacol care place copiilor, place tuturor, dar în primul rând este favoritul actorilor și e un un vârf de performanță în categorie. Voiam să fac un spectacol care să rivalizeze cu ăsta. E bine să te gândești că poți să faci și mai bine sau măcar mai altfel, că bine sau mai puțin bine sunt lucruri subiective.
Cum au evoluat de-a lungul timpului mijloacele pe care îl folosiți în modul în care vorbiți tinerelor generații?
Mijloacele teatrale au evoluat, dar există o anume zonă de bază care bine cunoscută și bine instrumentată asigură o platformă foarte solidă unui spectacol. Sunt anumite facilități pe care le aduce tehnica, să zicem de ultimă oră, imagini de tip 3D, chestii spectaculoase, cu fum, lumini, care își au și ele locul în anumite situații, dar e bine să alegi încă de la început dacă apelezi la acele mijloace sau folosești elementele clasice la care poți să vii cu noutăți, cu abordări inedite ale elementelor clasice, cum e cazul și aici.
Avem păpușile, de exemplu, sunt foarte frumoase, sunt mari, sunt vizibile, sunt desenate de Mihai Pastramagiu, un colaborator mai vechi de-al meu, cu care mă și înțeleg foarte bine, apoi e Tunde Tomos, o sculptoriță excepțională și care e în stare să transpună creativ niște schițe foarte bune.
E o fată foarte bună și extrem de serioasă, adică te poți baza pe ea și știind că voi lucra cu ea, nu mi-am făcut probleme că nu vor fi lucrurile gata la timp, dovadă că suntem într-o fază avansată cu mai mult de o săptămână înainte de premieră. Adică spectacolul deja poate fi privit, sigur, cu lucruri care mai sunt de finisat, cum e cazul coloanei sonore, pentru care a venit Zeno Apostolache de la Târgu Mureș, care lucrează cu actorii și face imprimări pentru coloana asta.
Noi am lucrat pe o coloană, pe niște negative, dar aveam nevoie de aceste lucruri și ne-am folosit de ele ca să putem avansa în procesul de creație. Vorbind despre noutățile care apar, da, sunt noutăți, dar, de exemplu, acest spectacol folosește lucruri arhicunoscute, o proiecție de fotograme echivalentă. Sigur, sunt mai performante, pot să fie dinamice, dar se făceau și acum 50 de ani în diaporame. Adică aveai o proiecție de niște imagini extraordinare.
Acum, ele devin fundaluri pentru acestea, uneori pentru a suplini lipsa unui decor, pentru a crea o atmosferă, dar în foarte multe situații au și acest scop – de a elimina construcții masive, de exemplu, de aceea, în foarte multe situații se apelează la proiecții. Sigur, e discutabil acest mod, dar privind din punctul de vedere al eficacității, ai putea spune că este eficace pentru anumite tipuri de producții. La marile opere nu o să vezi un décor virtual, decât dacă are o anumită funcție, un rol în spectacol.
În zona marilor spectacole teatrale se apelează încă la elementele de bază, decorul cu spațiul scenografic important, cu obiectele, recuzita, costumele ș.a.m.d. Aici, sigur, că am încercat să ne folosim de spațiu. Spațiul ne limita în a folosi un minim de decor și acela foarte mobil, de aceea se intră și se aduc elemente, la vedere sau nu. Uneori, în cadrul unei convenții teatrale la care se participă, spectacolul însuși poate fi interpretat ca reprezentația pe care o trupă de actori o face cu ocazia unui astfel de eveniment.
Noua tehnologie vine să îmbogățească tradiția teatrului de păpuși sau poate reprezenta un pericol? Mă gândesc, de exemplu, la inteligența artificială.
Chiar dacă, să zicem, avem o anumită reticență față de introducerea acestor elemente de virtual, nu pot nega că, de exemplu, unele imagini pe care doream să le proiectez mi-ar mai fi trebuit prelucrate în plus pentru niște subtilități pe care voiam să le subliniez. În teatrul din Brașov, unul dintre actori are acest hobby, deși consider că este chiar profesionist în IT, și m-am putut ajuta pentru cizelarea unor imagini, a unor videoclipuri, care se realizează pe baza unui material concret din spectacol.
Adică imaginează-ți că avem o scenă de spectacol din care luăm câteva fotograme și la un alt moment, când un anume personaj își amintește ceva legat de istoria sa, apar acele fotograme în cadrul unui videoclip, ca o rememorare a unor lucruri.
E o trecere în revistă chiar și pentru spectator, căruia i se explicitează în acest mod lucruri care puteau părea foarte stranii la început, adică un moment în care se produce un glob din acesta ciudat și apoi „se rupe” spectacolul, dar mai încolo începi să-ți dai seama că unele lucruri care se întâmplă acolo își au originea aici, iar la un moment dat apare și un fel de explicație a acestui lucru, ilustrat cu exact astfel de fotograme. Ei, lucrurile astea au nevoie de o prelucrare tehnologică.
Da, ne-am folosit de noile instrumente. Sigur, s-a evoluat mult și pe partea de coloană sonoră, efectele, tipul de stereofonie și de sound design. Eu sunt un tip care, hai să zicem, am o ureche educată și țin la acest aspect, așa cum țin la cel vizual, așa cum țin la cel al rostirii textului, adică încerc să nu neglijez niciun aspect important al scenei.
Să nu fie deci foarte multă improvizație?
A, nu! Improvizația e foarte bună până construiești ceva, după care să o păstrezi activă, dar în limite pe care regizorul le controlează.
Dacă tot vorbim despre regizor, de-a lungul anilor ați lucrat cu nenumărați actori și păpușari. Cum a evoluat, în fapt, procesul dumneavoastră creativ din aceste interacțiuni?
Într-un mod firesc. Eu am început ca regizor amator. Mulți dintre actualii regizori „și-au făcut mâna” cu trupe dinainte de Revoluție, în care mai mergeau și lucrau cu unii, alții sau aveau trupe de la grupuri satirice chiar la teatru. Eu însumi am ucenicit în zona asta…
Și aici revenim la profesorul de chimie Traian Savinescu, devenit regizor pentru spectacole pentru copii. Ce v-a motivat într-o asemenea schimbare radicală de profesie?
Întotdeauna sunt oameni care îți decid într-un fel soarta. Este vorba despre prezența lor la care te raportezi tu. Eu am avut în liceu un diriginte, era profesor de chimie și un tip cu o cultură universală – naviga în lumea chimiei, dar și în literatură. Adică la ora de dirigenție ne citea poezie interbelică. Mă emoționează când îmi amintesc asta. Cred că, într-un fel, pe mulți dintre noi ne-a sensibilizat și chiar dacă unii am ales, să zic, strict domeniul chimiei sau domenii înrudite sau chiar foarte îndepărtate, spiritul acestui om a rămas.
Chimia a fost una dintre materiile pe care le pricepeam bine în școală și chiar dacă nu eram eminent la clasă, din când în când, cu ocazia concursurilor, olimpiadelor școlare, reușeam să fac pas înainte, mă gratula dirigintele cu o notă de 10, după care navigam într-o altă zonă, mă mai prindea nepregătit și mă articula, dar cu aceeași înțelegere și pentru spiritul poate un pic mai rebel, să zicem, pentru anii ‘70, când începusem anii liceului. După care, sigur, când s-a pus problema unei opțiuni de facultate, am ales Chimia, am și intrat printre primii și după un ciclu studențesc foarte liber – era libertate, în sensul că deși eram într-o altă epocă, viața studențească era foarte vie și foarte colorată.
Sigur, nu la modul în care este acum, dar noi reușeam să ne descurcăm cu lucrurile pe care le aveam atunci – și, deci, după un ciclu studențesc foarte liber, am învățat meserie, poate mai mult am învățat după ce am terminat facultatea. În cazul meu este clar acest lucru. Eu știu precis că atunci când s-a pus problema să-mi pregătesc examenul de definitivare în învățământ, am tocit cât n-am tocit în facultate, dar aveam un avantaj: reușeam să stau 14-15 ore pe scaun fără să mă mișc.
Ceea ce mi se întâmplă nu neapărat când sunt nevoit, ci când îmi impun o anumită chestiune și asta face frumusețea, adică poți să fii și extrem de riguros, dar și foarte liber în gândire, în acțiuni. După o anumită perioadă de stagiu, cum se practica în acea perioadă, m-am stabilit, chiar în urma unui concurs foarte sever de titularizare în Cluj, ca profesor de chimie la un liceu special de chimie, acolo am avut chiar și o perioadă de vreo zece ani de făcut meserie cu olimpici, cu lucruri de genul acesta, dar asta nu m-a împiedicat să lucrez și să fac spectacole cu elevii. Acolo s-a deschis poate apetitul mai mult în zona asta.
Începusem să lucrez cu amatori, cu studenți, aveam câteva trupe de fiecare dată în evenimente cum era Festivalul Național Cântarea României, care obliga sau impunea o prezență, dar întotdeauna a existat o latură ideologică a festivalului și o alta culturală foarte solidă. Exista un prim-plan în care criteriile erau mai mult politice, dar în planul doi întotdeauna se întâmplau evenimente importante. Adică, premiile II, III și premiile speciale deveneau foarte importante la nivelul breslei.
Sigur că era breaslă de amatori și încet, încet, după Revoluție, din aceste bresle s-au născut regizori profesioniști, ăsta este un lucru firesc, dar văd și acum, sunt actori care au trupă la un liceu și e mare vâlvă. Păi, aveam câte 3-4 în finalele de festivaluri sau când mergeam, mergeam ba cu un spectacol de poezie, ba cu spectacol de grup satiric, ba cu spectacol de teatru. Făceam de toate și a rămas flexibilitatea asta.
Revenind la modul în care ați colaborat cu actorii, cu păpușarii de-a lungul anilor, s-a schimbat perspectiva dumneavoastră, procesul creativ?
Uite, eram încă profesor la catedră și am fost invitat să montez un spectacol la profesioniști. A fost o ciudățenie, pentru că actorii profesioniști se uitau la mine ca la o bizarerie. Adică vine profesorul de chimie să facă cu noi Farsa maestrului Pathelin, la – pe vremea aia – Teatrul de Stat din Turda, devenit între timp Teatrul Național și la care lucram cu un scenograf profesionist de la Teatrul Național din Cluj, eu fiind împins oarecum într-un astfel de proiect la sugestia unui critic de teatru care îmi știa toate năzdrăvăniile din zona spectacolelor de amatori și care m-a recomandat: luați-l pe ăsta, luați-l că e mai fresh!
La unul dintre spectacolele mele cu elevi am folosit măști, am folosit păpuși pe care le-am găsit aruncate de la teatrul de păpuși într-un gang, niște vechituri, mă rog, hai să zicem casate, dar le-am recondiționat și am făcut un spectacol, unii ziceau că era cu totul special, la care, tot așa, cineva a zis:
Uite ce spectacol a făcut ăsta cu păpușile, de a luat toate premiile naționale! Păi, ia luați-l și voi!
Și o directoare de pe vremea aceea mi-a zis:
Hai, măi, Traiane, fă la noi un spectacol!
Și am făcut două spectacole la Teatrul de Păpuși din Cluj, mă mai lăsa directorul să mai plec de la câte o oră și atunci am tatonat la profesioniști diferite zone.
În paralel, cântam într-un cor foarte bun din Cluj, apoi am trecut la Corul Academiei de Muzică, deja semi profesionist și iată câteva elemente care mi-au permis ca atunci când am avut acces, să zic, la zona teatrului profesionist, să am câteva atuuri care m-au făcut mai ușor acceptat, să zicem, pentru că m-am apucat să îmi fac și școala, convins fiind că în momentul când termin, toată lumea va sări să mă ia în brațe, vezi-Doamne, hai că ai și patalama acum! N-a fost chiar așa. Evident că n-a fost așa.
A trebuit să treacă multă vreme și să cânt zece ani în Corul Filarmonicii, dar a fost o chestiune pe care o făceam. Urmam cursuri la Facultatea de Teatru, la Filologie, la Cluj, urmam cursurile la zi la Academia de Muzică din Cluj, eram cântăreț profesionist în Corul Filarmonicii din Cluj și mai aveam și vreo jumătate de normă la catedra de chimie.
Aveați multă energie.
Da, și o nevastă foarte răbdătoare, care m-a susținut și inclusiv în ziua de azi mă sprijină și e o inspirație pentru mine. Ea e stâlpul.
Ei, și atunci sigur că au apărut oportunități, desigur, nu la vârsta la care reușesc unii din ziua de azi, când ies de pe băncile facultății și deja sunt gata instalați în teatre, dar neavând ambițiile foarte mari sau știindu-mi limitele ori orizontul – hai să nu zicem neapărat o limită – consider că sunt un regizor profesionist pe care poți să te bazezi că face o treabă bună, ceea ce s-a dovedit, că am lucrat la Teatrul Național din Cluj, la Opera Națională din București, la Opera Națională din Cluj, la Teatrul Maghiar din Cluj, Teatrul Maghiar din Timișoara, Teatrul Național din Craiova, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, deci am fost în diferite locuri și în multe am făcut spectacole pentru copii sau, hai să zicem, mai mult pentru publicul tânăr.
Dar aveți o viziune și asupra actorului pentru oameni mari, dacă pot să-i spun așa, și asupra actorului păpușar. Sunt, din perspectiva dumneavoastră, diferențe între cele două categorii?
Unii dintre actorii păpușari nu au, să zicem, o pregătire actoricească atât de temeinică, dar nu înseamnă că ei nu sunt utili sau că ar trebui înlocuiți. Nu! Abilitatea, îndemânarea și meșteșugul păpușeresc, care uneori este neglijat, sunt importante. În multe situații, unii actori au devenit actori păpușari nu prin școlarizare, ci oarecum siliți de împrejurări. Adică au fost multe situații în care actori de dramă au virat înspre zona de păpuși.
Chiar și actori mai tineri care nu și-au găsit posturi într-un teatru dramatic, să zicem așa, au făcut pasul înspre zona teatrului de păpuși, dar nu neapărat din mare convingere. Și atunci, implicarea lor nu e exact cât trebuie și dacă nu e implicare, atunci nici învățarea meseriei nu mai e un țel, ci încerci să trăiești prin niște date pe care le-ai acumulat în școala de teatru. Dar ești undeva între ape. Sunt situații, nu pot să neg. Dar am avut și experiențe extraordinare.
Ca să nu mai spun de faptul că foarte mulți actori din teatrele de dramă fac mulți pași în spate când se pune problema că se face un spectacol de copii, asta implicând și o anumită comoditate și un anume orgoliu vis-a-vis de domeniu, socotit desuet. Pe de altă parte, într-un bun și serios spectacol pentru copii se investește mult mai multă imaginație decât își poate imagina cineva față de un spectacol de dramă.
Adică, a crea momente vizuale, dinamice, muzicale, ritmice și așa mai departe, care să țină treaz un copil, este infinit mai greu și mai punem la socoteală și faptul că reprezentațiile pentru copii au loc la alte ore, la care lumea stă încă la o cafea acasă. La ora 10.00, copiii de la școala primară așteaptă să apară Motanul încălțat în fața lor, însă motanul nostru încă este desculț acasă. Da, există și această optică. Dar am avut situații în care am lucrat cu actori de primă mână spectacol de copii.
Nu ezit să dau de foarte multe ori exemplul Teatrului Maghiar din Cluj, în care actorii de linia întâi au jucat cu o convingere și cu o implicare extraordinare. E adevărat, ne-a ieșit un spectacol absolut deosebit, am făcut acum câțiva ani Privighetoarea lui Andersen, care a fost un spectacol fabulos, aș zice, știind cam ce se întâmplă în zona teatrului de copii din România. Am colaborat și cu o zonă foarte specializată, de exemplu, cu actorii de la Teatrul Țăndărică.
La Piatra-Neamț, de asemenea, am avut o experiență tot așa, foarte bună. Deci sunt situații care m-au făcut să am încredere în faptul că această zonă trebuie tratată cu mare seriozitate și lumea își va da seama imediat că e făcut cu profesionalism, cu dedicație, cu iubire pentru cei mici.
Revenind la Poveste de iarnă, spectacolul vine în acel sezon pe care îl iubesc copiii. Dar dincolo de asta, presupun că există și un fir universal al poveștii. Care este acesta?
Nu o să vorbesc ca la carte sau așa cum citești la diferite prezentări de spectacole, unde e atât de multă poveste și când te duci să vezi spectacolul n-are nicio legătură cu tot acest discurs. În momentul în care ai un grup de copii, întotdeauna vor exista anumite feluri de reacții între ei, de la prietenie la un pic de invidie – nu mă duc la bullying, că nu-mi place ideea. Chiar dacă termenul există, nu înseamnă că îl neglijez, dar să se ocupe cine vrea de problema asta.
Așa cum unii se ocupă de probleme de gen și de altele, alții se ocupă de asta. Eu vreau să fac povești care să le placă oamenilor, copiii să plece fericiți, să simtă că au fost lângă personajul cutare în această aventură și dacă pentru alții pare foarte puțin, n-au decât să facă ei cum doresc. Eu n-am nicio problemă, din punctul ăsta de vedere.
Nu fac gaură în cer, eu încerc să fac cu spiritul pe care zice-se că îl am să se simtă lumea bine, să învețe să vorbească frumos, să aprecieze o replică inteligentă sau să învețe un cuvânt, două în plus și așa mai departe. Astea sunt lucruri care mă interesează. Poate că latura mea de dascăl din primul sfert al vieții mele de după școală contează în context.
Vorbeați în interviuri anterioare despre bucuria de a spune povești. Ce păstrează pentru dumneavoastră proaspătă această bucurie?
Aproape niciodată eu nu încep cu o poveste cu: Acum se deschide cortina și începe. Iată împăratul din Albă-ca-Zăpada și uite-o pe Albă-ca-Zăpada, care culege mere pe care după aia o să le mănânce și-o să pățească ce-o să pățească și așa mai departe. Îmi place să problematizez puțin, adică să induc un concept asupra unui spectacol. El trebuie să se nască din ceva. În foarte multe situații se naște ca un pretext, să zicem, ca o trupă să joace, să prezinte în fața unor spectatori ceva. Asta, sigur, e o tehnică arhicunoscută de teatru în teatru.
Problema e cum o faci, în ce mod se potrivește asta la povestea care urmează să se spună, în ce mod revii la această idee pe parcursul spectacolului. Adică sunt momente în care te deconspiri că e o convenție, dar în general vorbind, îmi place să spun o poveste care are și un izvor interesant. Adică, dacă ar fi să fac un spectacol cu Harap-Alb, probabil că aș începe cu o scenă de la facerea lumii. Sunt bune lecturile, dacă nu le iei tabu, ci să fie inspiraționale, ca să zic așa. Lecturile pe care le fac, chiar dacă par uneori împrăștiate, întotdeauna te poți folosi de ceva, e o mică scânteie, o asociere care se întâmplă în capul unui cititor.
În momentul când citești ceva, oricum apare o conexiune cu altceva, sunt conexiuni total surprinzătoare, pe care în momentul când le pui pe hârtie zici: Doamne, cum, de unde am putut să vin cu așa ceva? Acest tip de surpriză și de conexiune ciudată, interesantă, îmi place să cred că e o prietenă a mea, îmi place să navighez. Poate unii vor spune că e o navigare mai la suprafață. Așa, și? Că există și scafandrii, există și surferi.
Copiii – mici sau mari – au bucuria de a asculta povești. Pe dumneavoastră ce povești vă mai încântă?
Vreau să spun că i-am mai întrebat pe copiii mei, la un moment dat, care au fost poveștile care le-au plăcut de pe discurile de vinil, căci pe atunci acelea erau. Eu însumi îmi amintesc că ascultam, deși chiar în copilăria mea nu am avut acces, în anii ’50, era complicat. Dar și copiii, și noi, alături de ei, ascultam povești. Erau și emisiunile de la radio cu poveștile care pendulau între culturi. Erau povești japoneze, povești africane. Acum ai acces la aceste lucruri, dar nu există un mod convingător de a promova aceste lucruri. Sunt și cred și sper că sunt redacții care au o mică nișă în care se adresează unui public foarte specific.
Niciodată nu știu cât de mult posturile de radio care puneau în circulație astfel de emisiuni erau conștiente că și părinții erau alături de copii și, cum să spun, le era trezită nostalgia propriei copilării. Ascultând aceste povești, copilul intra în poveste ceva mai târziu Și lucrul ăsta e bine de știut și e adevărat, acum e un bombardament al cărților pentru copii. Te și miri ce fel de povești mai apar, ce fel de ilustrații, ce fel de imagini.
Când vezi câte o carte frumos desenată, te unge la inimă, când vezi fraze frumoase scrise, la fel. În foarte multe situații e multă maculatură vândută la preț de snobi, pentru că inclusiv părinții snobi cresc niște copii snobi. În momentul în care unui copil îi duci o carte de colorat care are câteva pagini și copilul ar fi în stare să citească, dar preferă să se uite la poze…
Trebuie să fie părintele în primul rând selectiv, să nu lase totul pe seama celorlalți să-i educe copilul, să aibă grijă de copil. Sigur, sunt situații diverse, dar e de urmărit educația copilului. Eu și acum îmi amintesc și dau exemplul acesta de spectacole făcute pentru copii, în care am văzut foarte mulți părinți veniți cu copii, dar nu la modul în care vine și nu are ce face, stă cu copilul. Nu! Vine și stă și încearcă să-i povestească copilului și așa mai departe.
Sunt și situații când părintele vine, îl lasă pe copil în sală și se duce la cafeneaua de peste drum să aștepte. Ce va putea discuta cu copilul acela, apropo de spectacol, de exemplu, dacă e să existe un subiect de discuție? Dacă ești acolo, măcar poți să constați cât de diferit priviți lucrurile, ce vede copilul, ce vezi tu și așa mai departe. Adică există un prilej de a povesti ceva sensibil cu el.
Privind retrospectiv la toate poveștile create și personajele aduse la viață, care ar fi ideea esențială care vă ghidează după atâția ani de creator de lumi sau personajul care vă este cel mai aproape?
Dacă ar fi să îmi aleg un tip de personaj de care sunt legat e un personaj poate cu mai puțină individualizare a feței, ci mai degrabă a spiritului său. Adică dacă vorbesc de un arlechin, nu mă interesează neapărat masca pe care o are, ci spiritul lui și ăsta cred că îmi este mai aproape de suflet. Consider că așa cum el este un liant în general într-un spectacol între personaje, în același timp este și motorul, și nucleul efervescent al spectacolului. Așa mi-aș imagina că funcționez eu.
Interviu de Adina Chirvasă
