Soprana ASMIK GRIGORIAN: “Sunt o persoană care are nevoie să-și depășească constant limitele”
Prin vocea sa captivantă și o prezență scenică electrizantă, ASMIK GRIGORIAN este considerată una dintre cele mai importante soprane ale momentului. Interpretările sale intense și profunde o transformă într-un nume de referință pe marile scene lirice ale lumii, fiind apreciată de critici și public deopotrivă, iar talentul său excepțional a fost răsplătit prin numeroase premii, printre care „Interpreta de operă a anului”, acordat de Asociația Ópera XXI în 2022, „Cântăreața anului” la Premiile Opus Klassik din 2023 şi, nu în ultimul rând, “Female Singer of the Year” în 2025, anunţat în cadrul galei din seara de 14 noiembrie de la Atena, ce reprezintă al treilea International Opera Award din palmaresul artistei, după cele primite în 2016 şi 2019, şi care răsplăteşte acum minunata ei interpretare din Il trittico de Puccini, de pe scena Opéra de Paris.
Portofoliul sopranei lituaniene include însă şi numeroase alte interpretări memorabile în roluri precum Salome la Monte-Carlo Opera, Rusalka la Royal Opera House sau Evgheni Onegin pe scenele Metropolitan Opera şi La Scala.
Activitatea discografică a celebrei artiste cuprinde albume lansate la Alpha Classics, printre care Dissonance – un omagiu adus romanțelor lui Rahmaninov – și Laws of Solitude, cuprinzând înregistrări ale capodoperei lui Strauss, Ultimele patru lieduri, în ambele versiuni, dar pasiunea lui ASMIK GRIGORIAN pentru toate formele de expresie muzicală o face să iasă deseori din spaţiul celei de factură cultă şi, de exemplu, spre finele acestui an, în cadrul seriei de recitaluri A Diva Is Born, va interpreta la Riga National Theatre şi la Wiener Staatsoper inclusiv piese compuse de Sting sau Lady Gaga.
Prezenţa celebrei artiste în România, ca invitată în Festivalul George Enescu pentru un concert susţinut la Ateneu în compania unui vechi colaborator, pianistul Lukas Geniušas, ne-a oferit şansa de a afla mai multe despre modul în care s-a definit parcursul ei strălucitor în artele performative.
Interpretezi cu regularitate muzica lui Ceaikovski și Rahmaninov, dacă avem în vedere turneul asociat cu lansarea albumului Dissonance, dar şi faptul că, după Festivalul Enescu, vei concerta cu Lukas Geniušas la Opera din Berlin, Accademia di Santa Cecilia și Maggio Musicale Fiorentino. De ce îţi este atât de apropiat acest concept performativ?
Sunt foarte atașată de acest proiect pentru că a fost primul disc pe care l-am lansat și, de asemenea, a fost şi prima colaborare cu Lukas, bineînţeles, asta în afara faptului că îi iubesc foarte mult pe Ceaikovski și Rahmaninov.
Pe de altă parte, agenda mea este foarte încărcată cu reprezentaţii de operă şi atunci, cu toate că visez foarte mult să aduc şi alte feluri de muzică în faţa publicului care doreşte să mă asculte în asemenea recitaluri, nu prea am timp să o fac. De aceea, susţinem acest spectacol ori de câte ori avem ocazia, dar nu repetăm niciodată același program într-o țară, iar cererile continuă să fie foarte numeroase, probabil şi datorită popularităţii discului, pe care oamenii vor să-l asculte şi pe viu.
Pentru concertul de la Ateneu, de exemplu, din festival, am pregătit însă şi câteva compoziţii de Enescu, pe care iniţial voiam să le cântăm ca bis, dar pentru că ora de începere este atât de târzie [fiind programat în seria de “Concerte de la miezul nopţii” – n.r.], am decis să le cântăm imediat după primul set de piese, deci după Ceaikovski, și chiar cred că în succesiunea asta se potrivesc mai bine.
Spui că îi iubeşti pe cei doi compozitori. Ești mai atrasă de poezia compoziţiilor ori de dramatismul muzicii în sine?
Sincer, aș spune că, pentru mine, ambele sunt importante, nu le pot separa, poate şi pentru că atunci când aleg un cântec, în general, citesc mai întâi versurile, iar dacă nu am o conexiune cu ele mi-e foarte greu să le interpretez.
Desigur, sunt şi situaţii când muzica este cea care mă atrage în primul rând, de exemplu în cazul cântecelor lui George Enescu, dar asta şi pentru că versurile lui Clément Marot sunt foarte vechi… atât de vechi încât ele sunt neobişnuite chiar şi pentru francezi.
Deci da, uneori aleg melodia datorită muzicii, dar, în general, mă concentrez mai mult pe versuri sau pe faptul că simt sau nu o legătură cu ele. În final, ele însă trebuie să fie neapărat în armonie, să se îmbine, adică, în ce mă priveşte, nu sunt niciodată separabile.
Lucrările alese pentru acest concerte au ceva romantic în ele. Să înţeleg că ai în tine o latură predispusă la visare?
Cu siguranță, da, şi poate că asta contribuie la succesul meu… această capacitate de a avea ambele calități, pentru că sunt o persoană foarte visătoare și romantică, dar, în același timp, sunt foarte pragmatică și am picioarele bine înfipte în pământ.
Poți să-mi schiţezi un autoportret folosind muzica drept referință? Fiindcă într-o operă joci un personaj, dar într-un asemenea recital ești tu însăți…
Nu cred că pot face deosebirea între eu cea de pe scenă şi eu cea din viaţa reală. Sunt una şi aceeaşi, atât în realitate, cât şi într-un rol, pentru că în operă eu nu pot interpreta personaje pe care nu le înţeleg. Bariera dintre personaj şi mine însămi nu există sau nu trebuie să existe, cele două fiind interconectate foarte strâns şi, prin urmare, nici măcar nu contează dacă interpretez un rol într-o operă sau cânt arii într-un recital, deoarece experienţele sunt similare.
Sigur că energia se transmite în mod diferit, întrucât în operă noi comunicăm cu celelalte personaje şi mai puţin cu publicul, aşa cum se întâmplă în cazul concertelor, dar eu încerc mereu să fiu eu însămi peste tot, oriunde aş fi.
Până la urmă, este doar o chestiune de tehnică de interpretare, de modul în care îți pui corpul să lucreze în aşa fel încât să exprimi ce doreşti, dar, de fapt, pentru mine, Asmik, nu există nicio diferență între personaje sau între genuri. Mă exprim şi prin personajul din Macbeth, mă exprim şi prin cel din Olandezul zburător, dar şi prin muzica lui Rahmaninov.
Referitor la exprimare, hai să ne jucăm puțin cu timpul. Anul trecut ai debutat în prima transmisiune live la Metropolitan, în Madama Butterfly, operă în care, tot acolo, părinţii tăi au cântat cu decenii în urmă, pe când mama ta era însărcinată cu tine. Chiar daca ai tăi erau muzicieni, nu ai visat vreodată să devii altceva?
Este o întrebare foarte bună şi m-am gândit și eu la chestiunea asta, dar nu am găsit încă un răspuns. Adevărul este că nu știu. Poate că mă aflu aici pentru că așa a fost menit să fie sau poate pentru că eram prea comodă să caut altceva şi spun asta fiindcă am crescut în lumea teatrului, a artelor spectacolului, care e una destul de mică, iar eu am început să cânt la vârsta de cinci ani.
Întotdeauna avem însă de ales, iar eu, la rândul meu, am avut posibilitatea şi libertatea să merg pe alt drum, aşa că, în adolescenţă, de exemplu, mă gândeam că voi fi orice, dar nu cântăreață de operă… de asta eram sigură.
Cred însă că am ajuns în cele din urmă în postura în care mă aflu acum pentru că, dacă în acei primi ani de viaţă, nu am avut legătură decât cu această bulă artistică, nu mi-a fost apoi atât de simplu să ies din ea.
Vezi tu, când eram mică, elevă la şcoala de artă fiind, mie şi colegilor mei ne era destul de ruşine să spunem că învăţăm să cântăm, deoarece, pentru ceilalţi copii din vecinătate, asta însemna că suntem cumva mai prostuţi, aşa, că n-am avea nicio şansă într-o şcoală normală. Cu alte cuvinte, eram oarecum prizonieri în propria noastră lume, pentru că nu ştiam altceva decât muzică.
Practic, doar asta făceam, eu, cel puţin, până am ajuns în clasa a X-a, când am renunțat la muzică şi m-am dus la o școală obişnuită, unde am înțeles că, totuşi, mai pot face şi alte lucruri interesante decât să cânt, deşi nu ştiam care anume ar putea fi acelea, adică n-aveam destulă imaginaţie pentru a identifica o alternativă care să mă atragă cu-adevărat.
Mă apropiam însă cu repeziciune de finalul adolescenței și, neavând prea multe idei despre ce mi-ar plăcea realmente să fac, m-am îndreptat spre Academia de Muzică… dar eu tot nu eram sigură că vreau să fiu cântăreață de operă sau că, de fapt, îmi doresc altceva.
Ce vreau să spun este că procesul ăsta de luare a deciziilor este extrem de flexibil şi de imprevizibil, ca meandrele unui râu.
Pe de altă parte, faptul că în urmă cu 20 de ani ai devenit co-fondatoare a colectivului artistic lituanian “Boemii” sugerează faptul că direcţia de evoluţie era deja una conștient asumată. Cum arăta peisajul artistic în țara ta în acea perioadă?
Felul în care am ajuns să performez în țara mea este chiar interesant, pentru că eu am jucat acolo prima oară Violetta în 2005 doar pentru că, în anul anterior, lucrasem deja cu regizorul Jonathan Miller în Norvegia [Asmik Grigorian a interpretat-o de Donna Anna în montarea lui Don Giovanni din Kristiansand – n.r.], iar el a pus în scenă apoi La Traviata la Vilnius şi, pentru că şi-a amintit de mine, m-a solicitat în mod special… deci aşa am debutat eu la mine acasă, în Lituania.
Boema a venit ceva mai târziu, în 2006, iar eu am făcut parte din prima distribuție a montării operei la Vilnius şi de aceea se spune că sunt co-fondatoare a acestui grup.
Adevărul este că eram foarte tânără – de fapt cu toții eram foarte tineri -, iar Dalia Ibelhauptaitė [reputata regizoare şi producătoare lituaniană de operă şi teatru – n.r.] a fost cea care ne-a adus împreună şi ne-a impulsionat să formăm acest colectiv, devenit cunoscut ca “Boemii”, având la bază ideea de a face lucrurile într-un mod mai puțin tradițional decât instituțiile dedicate artelor performative care activau pe atunci.
N-am plecat la drum cu planuri mărețe şi, sincer, în perioada în care pregăteam La Bohème, ne gândeam că o vom juca doar de 4-5 ori, deci nu mai mult, dar asta nu ne-a împiedicat să lucrăm totul ca la carte, de la decoruri până la interpretare. Ei bine, acel sectacol a avut până la urmă peste o sută de reprezentații şi, ulterior, am mai pus în scenă alte 15 opere, astfel încât din grupul “Boemii” s-a născut compania Vilnius City Opera. F
iind atât de tineri, asta a reprezentat pentru noi o oportunitate uriaşă, fiindcă soliştii au nevoie ca, încă de la început, să fie pe scenă şi să performeze… eu cred sincer că, în profesia noastră, nu înveți din teorie, ci doar din practică, iar pentru asta trebuie să ai şansa de a greşi cât mai des în fața publicului şi, ca să poți face greşelile din care mai apoi să înveți, ai nevoie de o platformă. Vilnius City Opera s-a dovedit a fi pentru mine tocmai acea platformă, una extrem de importantă în tinerețea mea, alături de Opera Națională din Riga, unde, de asemenea, am crescut foarte mult ca artistă [de la debutul în La Traviata din 2006, Asmik Grigorian a interpretat peste 10 roluri pe scena Operei Naţionale Letone – n.r.].
Cât de importantă pentru această creştere a ta ca artistă a fost acea colaborare cu Jonathan Miller, care este reputat deopotrivă ca regizor de operă și de teatru?
Colaborarea cu Jonathan Miller a fost foarte importantă, pentru că, aşa cum spuneam, la începutul vieţii mele încă nu eram foarte convinsă că vreau să fiu cântăreaţă de muzică clasică, adică drumul nu-mi era aşternut în faţă cu limpezime. Cu toate că părinţii mei sunt amândoi solişti de operă, a fost foarte important pentru mine să-mi găsesc singură drumul în carieră, iar faptul că am debutat sub îndrumarea unui profesionist de anvergura lui Jonathan m-a adus în punctul în care m-am lămurit cu mine însămi că asta îmi doresc într-adevăr să fac, dar că vreau să fiu diferită de părinţii mei şi, din acel moment, a devenit pentru mine esenţial să-mi definesc un fel personal de a merge mai departe în direcţia asta.
Rămân convinsă şi acum că, cel puţin în prima parte a carierei, succesul meu s-a datorat inclusiv faptului că nu am ajuns să fiu comparată cu ai mei, iar pentru asta am lucrat foarte mult, începând chiar cu Boema, când am cântat Musetta pentru prima dată şi am făcut-o la sfatul Daliei, regizoarea care a fondat “Boemii”, astfel încât să nu rămân în umbra mamei mele [multipremiata soprană Irena Milkevičiūtė, cu o strălucitoare carieră internaţională de peste 50 de ani – n.r.].
Ei bine, de la acea preocupare de acum două decenii de a nu fi comparată niciodată profesional cu părinţii mei mi-am început eu cu-adevărat călatoria în lumea operei, dar constat în ultima vreme că apar situaţii în care sunt comparată… cu mine însămi, iar asta e ceva nou pentru mine. Toată viaţa am muncit din greu pentru a nu fi comparată cu nimeni şi descopăr acum că publicul mă compară cu mine cea de demult. Este un pic ciudat, nu crezi?
Care ar fi însă diferențele pe care le-ai remarca dacă, privind în oglindă, ai vedea-o pe Asmik Grigorian de acum 20 de ani?
Când mă uit în oglindă nu mă pot vedea pe mine așa cum eram acum mulți ani, dar când privesc fotografii sau alte imagini din acele vremuri remarc unele diferențe… în foarte multe privințe mi se pare că nu s-a schimbat nimic, dar în altele sigur că am crescut mult, mai ales în ce privește încrederea în oameni și iubirea, așa că nu mi-aș dori să revin la vremea când aveam 20 de ani, pentru că am avut un drum atât de frumos în viață, încât nu aș schimba nimic din ce a fost.
N-aș vrea să mă întorc în timp inclusiv pentru faptul că au fost vremuri tumultuoase, am dus o luptă constantă și am trecut prin multe conflicte interioare, care însă m-au ajutat să devin ceea ce sunt azi. Acum am mai multă experiență de viață și am ajuns aproape de un moment în care voi fi foarte liniștită, dar pacea supremă nu va veni decât atunci când trecem pe lumea cealaltă.
Călătoria mea prin viață, drumul către acceptare și încredere în mine însămi, acestea rămân foarte importante și îmi aduc multă bucurie.
Presupun că instrumentele tale pentru a combate anxietățile este acum mai rafinat, dar în 2005, când erai la început, presupun că validarea prin premii precum Golden Stage Cross a ajutat la creșterea încrederii în tine, nu-i aşa?
Da, desigur, doar că mie mi se pare cumva un joc dublu.
Pe de-o parte, desigur, dragostea, încrederea publicului și, așa cum ai spus, validarea înseamnă foarte mult pentru mine, deoarece sunt o persoană care, până nu demult, mereu se gândea că ceea ce face nu e destul de bine, iar dacă sunt oameni care mă contrazic: ‘Ba nu, chiar a fost bine!’, asta, evident, mă încurajează, dar, pe de altă parte, eu îmi repet mereu că nu există vreun premiu sau nivel de celebritate care să mă convingă că îl merit din plin.
După cum ziceam, da, publicul, faima și validarea ajută în ceea ce priveşte menţinerea unei doze rezonabile de încredere în tine, dar, totuși, până la urmă, este vorba de lupta ta interioară și de un efort foarte mare, de zi cu zi, pe care îl depui pentru a te face să crezi că meriți realmente să fii unde ești… adevărata valoare vine din tine însuţi, nu din exterior.
Face singurătatea parte din preţul plătit de artist? Albumul tău de anul trecut, Lands of Solitude, s-ar fi putut numi Four Last Songs, precum seria de lucrări a lui Richard Strauss pe care o interpretezi. Care este, de fapt, semnificația titlului?
Solitudinea este un sentiment pe care-l port cu mine mereu şi sunt atentă când îmi aleg cuvintele… spun ‘solitudine’ şi nu ‘singurătate’, pentru că eu am o familie minunată, am prieteni, am atâţia oameni în jurul meu care mă iubesc şi nu mă simt deloc singură. Solitudinea e însă pentru mine un sentiment adânc, similar cu dorul de ceva ce nu cunoști cu adevărat, deci cu dorinţa profundă de a descoperi ceva nou. Asta e explicaţia pentru care am inclus acest cuvânt în titlul albumului, fiindcă energia şi dedicarea cu care interpretez arii diferite se schimbă în funcţie de compoziţiile respective.
De exemplu, Madama Butterfly, un rol pe care l-am interpretat într-o perioadă aparte a vieţii mele, îmi evocă anumite sentimente şi îmi cere o anumită energie, în vreme ce alte roluri sunt radical diferite, iar asta se întâmplă cu toate ariile, cu absolut orice aleg să cânt.
De fiecare dată când abordez o arie am o energie specifică şi la fel a fost şi cu Strauss, pentru că, de patru ani de când am inclus aceste arii în repertoriu, sentimentele pe care le am atunci când le interpretez sunt neschimbate. Este ca şi cum aş dialoga cu îngerul meu păzitor… de fapt, mi le dedic mie însămi. Cred că de aici vine titlul acesta, adică se referă la dialogul meu interior, tăcut, cu mine însămi, sau cu îngerul meu păzitor.
În ceea ce privește rolurile, dincolo de preocuparea de a găsi mereu alte nuanțe celor care ţi-au adus celebritatea, îţi asumi frecvent şi interpretarea unor personaje noi în montări inedite. Ce trebuie să aibă o poveste pentru a te motiva să devii parte din punerea sa în scenă?
Vreme de câţiva ani am cam acceptat toate rolurile care mi se propuneau, pentru că eram proaspătă mămică, aveam un copil şi nu îmi permiteam să refuz ceva, dar, pe de altă parte, eu cred că am capacitatea de a îndrăgi fiecare rol pe care-l abordez. Bineînţeles, aş refuza însă roluri care nu mi se potrivesc din punct de vedere al ambitusului meu, adică eu nu aş putea, de exemplu, să fac rolul Reginei Nopţii din Flautul fermecat, pentru că nu am posibilitatea să ating acele note înalte.
În faza aceasta a carierei mele, într-adevăr, îmi pot alege rolurile şi o fac astfel încât muzica să însemne realmente ceva pentru mine… altfel spus, muzica trebuie să mă atingă cumva, să mă emoționeze, dar, de asemenea, am nevoie ca, pentru producţia respectivă, să existe o echipă cu care eu să simt că voi putea lucra bine.
Cam astea ar fi criteriile de selecţie în general, dar, dincolo de asta, aşa cum ai remarcat, continui să fac şi numeroase experimente, adică sunt dispusă mereu să încerc lucruri noi… sincer, uneori nu mă înţeleg nici măcar eu pe mine însămi, fiindcă accept unele proiecte inedite în condiţiile în care şi aşa programul meu curent este ultra-plin şi ajung să nu mai am timp deloc pentru viaţa mea personală.
Dar aşa sunt eu, am simţit dintotdeauna nevoia să îmi depăşesc limitele şi de aceea caut mereu provocări noi.
Cât este de important regizorul cu care vei lucra? Am vorbit de Jonathan Miller, dar ai colaborat apoi cu personalităţi din operă cu viziuni foarte diferite. Krzysztof Warlikowski, de exemplu, cu care ai debutat în Macbeth, în 2023, la Salzburg…
Nu ştiu cum aş putea defini regizorul ideal, însă, în general, ştiu foarte clar că trebuie să am încredere în cei cu care colaborez, întrucât eu nu sunt o artistă tipică… poate şi pentru că eu am acea tendinţă involuntară ca mereu să mă subestimez şi de aceea cred că am nevoie în jurul meu de oameni care să aibă încredere în mine şi să-mi arate asta.
Este motivul pentru care îmi place mult să lucrez cu oameni care îmi sunt deja familiari, fiindcă aceştia mă cunosc şi au deplină încredere că eu chiar ştiu ce fac.
Desigur că este important ca şi eu să am încredere în ei, să am convingerea că sunt capabili să ducă până la capăt proiectele pe care le pregătim împreună. Cred că, în fond, este vorba de această comunicare care trebuie să existe întotdeauna între oameni. Altfel, încrederea este un sentiment misterios… sunt artişti excepţionali cu care nu am nicio legătură emoţională, în vreme ce cu alţii simt imediat contactul creativ.
Vorbeşte-mi un pic de lucrul pe rol, dincolo de cel cu echipa. Mă refer la modul în care cauţi să-ți îmbunătățeşti forța de expresie în abordarea personajelor. N-ai senzaţia uneori că acestea ajung să-ţi mănânce din viaţă?
Dincolo de scenă, eu nu mă gândesc niciodată strict la rolul pentru care mă pregătesc, ci mai degrabă repet şi exersez tehnicile vocale în aşa fel încât să îmi pot folosi oricând vocea la maximum. Problema mea n-a fost niciodată interpretarea personajelor pe care le-am abordat, cumva, pentru mine, provocarea este să-mi folosesc corpul şi vocea pentru a mă exprima total şi la asta lucrez în permanenţă.
De aici vine o constantă concentrare a mea pe aspectele tehnice, fiindcă e foarte important să îmi pot utiliza deopotrivă vocea şi corpul prin orice au de oferit ca trăsături specifice, pentru a putea exprima tot ceea ce îmi propun.
Uite, fratele meu se pregăteşte să devină solist la rândul său, are doar 24 de ani şi-mi spune mereu: ‘Vai, sunt tot timpul la teatru, aproape că am ajuns să dorm acolo… muncesc atât de mult!’, iar eu îi amintesc de fiecare dată că nu trebuie să uite să-şi trăiască viaţa, pentru că tehnica vocală e doar un instrument, pe care poate că o va stăpâni la perfecţie în cele din urmă prin exerciţiu şi repetiţii, dar fără experienţă de viaţă, de fapt, nu ai ce să transmiţi publicului, nu îţi poţi înţelege personajele…. fără a-ţi trăi propria viaţă, cum ai putea trăi viața altcuiva?
Asmik, am vorbit destul de mult din perspectiva experienţelor trecute, aşa că hai să ne raportăm şi la viitor, mai ales că la începutul lunii decembrie vei susţine la Wiener Staatsoper un concert cu acompaniament de pian, intitulat A Diva is Born, în al cărui playlist, dincolo de clasici precum Bizet sau Messiaen, întâlnim inclusiv compoziţii de Sting sau Lady Gaga. Care este, de fapt, relația ta cu cultura Pop?
Mi-a trebuit mult curaj să fac proiectul ăsta născut practic de la zero, pentru că nu demult am avut două prime reprezentaţii în cadrul festivalului de la Salzburg, precum şi la Viena, iar în ambele locuri publicul este printre cele mai conservatoare şi pretenţioase.
Totuşi, biletele s-au vândut foarte bine, iar faptul că oamenii au vrut să vină şi să asculte ce vreau eu să le propun îmi dă o stare nemaipomenită, pentru că îmi arată că melomanii mă iubesc şi vor să mă vadă şi dincolo de personajele pe care le interpretez în opere.
Deci chiar dacă unii din ei habar nu aveau de Lady Gaga, au venit la spectacol cu inima deschisă, iar asta mi s-a părut un cadou minunat, acela de a şti că pot să fac şi lucrurile care îmi plac mie, personal, că-mi pot urma pasiunile cu încredere.
Altfel, proiectul în sine s-a cristalizat oarecum ciudat, aproape accidental, datorită permanentei crize de timp care nu-mi dă voie să învăț prea multe lucruri noi, muzica din A Diva is Born fiind, evident, foarte diferită de cea pe care o cânt eu în mod obişnuit.
Lady Gaga, de exemplu, a apărut doar pentru că am avut inima frântă o dată în viață, când am început să-i fredonez melodiile, după care, ceva mai târziu, m-am gândit că vreau să încerc să-i deprind tehnica de a cânta, aşa că am ascultat inclusiv ce spuneau unii profesori de muzică Pop, iar asta, poate te va surprinde, mi-a îmbunătăţit inclusiv interpretarea de operă.
În felul acesta, pas cu pas, muzica Pop a devenit un hobby, pentru că am înțeles că este o tehnică complet diferită, ceea ce e foarte interesant pentru mine, deoarece sunt unii oameni care au un background în muzica Pop și apoi își dezvoltă vocile pentru operă, pe când eu, crescând într-o familie de operă, nu ascultam niciodată Pop în copilărie.
Abia mai târziu, în adolescență, am ajuns să ascult câte ceva din Punk Rock și alte genuri muzicale, astfel încât această zonă era, de fapt, complet nouă pentru mine şi, pe măsură ce ascultam, mi-am dat seama că e destul de greu să deosebesc diferitele tehnici între ele.
Ca să o mai scurtez, acest proiect, A Diva is Born, s-a născut de fapt din joaca mea cu muzica de tot felul şi cred că, până la urmă, a ieşit ceva foarte frumos. După cum spuneam adineaori, am avut emoţii la primele ieşiri pe scenă, pentru că, în mod normal, nu amestec stilurile, dar uite că în acest caz a funcţionat, pentru că este vorba de o poveste completă şi care evoluează continuu.
În fond, A Diva is Born este cumva o poveste a vieţii mele, spusă în general pe un ton amuzant și ironic, dar pe care o iubesc mult pentru că, în acelaşi timp, se arată a fi depotrivă veselă şi emoţionantă, deoarece folosesc în anumite momente chiar şi comentarii reale de pe social media.
Drept urmare, n-aş spune că este un concert convenţional, ci mai degrabă un spectacol cu doi interpreţi, iar Hyung-Ki [Joo, pianistul care o acompaniază pe Asmik Grigorian – n.r.] este cel mai bun partener pe care mi l-aş putea dori într-un performance de acest fel, pe care îmi face o atât de mare plăcere să-l susţin, încât am început să sper că, la un moment dat, vom face chiar şi un turneu.
Ultima ta întâlnire din 2025 cu publicul va fi la Carnegie Hall, în Christmas Night Opera Gala, pe 27 decembrie, după care… va veni Anul Nou. Care sunt visurile sau dorințele tale în ceea ce privește echilibrul pe care ţi-l doreşti în viaţă pentru perioada ce va urma?
Exact echilibrul de care vorbeşti reprezintă cea mai importantă preocupare pentru mine acum, atât în viata profesională, cat si in cea personală, probabil si din cauză că sunt atat de ocupată, adică si dacă as renunța acum la câteva lucruri si tot ar fi prea mult. Mi-am asumat foarte multe proiecte si mi-e greu să renunt la vreunul, pentru că mi-am dorit si am luptat ca să fiu in fiecare dintre ele, dar începe să devină prea mult şi mi-e teamă că mi-aş putea pierde bucuria de a cânta. Iar dacă asta s-ar întâmpla nu aş mai putea să ofer nimic publicului şi fără această bucurie eu nu pot supravieţui, căci am nevoie mereu să simt că sunt la nivelul meu maxim de creativitate.
Aşa se face că sunt acum, cumva, la o limită în viaţa mea, sunt la hotarul unui nou capitol din aceasta, pentru că îmi dau seama că a venit momentul să fac nişte schimbări şi le fac pentru că sunt absolut necesare. Pentru că trebuie să respect la rândul meu acel sfat pe care i l-am dat fratelui meu mai tânăr… dacă vreau să fiu o artistă, așa cum am fost întotdeauna, dedicându-mă 100% artei, dedicându-mă oamenilor care vin să mă asculte, trebuie să-mi trăiesc propria viață.
Dacă voi pierde echilibrul dintre viaţa profesionala şi cea personală, atunci nu voi mai avea nimic de oferit publicului şi de aceea probabil că cel mai mare vis al meu în acest moment este să redescopăr bucuria, recunoștința și echilibrul dintre artistă și om… lucrul cel mai important pentru mine, ca artistă, este să fiu un simplu om.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Olivia Kahler
